Duminică, dis de dimineaţă, într-un sat lângă mare, umblu fără grabă, nici ţintă. Mă întorc de la piaţă, cu o pungă de plastic cu două cepe, jumătate de kilogram de mazăre şi unul de cireşe. Le-am cumpărat de la o ţărancă cu vorba iute şi ochii leneşi, lăfăită între coşuri sufocate de verde şi roşu. Fără să mă gândesc prea mult, hotărăsc să fac popas la plajă. Mă întind pe nisipul cald până ce ating cu picioarele apa transparentă şi jucăuşă, în continuă alene mişcare.
Ochii larg deschişi, hipnotizaţi de micul val, sezonier ca şi mine. Nu mă mişc de unde m-am întins, cu inima purice ca nu cumva cineva să sufle şi firava perfecţiune a clipei să se destrame. Nu durează mult. Sfâşiindu-mi nirvana provizională, mă lovesc, de foarte aproape, glasuri stridente. E duminică şi, vrând-nevrând, va trebui să accept comuniunea socială şi să fiu martorul forţat al intimităţilor scoase la aer, nedumerindu-mă, ca totdeauna, faptul că au ales tocmai locul de lângă mine din toată imensa goliciune matinală a plajei. Mă resemnez şi încerc să-mi astup urechile cu liniştea mării.
– Ia te uită! Ce barcă frumoasă… Fetei i-ar plăcea.
– Păi cui nu-i place?
– Mie îmi plac cele cu motor, ce vrei să spui. Sunt mai rapide şi mai moderne. Aşa eşti tu, mereu mârâi… Ce căldură, domnule, azi. Parcă e mai cald decât au zis ăştia de la teve, nu?
– Parcă da.
– Ieri nu erau atâtea bărci, nici gând. Ia ascultă, unde-o fi băiatul ăla? Ştii tu, ăla care are grijă de bărci. Nu-l văd pe niciunde.
– Stai liniştită, femeie, e în spate la caiace, uite-l colo.
– Da, da, ai şi tu dreptate, îl văd, acum îl văd. Mă gândeam să nu i se fi întâmplat ceva, doamne fereşte, ştii cum e tineretul ăsta… Câţi ani îi dai ăstuia, ia zi. Mai mult de optşpe nu cred.
– …
– Auzi, şi ce zici de chestia asta, cu căminul? Chipurile nu ar fi cămin, zice că sunt apartamente separate dar cu zone comune. Cantină comună, dar nici nu-i cantină, cică un fel de restaurant, ca la hotel. Fata zice că acum multă lume bună se duce acolo. Au doctor şi femei de serviciu. Dar tot nu-mi place, ce vrei să zic. Închişi acolo, la vârsta noastră. După o viaţă de muncă şi sacrificiu.
– Mai taci, măi femeie. Şi ce vrei, să putrezim unul lângă altul acasă?
– Ce ştiu eu? Pe toate trebuie să le hotărăsc eu singură. De o viaţă numai asta faci. Fă aia, fă aialaltă, şi tu cu ziarul tău, n-ai nicio treabă. Tot eu, săraca de mine, să trag tot greul. Om vedea, oi vorbi şi cu fata, să vedem ce zice. Poate dacă nu se împacă cu nenorocitul vine să stea cu noi. Şi atunci ne mai ajută şi ea. Asta e. Om vedea, ce mai tura-vura. Gata, mi-ai pus pe spate?
– Gata eşti, ţi-am pus peste tot.
– Păi bine atunci.
– Bine.
Liniştea neaşteptată mă surprinde şi, cedând curiozităţii trădătoare, trag cu coada ochiului spre vecinii ne-voiţi. Ea, dreaptă şi bronzată, contemplă marea şi oamenii care trec prin faţa ei. El s-a ascuns sub o pălărie veche de pai şi se face că doarme într-un minuscul scăunel pliant. Fiecare cu tăcerea şi gândurile lui. Sau poate tăcerea şi gândurile sunt deja perfect comutative, precum cuvintele lor, şlefuite şi amalgamate de piatra grea a timpului trăit împreună.
Caut punga şi scot o mână de cireşe. Tari şi ademenitoare. Îmi lasă gura apă la propriu. Zeama roşie şi dulce mi-alunecă pe degete şi continui să muşc uşor, fiecare cireaşă pe rând, cu poftă domoală şi ruşinată.
Respir în acelaşi ritm cu apa limpede şi, nu ştiu cum, îmi vin în minte prietenii din anii de şcoală, puţinii pe care îi mai văd din când în când. Cei de vârsta mea, peste patruzeci, majoritatea fără copii, majoritatea despărţiţi sau celibatari. Fotografiile pe care le afişează în aşa-numitele pagini sociale sunt pline de imagini din călătorii, peisaje de vis, animale de companie, limuzine şi sporturi de aventură. Viaţa lor pare o carte de geografie, cu foi lucioase şi culori artificiale. Mă întreb cum o fi teritoriul necunoscut din interiorul lor şi îmi dau seama că probabil ecuatorul şi polii sunt singurele repere din vieţile noastre, lacome de experienţe şi înspăimântate de gol, de linişte, de firesc.
Mănânc cireşe şi mă simt din ce în ce mai copleşită de perfecţiunea lor neprihănită: dulci, sferice, enorme, zemoase şi scumpe. Mă înec cu un sâmbure şi mă întorc, tuşind, spre cei doi bătrânei de alături. Acum pot să le măsor, fără teamă că mă vor agăţa la o şuetă, burţile dezumflate în aceeaşi formă şi în acelaşi sens, deasupra picioruşelor scofâlcite şi arse de multe dimineţi de vară şi de multe creme pe care şi le-au pus unul altuia, cu grijă şi iubire arţăgoasă, printre nenumărate discuţii şi nenumărate împăciuiri. Fără nici un motiv, mă pătrunde o senzaţie de pace adâncă. Ca prin farmec mi-a pierit enervarea provocată de gălăgia inoportună, şi parcă mi-ar fi chiar drag de ei, într-un fel tulbure şi sfielnic. Cred că mă pândeşte o răceală de vară, din cele păcătoase, pentru că prea m-am moleşit dintr-odată şi prea mi s-au umplut ochii de stropi săraţi şi prea simt greu, greu, dorul de cireşele mici, urâte, viermănoase şi ameţitor de aromate, cireşele de când eu şi prietenii mei eram copii aiuriţi şi încă ne consideram îndreptăţiţi să credem în permanenţă, în iubire, în vise şi în alte asemenea inocenţe, din zi în zi tot mai şterse şi mai imposibil de atins.
