A fost războiul din Golf unul împotriva Europei?

Heinrich Jordis von Lohausen 5 mai 2015 1 comentariu

Centrul centrului

Când aruncăm un ochi asupra hărţii lumii, observăm că masele continentale ale globului sunt împărţite în trei benzi teritoriale aşezate după o axă nord-sud:

• prima dintre aceste benzi teritoriale pleacă din Alaska pentru a atinge Ţara Focului; ea este Lumea Nouă, America;
• cea de-a doua pleacă din Capul Nord şi ajunge în Capul Bunei Speranţe; este partea occidentală a Lumii Vechi, Eurafrica;
• cea de-a treia pleacă din Kamceatka, traversează China, Asia de Sud-Est şi Indonezia pentru a ajunge în Tasmania; este partea orientală a Lumii Vechi, Australasia.

Între Eurafrica şi Australasia, dar mai apropiate în cele din urmă de Eurafrica, intercalate între aceste două mase teritoriale ale Lumii Vechi, se află regiuni-pivot: în Nord, masa continentală ruso-siberiană; în Sud, Orientul Apropiat, legat teritorial de Ruso-Siberia. Acest teritoriu constituie centrul Lumii Vechi luată în ansamblul său; iar, în centrul centrului, se află ţările care sunt scăldate de Golful Persic.

Regiunea Golfului este călcâiul lui Ahile al Lumii Vechi; este regiunea pe care cititorii Cântecului Nibelungilor o vor compara cu punctul vulnerabil al umărului lui Siegfried, acolo unde va cădea frunza de tei atunci când el se va cufunda în lichidul care urma să-l facă invulnerabil. Dar această vulnerabilitate nu se datorează numai petrolului. În nicio altă parte a lumii oceanele nu pătrund la fel de profund în masa continentală afro-euro-asiatică; Oceanul Indian pătrunde prin două braţe de mare, Marea Roşie şi Golful Persic; Atlanticul pătrunde în această masă continentală prin Mediterana.

Între aceste trei mări, în interiorul teritoriului, între coastele împărţite în patru ale Africii şi Asiei, în profunzimea imediată a Golfului Persic găsim vechea ţară Ur, la vărsarea a două mari fluvii, Tigrul şi Eufratul: este centrul centrului, deci partea cea mai sensibilă a întregului dublu continent eurasiatic. Orice tulburare care afectează această regiune, orice intervenţie venită din exterior, are un impact imediat asupra ansamblului masei continentale eurasiatice şi africane.

Golful ca şi cap de pod

După 1854, anul în care navele de război americane au obligat prin forţă porturile japoneze să se deschidă comerţului Statelor Unite, politica americană constă în a testa coastele Lumii Vechi, în a încerca să cucerească capete de pod utile sau în a-şi rezerva insule în apropierea continentului pentru a face din acestea eventuale trambuline destinate a cuceri ulterior alte capete de pod. Istoria stă mărturie pentru această strategie: în 1898, americanii s-au instalat în Filipine; în 1945, în Japonia; două instalări care anunţă ocuparea ulterioară a Coreii de Sud şi a Vietnamului. În 1944, debarcarea trupelor americane în Anglia prefigurează debarcarea din Normandia, ancorarea americană în Germania şi satelizarea întregii Europe occidentale.

Aceste capete de pod pe corpul Lumii Vechi sunt regiuni foarte dezvoltate pe plan tehnic; dar ele sunt toate pe marginile litoralului dublului continent afro-euro-asiatic, pe litoralul Atlanticului sau pe cel al Pacificului şi nu pe litoralul meridional slab, cel al Oceanului Indian. Regiunea Golfului se situează chiar pe acest litoral slab, în punctul de intersecţie al Asiei orientale şi al Eurafricii, pe drumul care duce spre Indii.

În regiunea Golfului, lumea islamică, şi ea, se împarte între un pol occidental arab, care se întinde spre Atlantic, şi un pol oriental persano-indian, care pleacă din platourile înalte iraniene pentru a se întinde din Pakistan spre Bangladesh şi, de acolo, până spre Indonezia şi Filipine. Puterea care reuşeşte să se instaleze solid în regiunea Golfului va ajunge, în consecinţă, să ameninţe întreaga Eurasie, fiind acoperită pe flancuri şi în spate. Ea va controla nu numai întregul Orient Apropiat, dar şi întreaga Europă, India şi Asia de Sud-Est. În plus, această putere va reuşi, după placul său, să formeze un „front” contra puterii militare ruseşti, încă nu pe deplin eliminată din scenă. Ea va asista aliatul său turc contra Rusiei şi va face presiuni asupra Egiptului, Siriei şi Iranului. Prin ricoşeu, ea va face de asemenea presiuni asupra Europei şi Japoniei. Pentru America, petrolul arab este o sursă de putere, care îi permite să exercite un şantaj asupra tuturor ţărilor care depind de petrol, mai ales asupra Europei (şi în special asupra Germaniei) şi Japoniei. Căci puterea Europei şi a Japoniei este diferită de cea a Americii: ea nu se bazează pe precizia rachetelor şi pe forţa distrugătoare a bombelor şi nici pe absenţa totală a scrupulelor în a utiliza armele de distrugere în masă, ci exclusiv pe capacităţile industriale, capacităţi care presupun două garanţii: materiile prime venite din exterior şi protecţia faţă de armatele străine.

A fost acesta un război contra Europei?

Războiul din Golf a fost el un război contra Europei? Observatorii neînfeudaţi ideologiilor dominante nu s-au îndoit niciodată de lucrul acesta. Dar, după părerea mea, ziarul „Trenta Giorni”, editat la Vatican, a fost cel care a răspuns cel mai bine la această întrebare, prin intermediul unui profesor de ştiinţe politice de la Universitatea din Milano, Gianfranco Miglio:

„Statele Unite au înţeles că dacă vor dori să nu cunoască acelaşi declin ca Uniunea Sovietică, vor trebui să facă un front contra adversarilor de mâine: în special Japonia şi Europa unită, al cărei centru va fi puterea economică germană. Nimănui nu-i place să cadă de pe soclu. Statele Unite nu pot tolera o Europă ca cea de astăzi, o Europă care este o putere chiar fără a face mari eforturi pentru a fi, şi care depăşeşte America pe plan economic şi tehnologic. Când americanii şi-au dat seama că într-o bună zi nu vor mai avea nimic de spus în Europa, au pariat pe Orientul Apropiat, pe dominaţia pe care o puteau exercita asupra robinetelor petroliere ale Arabiei, de care vor depinde încă decenii de aici înainte Germania şi Japonia, atâta vreme cât ruşii, japonezii şi germanii nu vor putea exploata fără dificultăţi rezervele siberiene. Imediat ce aceste rezerve siberiene vor intra fără nicio problemă în calculele economice europene şi japoneze, Orientul Apropiat şi dominarea acestei zone de către orice putere exterioară îşi vor pierde importanţa economică, ceea ce nu înseamnă că zona îşi va pierde şi importanţa geopolitică: poziţia cheie a Orientului Apropiat nu se va modifica. Statele Unite au profitat de o ocazie, absenţa politică a URSS-ului, iar această ocazie de moment fără îndoială că nu se va mai repeta niciodată”.

Aş adăuga că această ocazie a fost creată de la bun început prin decizia lui Reagan de a pune Moscova în genunchi prin cursa înarmărilor. Ocazia de a acţiona în Golf a fost provocată de pretextul oferit de către Saddam Hussein: totul s-a desfăşurat apoi aşa cum o prevedea scenariul. Bush a jucat rolul pe care i l-a atribuit scenariul. Planul, în ansamblul său, a fost conceput cândva de Kissinger. Sub egida sa a fost acest plan elaborat în 1975 şi prezentat în revista „Commentary” iar apoi, puţin mai târziu, în „Harper’s Magazine”, sub titlul Să punem mâna pe petrol.

Aliaţii Statelor Unite sunt adevăratul lor inamic

Numai cei care urmăresc superficial evenimentele militare gândesc că inamicul militar ţintit, atacat este adevăratul inamic. Într-un război, inamicul este cel căruia vrem să-i facem rău. Or, voinţa de a face rău are adesea ca obiect pe altul decât inamicul declarat. Acest altul nu este deloc agresat: dimpotrivă, el este declarat „aliat”. Acest altul nu ripostează. Aceşti aliaţi trebuie foarte adesea să acţioneze astfel ca un război dus de către unul dintre aliaţii lor, în general cel mai puternic, puterea hegemonică, să creeze condiţiile dependenţei lor viitoare sau să distrugă sursele bogăţiilor lor, ori ambele în acelaşi timp. Procedeul care constă în a face din aliaţi vasali în ducerea războaielor comune este vechi de când lumea. Romanii treceau drept maeştri în această artă. Americanii au preluat astăzi ştafeta. Cele două războaie mondiale s-au dovedit a fi de acest tip. În ambele cazuri, pretextul era distrugerea puterii germane; motivul real a fost aservirea Europei. Cincizeci de ani mai târziu, Statele Unite au plăcerea să vadă că aliaţii şi partenerii lor comerciali contribuie financiar la o campanie militară declanşată, în fapt, pentru a a-i sugruma mai bine! Iar pe germani, elevi model ai clasei atlantice, să-i vadă făcând exces de zel!

Desigur, războiul din Golf a venit puţin cam târziu pentru America dar în mod sigur nu foarte târziu. Mai întâi, pentru că miliardele investite de decenii în armament se vor dovedi în fine cât de cât rentabile; apoi, pentru că înlocuirea materialului distrus sau folosit va aduce economiei necesara injecţie de conjunctură şi va favoriza relansarea ei. Să nu uităm că învinşii celui de-al Doilea Război Mondial, în care aliaţii s-au însângerat fără nici un beneficiu, erau gata să răstoarne situaţia şi să depăşească America pe plan economic.

Iluziile neputincioşilor

Iluziile europenilor şi japonezilor trebuie distruse: fără o bază de materii prime pusă la adăpost de orice criză, fără o înarmare care să corespundă cu bogăţia lor reală, ei nu se vor putea afirma pe scena internaţională. De aceea războiul din Golf era indispensabil, în ochii americanilor, pentru a-i pune la locul lor pe vasali. America le-a dat un avertisment, un semnal, ocupând regiunea unde ţâşnesc sursele bunăstării lor.

Puterea care domină teritoriul de unde provin materiile prime este mereu cea care orchestrează economia mondială. Pe termen lung, este o putere de acest tip orice putere care aliniază armate suficiente care vor interveni în caz de nevoie. O astfel de putere va avea mereu întâietate în faţa puterii economice lipsite de armatele necesare. Şi pentru a sprijini puterea armatei, este bine să ai un teritoriu care deţine suficiente materii prime utile vieţii cotidiene şi războiului. Puterile care dispun de spaţii largi posedă în general materiile prime necesare şi au deci un mare avans în faţa celorlalţi.

Paralela sud-africană

Există şi ţări deţinătoare de materii prime care se arată recalcitrante. În general, se încearcă înduplecarea lor prin campanii de propagandă, orchestrate în lumea întreagă. În plus, această propagandă este sprijinită de grupuri teroriste clandestine, adesea cu baza dincolo de frontiere, şi printr-un boicot economic constant. Acesta este scenariul în vigoare în Africa de Sud de mulţi ani. Deghizarea ideologică a acestei campanii nu este decât un instrument pur. Ceea ce contează, în Africa australă, este o duzină de minerale indispensabile industriei de război şi voinţa de a sparge monopoluri emergente.

Economia vest-europeană, aşa cum s-a dezvoltat aceasta după 1945, putea să se aprovizioneze cu metale exclusiv din Africa de Sud. Mai mult, ea nu putea să crească fără acestea şi nici fără petrolul arab. Dacă Republica Sud-Africană intră în faliment sub conducerea unui guvern al Congresului Naţional African, toate sursele de minereuri vor cădea inevitabil în mâinile marilor consorţii americane. În acest caz, lupta anti-apartheid va servi planurilor imperialiste ale Statelor Unite, dirijate împotriva Europei, iar problema de a şti dacă, omeneşte vorbind, această luptă era sau nu justificată, rămâne în fapt fără importanţă.

Decizia luată de americani de a interveni în Golf, boicotul neîncetat contra Africii de Sud – această nouă Europă a Capului Bunei Speranţe, la extremitatea sudică a Eurafricii – nu sunt profitabile decât pentru Statele Unite şi sunt înfrângeri politice dezastruoase pentru Europa, fie că o recunoaştem fie că nu. Europa a renunţat la putere pentru a-şi permite un mai mare nivel al consumului. Alegere dezastruoasă care astăzi îi iese pe nas. Mai mult ca oricând, Europa va trebui de aici înainte să-şi procure materiile prime indirect, adică prin intermediul Statelor Unite.

Posibilităţile care nu s-au realizat

Nu numai din cauza rezistenţei americane, ci mai ales datorită lipsei de unitate a europenilor, unificarea părţii occidentale a Lumii Vechi nu s-a putut realiza în acest secol[1]. Această unificare era un postulat al raţiunii practice, dictat de istorie şi de geografie. Ea ar fi trebuit să se realizeze sub conducerea Europei şi pe baza principiilor de auto-determinare a popoarelor şi nu pe iluzia americană a unei nation building artificială. Europa şi Africa s-ar fi construit juridic şi economic. Africa ar fi fost spaţiul complementar al Europei.

În acelaşi mod, din cauza victoriei americane în Pacific şi a intransigenţei japonezilor faţă de popoarele est-asiatice, polul oriental al Lumii Vechi nu s-a putut uni şi „sfera de co-prosperitate est-asiatică”, anunţată de japonezi, nu a văzut niciodată lumina zilei.

În Orientul Apropiat, certurile şi geloziile conducătorilor locali au împiedicat unificarea naţiunilor arabe. Rezultatul: americanii controlează regiunea şi impun respectarea frontierelor artificiale, prevenind astfel orice proces de unificare; Statele Unite refuză popoarelor oprimate ale regiunii dreptul la auto-determinare, mai ales kurzilor.

Geopolitic vorbind, Orientul Apropiat aparţine zonei eurafricane a Lumii Vechi. Ca şi în Africa neagră, înapoierea politică ce afectează Orientul Apropiat se datorează neglijenţelor trecute şi actuale ale europenilor. Căci europenii au fost cândva stăpâni în această regiune. Certurile lor neîncetate, devenite din ce în ce mai anacronice, pe măsură ce puterile ce deţineau mari spaţii creşteau în pondere, sunt la baza dezordinii generale de astăzi.

Traducere: Cristi Pantelimon

Sursa: http://www.archiveseroe.eu/geopolitique-c18393823/82

[1] Articolul datează din anul 1991 (n. tr.).