Aveţi grijă cu cine veţi vota, pentru că s-ar putea să iasă! Aţi auzit un astfel de avertisment până azi? Dacă nu, vi-l propun ca motto pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie, unele dintre cele mai stranii alegeri de după 1989. Mai mult ca oricând până acum, la aceste alegeri se poate vedea ambiguitatea democraţiei parlamentare, pusă de mult în lumină de un Carl Schmitt: a avea democraţie vine adesea în contradicţie cu a avea o viaţă parlamentară conformă cu vechile principii ale acestei venerabile instituţii. Căci Parlamentul nu este o instituţie democratică, dacă prin democraţie înţelegem mot á mot puterea poporului. Şi asta pentru că Parlamentul este un loc de dezbatere de un anumit nivel, unde problemele care se ridică necesită o cunoaştere specializată pe care cei care ocupă în ultima vreme fotoliile de parlamentari nu o au. E un fapt mai mult decât evident că nivelul general al acestei instituţii a scăzut îngrijorător în ultimii ani. Cei care dorm de-a binelea în Parlament (când nu navighează printre site-urile porno) sunt în ultima vreme atât de mulţi încât nimeni nu se mai indignează că un Crin Antonescu, poate cel mai grozav chiulangiu pe care l-a dat viaţa noastră parlamentară, a ajuns să fie preşedintele ţării, chiar şi în formatul „de buzunar”, adică interimar. Faptul că prezenţa nu mai contează şi că oamenii au destulă încredere în cei care nu frecventează Parlamentul este semn că activitatea parlamentară este percepută (corect) ca o activitate vagă, undeva între loisir şi ridicatul leneş al mâinii la vot – vot care oricum se dictează de către vătaful (şeful de trib?) locului, adică liderul de grup. Aici stă cheia înţelegerii percepţiei negative asupra instituţiei ca întreg. Carl Schmitt remarca pe bună dreptate că vechiul parlamentarism (fără legătură cu ideea de democraţie!) era un for de discuţii, unde nicio problemă ridicată nu avea răspunsul prestabilit, unde se căutau pe loc răspunsuri şi unde angajamentul conştiinţelor celor care dezbăteau problemele era total. A vota ceva sau împotriva a ceva însemna a fi de acord sau categoric împotriva acelei probleme. Dar ce probleme se mai discută realmente azi în Parlament şi ce angajamente intelectuale şi morale serioase se pun în joc în activitatea parlamentară? Răspunsul este: nici unul! Toate sau aproape toate problemele se rezolvă în culise, în comisiile de specialitate, iar votul nu este decât un mare aranjament final între grupurile de interese numite partide politice. Înţelegerea dintre partide nu echivalează însă cu o reală dezbatere parlamentară, chiar dacă ţine loc de pace socială – şi ţine – şi chiar dacă uneori pare a fi urmarea unei consultări a opiniei publice. Dar Parlamentul ca atare este anulat chiar ca urmare a acestei impresii eronate că ceea ce contează finalmente este opinia publică. Despre opinia publică numai de bine, ca şi despre morţi, căci deşi pare vie, opinia publică actuală, asaltată de „antenele” tuturor televiziunilor, este mai vulnerabilă ca oricând şi mai slabă ca păpădia în vânt…
Ce au aparte actualele alegeri parlamentare şi de ce, aşa cum spuneam, democraţia noastră parlamentară este acum mai mult ca oricând surprinsă în profilul său discutabil? Să ne gândim cine participă la aceste alegeri. Avem o distribuţie aparte: un USL ciudat, format din PSD şi PNL (partide care, teoretic, nu au ce căuta împreună, dar noi ştim ce caută: guvernarea, adică puterea), un ARD care încearcă să mai salveze ceva din Titanic-ul condus pe vremuri de Traian Băsescu, aflat acum în derivă înainte de scufundare, dar avem şi, ciudat, un Partid al Poporului, condus de Dan Diaconescu, care va conta binişor la rezultatul (împărţeala) de final. Teoretic, poporul e reprezentat deja de PNL, de PSD, de ARD, de România Mare şi UDMR. Şi totuşi, poporul se mai vrea odată reprezentat! E ca şi cum, pe lângă reprezentarea „indirectă”, ideologică, a celorlalte partide principale, ar mai trebui una, directă, nemediată. Aici este cheia succesului lui Dan Diaconescu. Simţind cu instinctele sale jurnalistice că partidele au devenit ideologii colorate, Dan Diaconescu a dublat ideea de popor, pe care pretinde a-l reprezenta mai bine, mai corect, direct, fără ciocoisme (citeşte elitisme inutile). Poporul român este deja dublat. Dar cum o atare mişcare nu este decât începutul, iar democraţia populară teoretic nu cunoaşte limite ale decăderii (aici avem sensul real al decăderii, nu moral, ci ontologic – o democraţie decade când nu se mai poate susţine la nivelul principiilor pe care le afirmă, principii pe care le modifică în timp „catilinari” ca Dan Diaconescu, cum ar spune un Curzio Malaparte!), vom vedea că „poporul” de tip DD nu va fi singurul popor. Vor mai fi şi altele, care vor dori un partid şi mai…al poporului. Această reflectare oglindită în profunzime a trupului popular, această retipărire permanentă a efigiei populare nu se va opri niciodată. Întocmai ca banii falşi sau proşti, ea va alunga moneda bună, adică acel chip al poporului care nu se vrea reprezentat, pentru că nu poate fi reprezentat. Singurul chip care nu se vrea reprezentat (şi nu este) este cel real, în afara democraţiei de mucava şi a jocului politicianist actual. Dar pentru a găsi chipul real al poporului, deci poporul, nu trebuie să mai privim la politicieni şi nici la televizoarele lor (acesta este sensul profund al cererii aparent stranii a preşedintelui Băsescu din vară: nu mai priviţi la Antena 3, adică nu mai priviţi chipul prost reflectat al „poporului”, aşa cum doreşte Mihai Gâdea), ci la noi înşine, aşa cum suntem în realitate, cu bune şi rele. Să sperăm, măcar puţin, că poporul român, cum se spune mecanic, se va regăsi pe sine. Oare se mai poate?
