Recent am revăzut filmul Fight Club, în care personajul lui Brad Pitt, Tyler Durden, spunea: „The things you own end up owning you.” („Lucrurile pe care le deții ajung să te dețină.”). Această afirmație este una care pare simplă, dar poate avea o multitudine de conotații. Deși filmul a apărut în 1999, în S.U.A., se pare că această idee este încă foarte actuală.
Prima interpretare a acestei idei se leagă de cum ne dedicăm o bună parte din viață, dacă nu chiar pe toată, acumulării de bani, de lucruri materiale, palpabile, dintre care de multe nu avem nevoie. Câți dintre noi nu avem în casă astfel de obiecte care nu au nici un fel de utilitate practică, dar pe care le cumpărăm pentru a ne face să ne simțim „mai” bine. Deoarece ne-am epuizat în acele patruzeci de ore pe săptămână la locul de muncă, o parte din efortul nostru se va reflecta în lucrurile respective. Un bun exemplu ne este oferit chiar în acest film de către naratorul poveștii, jucat de Edward Norton, care descrie cum casa sa arată ca o poză dintr-un catalog IKEA. Mulți se vor întreba: „De ce nu? Ce este așa rău în a cheltui acești bani pe lucruri pe care ni le dorim?” Această întrebare este perfect pertinentă, dar mai trebuie să ne întrebăm și: „O să existe vreodată o limită pentru lucrurile pe care ni le dorim?” Adevărul este că nu există o limită, deoarece, deși poate că există un număr finit de obiecte pe care le putem achiziționa la momentul actual, va apărea întotdeauna ceva nou pe care va „trebui” să îl avem și noi. În fond, de ce să păstrăm vechituri?, ar putea spune unii.
Continuând acest tip de raționament, mai putem interpreta replica lui Tyler și altfel: obiectele ajung să ne definească ca indivizi sau ca membri ai unui grup. Dacă ne uităm atent la o persoană, mai exact la cum se îmbracă, câte și ce fel de telefoane mobile are etc., putem să catalogăm individul respectiv drept membrul unui anumit grup social. Lucruri precum îmbrăcămintea și decorurile ajung să ne definească, în loc ca noi să le dăm acestora un sens. Ajungem chiar să discriminăm anumiți indivizi sau grupuri în funcție de aceste obiecte. Émile Durkheim vorbește despre constrângere socială, cum individul, deși are libertatea de a decide cum să se îmbrace, ce limbă să vorbească etc., se va simți constrâns în a se îmbrăca într-un anumit fel și de a vorbi limba comună pentru a fi acceptat de grup, altfel riscând să fie marginalizat. O persoană care nu deține minimum un telefon mobil, în prezent, este considerată a fi ori foarte săracă, ori înapoiată. Nu mai putem concepe să trăim fără aceste obiecte care sunt folositoare, desigur, dar fără de care ne simțim excluși. Mai mult, trăim într-o eră a tehnologiei în care apare ceva nou zilnic și pe care trebuie să îl avem și noi. Auzim reclame la un Iphone nou, la un calculator sau televizor nou, și ne încăierăm să le cumpărăm pur și simplu pentru că sunt noi, ergo mai bune. Unii oameni țin atât de mult la anumite obiecte, de la anumite firme, încât vor cumpăra exclusiv de la acele companii pentru a demonstra fidelitatea pe care o au față de acestea. Logica inconștientă este aceea că telefonul îi reprezintă, așadar compania îi reprezintă și nu o pot schimba, altfel ar admite că personalitatea lor trebuie, la rândul ei, schimbată.
O altă interpretare a replicii lui Tyler se leagă de economia bazată pe împrumut. Ne împrumutăm de la o bancă, deși nu ne permitem, pentru a cumpăra o mașină pe care ne-o dorim, banca mărește dobânda după trei luni, nu mai avem cu ce să achităm dobânda, așa că ne împrumutăm la altă bancă ca să o achităm pe prima. Acest proces se repetă până achităm tot. Au trecut cinci ani și am ajuns să plătim de trei ori valoarea originală a mașinii. Acest exemplu poate părea exagerat, dar este posibil. Așadar, ajungem să ne întrebăm: „Cine deține pe cine? Noi pe mașină, sau invers?” Răspunsul meu este că, cel puțin în acei cinci ani, mașina deține omul. În acel timp noi nu am făcut altceva decât să muncim pentru o mașină și de fapt am plătit pentru trei. Ironia sorții este că mașina s-a învechit și va trebui în curând să cumpărăm alta.
Până și spiritualitatea, în prezent, este externalizată prin obiecte. Ne împodobim casele, mașinile și în unele cazuri chiar birourile de la locul de muncă cu simboluri materiale ale credinței/credințelor noastre. Consumerismul a reușit să creeze o imagine distorsionată a realității, făcându-ne să credem că simple obiecte ne definesc spiritual. Ne decorăm casele în stil feng shui, altfel nu vom avea un stil de viață calm și relaxat. Ne umplem casele cu simboluri religioase, acestea devenind expresia credinței noastre, în loc să rămână simple simboluri.
Nu consider că tehnologia și capitalismul, sau mai bine zis consumerismul, ne transformă în niște roboți care nu fac altceva decât să consume, ci consider că noi, ca societate, dăm o valoare mult prea mare acestor obiecte decât merită ele de fapt. Nu ne putem satisface anumite nevoi personale și de aceea externalizăm lipsurile, cumpărând diferite obiecte, iar ele devin astfel personalitatea noastră…în formă materială. Aceste lucruri nu trebuie să ajungă motivul pentru care ne trezim dimineața din pat și motivul pentru care ne ducem seara la culcare. Noi, şi nu lucrurile noastre, trebuie să decidem cine suntem și ce reprezentăm.
