Artistul, ne spune dicționarul explicativ al limbii române, este o persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei; o persoană care dă dovadă de talent în profesiunea pe care o exercită. În acest context, artistul nostru compune/elaborează o operă (de artă). Opera este dedicată omului obișnuit și este strâns legată de frumos, de fericire de spiritualitate și cultură. Este motivul pentru care opera este mai importantă decât autorul. Este cea care ajunge în întregime la destinatar, îl schimbă de multe ori spiritual, îl bucură, îi umple sufletul de sentimente câteodată contradictorii. În cele mai multe cazuri autorul era un ilustru necunoscut (nu din prisma numelui), tocmai datorită forței operei căreia îi dăduse naștere. Autorul rămânea deci în umbra operei. Nu este vorba de numele autorului așa cum spuneam, ci de viața intimă a acestuia. De trăirile lui, de bucuriile și necazurile ale cărui actor principal era. Opera trecea peste ani, peste timp, îi supraviețuia autorului. Asta se întâmpla odată. Ce s-a schimbat însă? Artele tind să dispară, în lipsă de artiști reali, care sunt înlocuiți de pseudoartiști, de mașini, iar principalul canal de transmisie al artei în momentul de față și anume media, în lipsă acută de respectivii artiști și de arta în sine, a hotărât să schimbe rolurile. Astfel, în rolul principal îl găsim acum pe pseudoartist. Să vedem mai întâi unde sunt artele noastre (cel puțin la noi în țară):
Arhitectura este pe moarte ca și artă, omorâtă de politicieni, oameni de afaceri și în ultimă instanță, de arhitecții înșiși. Locul caselor tradiționale din mediul rural, al conacelor, este luat de vile mari fără stil, fără origini, fără viață, fără amprenta vreunui artist. Nu este o regulă, se mai găsesc și zone rurale unde timpul a stat în loc, sau unde, din contră modernismul se îmbină cu tradiționalul și rezultatul este spectaculos. Din păcate, frumosul în acest caz are un cost pe care mulți dintre noi nu și-l permit. În general, dacă este vorba de o simplă casă, pentru o singură familie, unde bunul gust este o utopie, problema pusă de viitorul proprietar, este cam aceeași: cum putem să punem în viitoarea mea casă 20 de dormitoare și 14 wc-uri? Asta pentru mulți din cei cu dare de mână. Pentru restul sunt luate în considerare zona, prețul, nivelul de izolare, indicele de transfer termic, mă rog, orice, mai puțin designul. Spațiul verde este absolut irelevant: parcare dacă ar fi, ar fi bine, dacă nu, fă casa un pic mai mare. Dacă respectiva casă dispare într-o bună zi, nimeni nu i-ar simți lipsa. Ar apărea chiar anume nedumeriri în legătură cu presupusul sentiment de gol: Cum naibii să simți lipsa unei case? E chestie de psiholog? Aveai ceva în pereții casei? Se dă pușcărie pentru asta? Multe dintre casele de azi sunt moarte încă de la naștere, iar cele vechi sunt omorâte pentru a face loc unui colos de sticlă și metal.
Sculptura a murit și ea. Relevant pentru evoluția sculpturii, sunt lucrările din fața Casei Presei Libere, sculpturi ce s-au schimbat în ultimii 20 de ani de vreo trei ori. Nici una nu a rămas în mintea nimănui, poate doar în cea a artistului care a asociat-o just cu suma primită, sau în mintea primarilor, sau mă rog, în mintea oricui o fi aranjat licitațiile astfel încât să se desfășoare eficient și productiv pentru toți cei implicați. Nici lucrarea din Piața Revoluției nu este de colo: vizitatorul grăbit care trece cu aparatul de fotografiat în mână se uită o clipă, nu înțelege nimic, sau dacă pretinde că înțelege, de fapt n-a înțeles nimica, pentru că sculptura nu are o temă sexuală și trece mai departe. Sau poate că într-adevăr lucrarea are un mesaj cu tentă sexuală, dinspre sculptor spre public. Ceva de genul: V-am tras-o din nou. Nici noi nu o să știm vreodată. Gânditorul de la Hamangia și consoarta acestuia au o vechime de 5.500-6.000 de ani. Micuțele obiecte îți atrag atenția. Te fac să meditezi. Coloana infinitului, Poarta sărutului, Domnișoara Pogany, sunt parcă rupte din altă lume, dacă ar fi să le așezăm lângă sculpturile moderne. Chiar și un ignorant rămâne impresionat în fața lor. Însă același ignorant rămâne la fel de nedumerit în legătură cu această artă și după ce privește mirat la o sculptură modernă. Pe toate continentele putem găsi opere de artă din domeniul sculpturii cu condiția ca acestea să aibe o vechime de peste o sută de ani. Lucrările din prezent impresionează prin preț. Privitorul contemplă tăcut și gol de sentimente, până când cineva îi șoptește prețul: Aaaaa…Da, e adâncă…
Cât despre pictură și aici lucrurile stau destul de simplu. Este de ajuns să cauți în librării ”1000 de picturi pe care merită să le vezi într-o viață”, (titlu aproximativ) și ai să ai ocazia să delimitezi net pictura ultimilor 50 de ani de cea care se situează înainte de această perioadă.
Una dintre picturile considerate de referință pentru perioada modernă, din cartea menționată, se numește 1.000 de conserve și chiar reprezintă 1.000 de conserve. A costat enorm și este expusă într-o mare galerie. O simplă căutare pe internet ne duce cel puțin la câteva siteuri de profil, cum ar fi www.listology.com, sau www.historyofpainters.com și altele. O să vedem că pentru ultimii 50 de ani sunt puține lucrări considerate de excepție. Asta nu înseamnă musai că nu mai sunt pictori, ci că aceștia sunt din ce în ce mai puțini, iar picturile lor ajung la public tot mai greu. Canalele media, mari consumatoare de timp al oamenilor moderni, nu au nici un interes în această direcție. Ai spune că muzica, dansul, sau filmul, ar avea un cuvânt greu de spus. Greșit. În zilele noastre ”trailerul” unui film este cu mult mai bun decât filmul însuși. Efectele sunt cele apreciate, calitatea sunetului, sumele încasate de actori, hainele pe care actorii le poartă în public, scandalurile și viața intimă a așa numitelor vedete și dacă vom căuta temeinic, undeva pe fundul coșului vom găsi și o cronică a filmului. E normal. Filmul are rareori un mesaj, o poveste care să te miște. Are flăcări, efecte, are morți, mulți morți, ai avea impresia că la sfârșit numai regizorul a supraviețuit, dar din păcate nu este așa, în realitate supraviețuiesc toți și mai fac un film prost pe bani mulți.
Mă uit la televizor și văd mai mult din viața unei presupuse vedete autohtone, decât muzica divei. Ele însele se consideră din cale afară de importante, publicul le consideră importante, autorii de spectacole tv le consideră importante și toată lumea discută despre importanța lor, pentru că ele nu au realizat de fapt nimic și deci nimeni nu are nimic de discutat despre realizările lor. Gândiți-vă că Freddie Mercury bunăoară a avut o viață tumultoasă dar muzica lui era mult mai cunoscută și mai ascultată decât performanțele și natura relațiilor lui sexuale. Lumea nu avea timp să discute despre omul Freddie Mercury pentru că acesta a dat publicului de treabă cu mult prea multe hituri ca să mai fie timp și de bârfe. Aveți impresia că publicul care admira Capela Sixtină avea timp să se strângă în piață ca să discute despre viața lui Michelangelo? Ei bine pun pariu că nu. Noi înșine suntem avizi să devenim persoane importante fără să facem nimic pentru asta. Conducând prin țară, eram pe un drum pe unde unul dintre puținele posturi de radio pe care le receptam se întâmpla să fie unul unde se emitea o emisiune a distinsului Mircea Badea. Ascultam și nu îmi venea să cred. Acesta se chinuia (sau poate că nu era nici un chin), ca să-i jignească pe toți cei care îl contactau telefonic ca să poată intra în direct. Mă întreb eu acum: Cât de imbecil poți fi pentru ca știind că oricum vei fi jignit, tu să insiști să intri în direct ca să poată auzi chestia o țară întreagă? Alții fac declarații de dragoste în direct pentru a-și da pe spate perechea, dar mai ales ca să fie cunoscuți. Cât romantism și câtă frumusețe poate fi într-o declarație făcută prin telefon , declarație pe care o pot recepționa mii de necunoscuți, iubitei sau iubitului care locuiește în același oraș? Acesta era sensul artei, sensul frumosului, sensul artistului. De aceea simțim această lipsă de sens, plictiseală cronică, dorința de a epata.
Artistul a murit.
