Ce umbre se văd pe fundalul tragediei din Ucraina?
(una dintre cele mai bune tehnici de a vâna tancuri este de a le surprinde umbrele proiectate pe ceața de fundal. Ceața bătăliei din Ucraina.)
Vizibile, în România, de pildă, prin textele lui Armand Goșu (GDS-MAE (!?)) și Petre Iancu (DW).
Iată-le:
„Armand Goşu: Polonia… ar trebui să scriu o carte ca să vă răspund la întrebare. În vreme ce în Ucraina se desfăşurau primele alegeri prezidenţiale şi referendumul pentru independenţă, la Bucureşti, în Parlament, se vota o rezoluţie de condamnare a Pactului Molotov – Ribbentrop care cerea restituirea teritoriilor care au aparţinut României Mari. Polonia, care a dispărut în urma Pactului sovieto-nazist din 1939, s-a uitat spre viitor, România din cauza unei elite ilegitime, aflate la putere, s-a uitat spre trecut. Cum Ceauşescu, reprezentant al ocupaţiei sovietice, s-a legitimat prin naţionalism, la fel şi ofiţerimea din Securitate şi mica nomenklatură, ieşite din ceaţa lui decembrie 89, au mizat pe manipularea naţionalistă. Şi au reuşit să strice câteva dosare de politică externă. … Dacă-l dai jos pe Baconschi, singurul care a mai mişcat ceva pe relaţia cu Ucraina, în ultimul deceniu, nu trebuie să arunci la coş tot ce a făcut pe aceste dosare doar pentru că nu-ţi place Baconschi. (Curs de guvernare, 25 feb. 2014)
„Ar fi fost deci o ocazie bună pentru diplomaţia românească să se distingă. Dar neadecvarea, naţionalismul de extracţie ceauşistă şi limba de lemn au pus stăpânire pe ministerul de resort, de când Teodor Baconschi l-a evacuat. Cuplată cu reflexele birocratice, incompetenţa membrilor fostului partid-stat din minister s-a dovedit puternică. După alungarea lui Ianukovici ministerul român de Externe a considerat util să dea publicităţii varii declaraţii ameţite şi un comunicat interminabil. Unul în care, ca şi cum ar fi fost formulat de ministerul de Externe de la Moscova, se exprimă prolix îngrijorarea în legătură cu abrogarea de către noile autorităţi de la Kiev a legii privind principiile politicii de stat în domeniul lingvistic. Tardiv, după difuzarea acestui comunicat, a înţeles se pare Titus Corlăţean că miza abrogării legii nu fusese defel dreptul copiilor din Herţa ori nordul Bucovinei de a studia în limba română, ci proeminenţa regională, din anumite zone, a limbii ruseşti”. (Petre M. Iancu, Deutsche Welle, „Nevoia Europei de români”, în Adevărul, 26 feb. 2014)
Dacă Goșu se dovedește un analist cu stil, Petre Iancu de la Deutsche Welle scrie ca o țață, trăgând de urechi guverne, capitale, dar, în special România. Libertatea aceasta golănească trebuie cumva sancționată. Dar nu aceasta este cea mai importantă problemă, cât conținutul celor două mesaje, „vectori” ai unor interese mai mult sau mai puțin interesante/străine.
„Iancu” de la Deutsche Welle e convins că România are un stil de guvernare, „combinație între Stalin și Caragiale invocată cumva de Belu Zilber”. Zilber a fost unul dintre comuniștii evrei „luminați” care au făcut echipă cu aripa occidentală a Partidului Comunist din România, în speță cu Lucrețiu Pătrășcanu, și care s-a oferit să ajute să plece din țară intelectuali de mare valoare aflați în pericol, precum Anton Golopenția (lichidat de securitate/sovietici în 1951). Ce-are sula cu prefectura dlui portavoce a guvernului german: Caragiale cu Stalin, aceştia doi cu Zilber, și toate aceste două „mulțimi” cu … Ministerul Afacerilor Externe român? Faptul că Titus Corlățean, ministrul român de externe, a îndrăznit să afirme un reper național peste care nu se poate trece în relațiile cu Ucraina, anume protejarea celor aproape un milion de români de acolo? Faptul că „Iancu” susține că Ucraina revoluționară avusese în vedere problemele cu rușii din Bazinul Donețului nu justifică în nici un fel atacul vitriolic la adresa unui minister de externe de altfel foarte serviabil, că să nu spunem altfel, cu Germania.
Stilul acesta însă ne arată că Germania se află într-o fază foarte fragilă a politicii sale externe, cum ar spune Nicolae Iorga, în ciuda suflului de mare putere din perioada Merkel. Politica de forță extenuează orice mare putere, mai ales în cazul în care îi risipește vitalitatea națională în direcții agresive. Este textul acestui „Iancu” dovada că Germania a devenit „un imperiu de sforțare”? (Iorga, Hotare și spații naționale, Ed. Porto-Franco, Galați, 1996, p.23).
Pe de altă parte (întocmai ca încercuirea strategică din 1939), textul lui Goșu, doctoral, fin, articulat, aproape universitar, ne arată că România trebuie să ia act de viteaza și constanta politică externă poloneză. O fi, nu comentăm politica poloneză după lichidarea elitelor patriote ale țării la Smolensk, în 2010. „România trebuie să rețină”, zice dl. Goșu (parcă bunicuțele, Miorița, Mihai Vitezul și Burebista, legionarii de la Tropaeum Traiani – cea mai mare încleștare din antichitatea estică a Romei, Luceafărul lui Eminescu, Cioran și Brâncuși, românii de la Staligrad, ar trebui să se oprească și să-l asculte pe dl. Goșu), că… Bancoschi a fost cel mai bun ministru de externe român pe relația cu Ucraina… Înainte de „sfatul” cu Baconschi, catastrofalul ministru de externe PDL-ist, Goșu înșiră lucruri de bun simț, legate de „continuitate în politică externă”, „începerea neîntârziată a unui program de formare de experți, tineri…”, „politica estică nu se rezumă la Republica Moldova” (desigur, avem Rusia, Ucraina, Georgia etc.), „în sistemul de securitate… să funcționeze meritocrația”. DAR, după „pana informativă” Banconschi, Goșu mai bagă una: „Bucureștiul are interesele lui, care nu coincid” cu interesele Chișinăului. Nici un cuvințel despre unire, nici unul despre faptul că și noi și moldovenii tot un neam suntem. Totul e … la separeu, meritocratic. Este adevărat, Goșu e furios, ca orice analist care are o problemă cu România, de faptul că mai există oameni politici, intelectuali care să aibă o problemă cu… Pactul Ribbentrop-Molotov.
Nimic nu e nou sub soare. Doar că, de data asta, vocile estului în România par mai fine decât vocile Germaniei la București. Unul e soprană, celălalt rapper. În rest…
PS.
La ambii analiști apare un numitor comun: Baconschi. Să înțelegem că acesta a fost pe placul intereselor dinspre care vin cele două umbre?
textul din DW, Petre M. Iancu, Adevărul, „Deutsche Welle: Nevoia Europei de români”, 26 feb. 2014
textul lui Goşu, în Curs de guvernare. ro, „Ucraina/Armand Goșu: În relația cu Ucraina, România s-a uitat spre trecut, iar Polonia spre viitor”, 25 feb. 2014
Banconschi (ministru de externe între 2009-2012) în presa vremii, câteva spicuiri:
Cotidianul, 28 iulie 2011, „La Tușnad oficiali din Ungaria au cântat din nou aria autonomiei. Teodor Baconschi și celelalte autorități române nu au avut nicio reacție”,
Ziarul Financiar, 7 sept. 2011, „România a încasat patru lovituri în politica externă, dar diplomații ei vorbesc despre teorii internaționale” – e vorba de blocarea aderării la Schengen, blocarea accesului la piața europeană a muncii, blocarea unor importante fonduri nerambursabile și interzicerea tranzacțiilor cu emisiile de carbon.
Mediafax, 30 nov. 2010, „Băsescu: Baconschi a avut o inițiativă nefericită, nu i-am cerut să-mi aranjeze o vizită la Paris”,
Romanian Global News, 9 nov. 2010, „Un „Tratat” ca o nouă sârmă ghimpată”
Cotidianul, 24 martie 2011, „Nesimțire la nivel guvernamental. Baconschi își bate joc de românii sinistrați din Japonia”
