„Stadtluft macht frei nach yahr und tag” – „Aerul de la oraș te face liber după un an și o zi”, au spus germanii din secolul al XI-lea, accentuând ideea că spațiul urban este locul de naștere și rezidență al libertății. Un spațiu în care puteau, în sfârșit, să ignore ordinea feudală, ierarhia, autoritatea familiilor, nobililor sau preoților. Un spațiu în care la răspântii, în taverne, în piețe, școli sau chiar în biserici, se putea desfășura spiritul contestatar al omului eliberat. O lume în care considerentele de prestigiu, virtute, apartenență sau fidelitate puteau fi înlocuite cu cele de utilitate, plăcere, independență și individualitate. O societate deschisă.
Bunul simț al istoricilor vieții cotidiene a remarcat inadecvarea între dictonul german și aerul, încă de atunci, extrem de viciat al orașelor: de fapt, țăranii aserviți nobililor sau clericilor respirau un aer cu mult mai curat, de vreme ce mănăstirile și castelele, dimpreună cu domeniile senioriale rămăseseră, din punct de vedere spațial, exterioare orașelor. Dar cine s-ar mai fi poticnit în considerente vulgare, de vreme ce tocmai se descoperise locul – şi conceptul – tuturor posibilităţilor? După un an şi o zi, seniorul nu mai avea niciun drept asupra şerbilor săi adăpostiţi între graniţele libertăţii: aceştia deveneau cetăţeni, liberi să facă şi să gândească orice, responsabili, desigur, de actele şi gândurile lor, oameni noi ai lumii noi.
Paradoxul spaţial – spaţiul închis al societăţii deschise – pare astăzi depăşit prin difuziunea largă şi foarte rapidă a principiilor liberale. Oraşul nu mai are graniţe, urbanitatea este un fenomen global, iar societatea deschisă este statul însuşi, în măsura în care acesta se doreşte a fi garantul democraţiei, al toleranţei şi pluralismului. Şi totuşi, cei mai noi şi mai progresişti reprezentanţi ai societăţii deschise sunt, acum, încuiați în propriile obsesii: profesionalism, ateism, multiculturalism, feminism.
În toată lumea modernă, profesionalismul înseamnă, înainte chiar de competenţă, disponibilitatea: a fi disponibil, resursa perfectă, la orice oră din zi sau din noapte. Întârzierea răspunsului pe e-mail sau descărcarea bateriei telefonului mobil sunt căi aproape sigure de a-ţi atrage suspiciunea angajatorului. „Eşti un angajat extrem de important în compania noastră.” (Aici este indicată libertatea, puterea şi responsabilitatea foarte mare, ameţitoare aproape pe care o slujbă bună ţi le poate aduce.) „Dar, dacă nu răspunzi imediat la mesaje, cum putem avea încredere în tine?” (Iar aici, desigur, se trage zăvorul peste toate celelalte libertăţi la care ai mai putea aspira, în afara celei garantată de fişa postului.) Un sociolog german descria fenomenul prin care dimensiunea timpului absoarbe dimensiunea socială: nu facem ceea ce dorim, ci ceea ce trebuie rezolvat la termen, adică proiectele, întâlnirile de afaceri, negocierile, perfecţionările. Întâlnirile cu prietenii, leneveala în familie sau de unul singur nu au termen dinainte stabilit, se pot amâna, „erau doar nişte idei”. Astfel sunt ele oricărui cetățean de bună credință în libertatea autoafirmării sale, suspicios cu tot ceea ce nu are legătură imediată cu această autoafirmare în plan profesional (a se citi financiar), încuiat deja în acest mod de a viețui numai prin activitate: „A ști să câștigi bani este un lucru frumos și o mare știință”, spunea Paolo da Certaldo, scriitor şi negustor (!) din secolul al XIV-lea, completând, și mai răspicat: „Mai bine să acţioneză în zadar decât să stai degeaba”.
Unul ziarist american remarca, de curând, un nou sens în ateismul societăţii sale. Dacă până de curând ateii se remarcau numai atunci când era vorba despre lipsa lor de identitate religioasă, astăzi se afirmă, cu aplomb, impunându-şi necredinţa ca pe o formă pozitivă de identificare. Ca ateu, cetățeanul societății deschise are ceva, chiar dacă acest ceva este doar un negativ. „Lipsa” afimată ca „ceva” le este ateilor atât de valoroasă, încât nu suportă niciun fel de confruntare cu „altceva”. Intoleranți și agresivi, cei lipsiţi de credinţă sunt prezenți în mai toate dezbaterile, fie că privesc sau nu chestiunea religioasă, atacând orice le pare că amenință „libertatea de gândire” a spaţiului deschis. Ofensiva acestui tip de încuiați în obsesia contrareligioasă este, îndreptată tocmai împotriva libertății de gândire, este o bună probă a uşurinţei cu care societatea deschisă poate deveni o societate goală, sterilizată din considerente de igienă spirituală.
Multiculturalismul se revendică de la pluralism, atitudinea deschisă a majorităţii unei societăţi faţă de valorile celorlalte grupuri sau culturi coexistente. Filiaţia este însă una falsă, aşa cum o demască Giovanni Sartori: multiculturalismul trădează pluralismul, căci nu vizează atât respectarea celorlalţi, cât inventarea „alţilor”: minorităţi fizice (handicapaţi), sexuale (homo, trans, bi sau altfel-sexuali), minorităţi etnice redescoperite, religioase (ateii!) sau „minoritatea” femeilor. Drapele şi costume, festivaluri şi ONG-uri sunt desfăşurate în sprijinul acestor grupuri defavorizate în raport cu majoritatea monocromă, plictisitoare şi tiranică. Dacă nu ai norocul de a aparţine măcar de unul dintre aceste grupuri defavorizate, agenţii multiculturalişti îşi epuizează rapid rezervele de toleranţă şi îndeasă asupra ta toate culpele discriminării.
Feminismul îşi desfăşoară, în torentul ultimelor valuri, agresivitatea unei noi specii, pe cale de apariţie, înzestrată de societatea deschisă cu toate instrumentele dominaţiei: bani, sprijin politic, instrumente culturale (instituţii de învăţământ, edituri, mass media ş.a.). Promotorii săi, încuiaţi cu centura de castitate intelectuală, exclud orice formă de dialog, ba chiar de convieţuire cu reprezentanţii taberei adverse. Războiul sexelor – căci toţi bărbaţii sunt potenţiali sau actuali violatori, iar toate femeile sunt, fără doar şi poate, victimele lor[1] – este singura rezolvare pe care feminismul o are la problema egalităţii de şanse: abia după ce eliminăm duşmanul, îl putem considera ca egal.
Toate aceste modele de închisoare intelectuală şi spirituală proliferează până la a face irespirabil aerul societăţii deschise. Multe alte forme de constrângere şi deformare a persoanei au fost identificate în acest spațiu. Față de ele, revenirea, chiar provizorie, în societățile închise ale tradiție, poate fi o recomandare terapeutică.
[1]Iată cum justifica această situaţie Susan Brownmiller, cunoscută autoare feministă: „[violul este] procesul conştient de intimidare prin care toţi bărbaţii le menţin pe toate femeile într-o stare de frică. Descoperirea de către bărbat a faptului că se poate folosi de organele lui genitale ca de o armă, pentru a induce frica trebuie considerată una dintre cele mai importante descoperiri ale erei preistorice, pe acelaşi plan ca descoperirea focului şi a securii”. (Against Our Will:Men, Women and Rape)
