Cine este Klaus Werner Iohannis?
După o perioadă de relativă uitare şi puţină vizibilitate naţională, pregătit, probabil, ca o lovitură/contralovitură pentru un moment tulbure din USL de genul celui cu formarea USD (care arată intenţia clară a PSD-ului de a se debarasa de PNL prin crearea categoriei de „parteneri pe care îi preferăm”, sau de nivelul 1, respectiv PC şi UNPR, şi a categoriei „măi băieţi, da’ voi nu aveţi vreo treabă pe acasă”, deci de nivelul 2 – PNL), Klaus Iohannis revine în forţă în prim planul politicii „mari”. Nu ca propunere de premier, de data aceasta, ci de vicepremier şi ministru de interne. Mişcare extrem de abilă, care îi asigură PNL-ului, în disputa cu PSD-ul, varianta win-win. Adică, PSD-ul iese prost şi dacă refuză şi dacă acceptă.
Dacă îl acceptă, pentru că un Iohanis sobru, zgârcit în cuvinte şi dedicat ar accentua, prin contrast, maimuţăreala premeierului, i-ar lua acestuia din caşcavalul încrederii şi, deci, al viitoarelor voturi, şi ar fi un puternic factor de presiune în sprijinul unor mişcări dorite de liberali, sau al opoziţiei faţă de cele ale socialiştilor în virtutea zicalei „Dacă neamţu’ zice, aşa trebuie să fie. Că neamţu’ e om serios.”
Dacă îl refuză, pentru îl face erou refuzat, pune sub semnul întrebării toate „onorabilele” intenţii declarate de Victor Ponta, „îl refuză pe neamţ de frică că nu-i mai lasă să fure, că neamţu e om serios”, (semn pe care şi-l pune oricum şi singur prin ţopăiala tot mai haotică printre tot mai fanteziste şi aiuritoare măsuri populiste, care cad în ridicol din momentul anunţării, sau la scurtă vreme după trâmbiţarea lor) şi altele asemenea.
Iată-l deci pe, încă, primarul Sibiului pus în bloc-start, gata de a ataca orice funcţie în stat, eventual, chiar şi pe aceea de preşedinte, pe care probabil ar câştiga-o surclasându-i şi pe Viorel şi pe Crin. În această situaţie, pentru a nu ne mai gonfla încă o dată speranţele în van, aşa cum am făcut-o cu Iliescu, cu Constantinescu şi, parţial, cu Băsescu, urcându-i pe piedestaluri mult mai înalte decât dimensiunea reală a personajelor respective, ar trebui să încercăm să aflăm cine este cu adevărat Klaus Werner Iohannis.
Adică, este el:
1. Un neamţ corect, cinstit, hotărât, organizat, responsabil, competent, adept al unor valori morale solide?, sau
2. Un oportunist de rând, asemeni majorităţii covârşitoare a politicienilor români?
Las deoparte, problema lui cu ANI, sau cele legate de partea de folclor negativ din Sibiu, care îl defineşte ca implicat în mafia imobiliară. Sunt, şi unele şi celelalte, probleme care vor trebui clarificate de către justiţie, drept care nu se pot constitui în dovezi despre o faţă întunecată a lui Iohanis.
În schimb, pentru mişcările sale politice nu e nevoie de sentinţa justiţiei. Şi aici poate uimi şi chiar ridica unele întrebări apariţia sa în prim planul PNL-ului în vremurile tulburi ale loviturii de stat ratate din 2012 şi continuarea existenţei sale într-un partid care:
1. A avut o poziţionare cel puţin ostilă, dacă nu chiar agresivă faţă de
Occident, în general, şi de SUA şi Germania, în special.
2. A arătat dispreţ faţă de lege, de adevăr, de instituţiile statului şi de democraţie
3. Are în rândurile sale multe personaje importante care au ajuns în puşcărie, sau sunt pe drum către ea, situaţie ce nu pare a-l stingheri, având în vedere că nu s-a manifestat public în niciun fel pe această temă, ba e chiar un vioi candidat al PNL-ului la posturi importante în guvern.
Există două explicaţii la aceste din urmă întrebări:
1. Fie este vorba, cum spuneam mai sus, de oportunism politic de cea „bună” şi întâlnită calitate.
2. Fie, ceea ce este la fel de posibil, Klaus Iohannis are un proiect politic personal, sau/şi susţinut de cercuri influente, posibil chiar şi din afara ţării, de preluare şi reformulare pozitivă a PNL-ului. Or, o astfel de preluare şi cotitură, după cum ne-o arată alte cazuri din istoria mai recentă, sau mai îndepărtată a lumii, nu se pot face decât tăcând şi mergând cu cei de care mai târziu de vei debarasa. Dar asta numai după ce, încredinţati de frumosul viitor comun, ei te vor aduce pe prima poziţie.
Nu am răspunsuri la aceste întrebări şi, deci, nici la cea care dă titlul acestui text. Iar singurul care ne-ar putea lămuri, adică KJ, nu o va face din motive lesne de înţeles pentru ambele situaţii. Tot ce putem face este să fim foarte atenţi şi să analizăm cu inteligenţă dar şi înţelepciune fiecare dintre mişcările şi vorbele acestui personaj, fie că este vorba de politica şi administrarea Sibiului, fie de cea a României. Şi poate vom reuşi să construim puzzle-ul înainte de a fi cu ştampila în mână în cabina de vot.
