Vechea meteahnă a românilor, de a se sustrage cu bucurie victoriilor colective şi a se mândri pervers cu derapajele la vedere, face azi din spiritul public de la noi un noian de incongruenţe şi ezitări defetiste, dăunătoare. Nu ne mai putem aduna. Energiile sunt risipite pe toate canalele posibile, vorbim dezlânat şi fără ecou, nu ne mai ascultăm unii pe alţii, ne spionăm şi ne suspicionăm, nu mai avem încredere în vechiul prieten şi, de aici, putem ajunge la pactizarea cu noul duşman venit să ne „salveze”. Avem, iată, confirmarea deliciilor democraţiei pluraliste, în care fiecare doritor îşi face, dacă nu partidul său, măcar partida sa, grupul său, bisericuţa sa. În final, fiecare rămâne cu iluzia dreptăţii proprii, pentru care se bate (de fapt, se zbate) în gol, ca un trup fără cap.
Dacă vrem să înţelegem cum s-a ajuns aici, e nevoie să ne amintim cum au început lucrurile. Totul a fost o operetă pe ritmuri „democratice” occidentale. După căderea comunismului, forţele „patriotice” s-au grupat pe culori politice, pentru a copia un spectru oficial, de care nu aveam nici neapărată nevoie şi nici nu puteam să-l adecvăm uşor fondului nostru. Spectrul politic ne-a condus în plină spectralitate. Înţelege cineva ce sunt de fapt partidele noastre politice? Dar ce pot deveni? Pot ele deveni instrumente ale afirmării naţionale, pot ele să renască din propria lor cenuşă pentru a netezi calea spre mai bine, acum, în ceasul al douăsprezecelea? Nimeni nu mai speră lucrul acesta, şi totuşi, partidele continuă să producă efecte politice. Iar acestea sunt de cele mai multe ori vecine cu dezastrul.
Într-o conferinţă ţinută în anii ’30 (Partidele politice şi statul corporativ), Simion Mehedinţi, marele cărturar român, făcea portretul incredibilei decăderi a României Mari în numai un deceniu de existenţă. Ideea că după Marea Unire ar fi urmat să curgă lapte şi miere a fost capcana fatală în care a căzut clasa politică autohtonă, măcinată de politicianism minor şi meschin şi neiertată finalmente de istorie. Iată cauzele pe care geograful şi geopoliticianul român le identifica atunci a sta la baza decăderii noastre: prima dintre ele era de natură financiară. „La temelia ruinei financiare de azi nu stă atât incapacitatea (…) ci adevărata cauză a ruinei a fost imoralitatea şi cinismul celor care au condus politica financiară a statului nostru. (…) E sigur deci, că statul a fost jefuit tocmai de aceia care trebuiau să-l apere”.
Şi atunci, ca şi acum, statul a fost prădat în numele… incompetenţei economice a statului. În zilele noastre am ajuns să credem orbeşte în privatizare. Scamatoria a funcţionat încă din perioada interbelică, căci Mehedinţi ne spune pe şleau: „Dar terenurile petrolifere, date particularilor (?), „fiindcă statul e rău gospodar”, – terenurile petrolifere, despre care s-a făcut oarecare vâlvă acum trei ani, când doi-trei deputaţi au văzut uşa Văcăreştilor, dar despre care ultimul guvern n-a mai pomenit nimic timp de doi ani! E deci vădit şi pentru orbi că ţara noastră a fost sistematic jefuită – chiar de cârmuitorii ei”. Asemănările cu actuala situaţie să fie întâmplătoare?
Dacă finanţele şi bogăţiile naturale au fost devalizate astfel, a doua cauză a decăderii României interbelice a fost reforma agrară. Grânele româneşti de certă calitate erau căutate la export datorită cantităţii mari de gluten din grâu. Dar reforma agrară, care a dus la fărămiţarea terenurilor, a făcut ca agricultura românească a vremii să piardă teren: „Şi cantitativ, şi calitativ, suntem acuma aproape în urma tuturor ţărilor agrare. Într-o epocă de concentrare orizontală şi verticală nu numai în industrie, dar şi în agricultură (…) singură România a avut originalitatea să-şi fărămiţeze ogoarele şi să-şi risipească inventarul”, spunea Mehedinţi atunci. Iată că şi România de după 1989 a avut aceeaşi inspiraţie deosebită şi a devenit o ţară „capabilă” să importe mare parte din necesarul de hrană al populaţiei. Nu numai Mehedinţi critica reforma agrară din perspectiva eficienţei sistemului economic în întregime, dar şi un Constantin Garoflid, un specialist în agricultură, era de aceeaşi părere. Astăzi, cu greu agricultura naţională caută să-şi revină după şocul fatal al anilor ’90. Dar, contextul nou creat prin liberalizarea tranzacţiilor cu terenuri s-ar putea să dea agriculturii noastre lovitura de graţie.
În fine, ultima greşeală, deloc minoră, făcută de elita interbelică, se referă la sistemul educativ. O ţară care vrea să subziste economic nu se poate hrăni numai cu diplome fără acoperire. Fabricile de diplome de azi nu sunt decât urmaşele făbricuţelor de diplome din anii aceia: „După ce ne-am risipit singuri punga, prin schimbarea coroanelor şi înstrăinarea celor mai însemnate izvoare de avuţie ale ţării; după ce ne-am tăiat singuri creanga de sub picioare, prin reforma agrară, am mai făcut încă o ispravă, fără păreche în toată Europa: am declasat tineretul în masă. Am răpit şi răpim încă copiilor acestei ţări ani şi ani de zile, pentru a le da în mână un petec de hârtie fără nici o valoare pozitivă”.
Astăzi avem toate aceste racile, amplificate de ecoul globalismului şi de ideologiile irespirabile la modă. Partidele par instalate definitiv în fotoliul consecvenţei antinaţionale, iar forţele profesionale, timorate definitiv, luptă „sindicalizat” (adică fără speranţă) pentru a supravieţui. În aceste condiţii, statul român riscă să repete anii ’40, la indigo. Şi, contrar aşteptărilor noastre naive (unirea cu Basarabia şi revenirea pe orbita normalităţii), riscăm să cădem în barbaria diminuării spaţiului naţional. Ferească Dumnezeu!
