Deși spun într-un alt articol că românii uită o istorie pe care nu au vrut să o știe, simt nevoia să aduc argumente în plus față de cele spuse în acel articol. Spune cineva tot pe această platformă ca ”Mitul lui Ceaușescu va salva, poate, România”. Și argumentează în consecință că ”oricât aș căuta un element de coagulare a țării noastre în ultimii 24 de ani, nu-mi vine altul în minte decât Ceaușescu […]. Nu neapărat meritele omului, asasinat în condițiile cunoscute, ci actualul context în care ne aflăm face ca fostul președinte comunist al țării să reprezinte un reper pentru noi de aici înainte.” Articolul continuă cu deplângerea stării actuale din România la nivel social, economic, politic, prin comparație cu vremea comunismului când ”mai respira încă la profesioniştii noştri aerul conservator şi firesc al vechilor bresle, căci specialiştii mai bătrâni de prin fabrici erau „meşteri”, iar inginerii erau consideraţi un fel de boieri-aristocraţi care nu prea munceau manual. Ce vremuri normale pentru o lume aşezată!”
Păi să vedem. Dacă cineva caută un element de coagulare în ultimii 24 de ani și tot ce găsește este omul Nicolae Ceaușescu, înseamnă că are o problemă de ordin istoric. Acea problemă are numeroase nume: Ion Gavrilă Ogoranu, frații Arnăuțoiu, Maria Plopu, mișcarea de rezistență din munții Făgăraș și multe altele. Ce vreau să spun? Faptul destul de simplu de observat pentru cineva care are un bagaj minim de cunoștinţe istorice cu privire la statul român, că acel sistem avea o fațadă, o imagine, care nu-și găsea cu nici un chip o oglindire interioară. Adică acele forme fără fond ale lui Titu Maiorescu, care din fericire pentru domnia sa moare cu 4 ani înainte de crearea partidului comunist din România. Să privim totuși fațada și să o raportăm la realitate.
După vizita istorică a președintelui francez Charles de Gaulle în România din 1966, s-a luat decizia la nivel de partid ca uzina Dacia să producă autoturisme sub licență Renault. Din cauza unor motive tehnice și economice, oferta companiei Renault pentru modelul Renault 12 a fost retrasă. Modelul era în faza de teste, iar producția trebuia să înceapă în Franța, în a doua jumătate a anului 1969. Dar contractul a fost semnat în septembrie 1966. Renault a permis părții române să înceapă asamblarea mai devreme a unui model intermediar până când Renault 12 să fie pregătit pentru producție. La început a fost ales modelul Renault 16, dar în cele din urmă s-a optat pentru asamblarea modelului Renault 8[1]. Va să zică România a început să producă Dacia 1100 în 1968, Dacia 1300 în 1969 și din acel an, vajnicii și marii specialiști români nu sunt în stare până în 1989 decât să aducă două ”facelifturi” unei mașini la care ei nu au avut nici o contribuție. Am dat exemplul Daciei pentru că el este cel mai cunoscut, dar la fel au stat lucrurile în cazul aeronavelor de război, a tancurilor, a vaselor și în general, a oricărui echipament, instrument în măsură să aducă bunăstare în casa omului. Astfel, 1989 l-a prins pe român la volanul unei uluitoarei Dacii 1310 pentru care aștepta ani în șir (oare de ce?), chiar dacă avea toți banii (ceea ce ar fi fost dubios…), pe neamț la volanul burghezului Mercedes, iar pe american la volanul imperialistului Chevrolet, fapt ce dovedește superioritatea sistemului comunist.
O altă vorbă cu tâlc folosită în zilele noastre sună cam așa: Ei lasă că toți se văitau că nu era mâncare, dar frigiderele erau pline. Acele persoane nu se întreabă însă cum făcea românul să-și umple frigiderul și congelatorul. Pentru că rafturile erau goale, pâinea era pe cartelă, energia electrică era și ea strict limitată, pe cale de deducție logică găsim răspunsul, simplu de altfel: mită și furt. Românul a fost învățat să se descurce și se descurcă încă foarte bine. Situată între marile puteri și interesele lor geopolitice, România și românii nu au dus lipsă de antrenament. Și nu spun asta cu răutate. Dacă am de ales între supraviețuirea familiei mele și îngrășarea unei clase politice corupte care întreține un sistem criminal, ei bine, aleg să încalc legea susținută de acel sistem. Dar asta nu însemnă că atunci era bine, pentru simplul motiv că devenisem experți în furt și mită.
Cât despre meritele lui Ceaușescu și modul cum a fost executat, aici iarăși autorul articolului scapă din vedere persoanele (sistemul) care a dus la bun sfârșit execuția: Ceaușescu Nicolae nu a fost executat de ”ceilalți”, adică de imperialiștii anglo-americani, ci de propriii tovarăși. Era de altfel o practică uzuală în vechiul regim: Gheorghiu Dej a considerat o prioritate, înainte de organizarea evadării sale din lagărul de la Tg. Jiu, înlăturarea lui Ștefan Foriș, liderul PCdR la acel moment, prin lovitura de partid de la 4 aprilie 1944 și ulterior suprimarea acestuia fără nici un proces, deși în momentul execuției comuniștii erau la putere. Execuția a fost o chestie amicală discutată de oamenii de bine ai momentului, Gheorghiu Dej, Emil Bodnăraș, Ana Pauker, Constantin Pârvulescu și încă câțiva care s-au nimerit să fie în cameră la ora aceea. Astfel încât pe data de 4 aprilie 1944, Emil Bodnăraș, având din întâmplare asupra lui un pistol și un ciocan, s-a uitat în preajmă și cum nu era nimic de reparat, nici vreun hitlerist sau imperialist de împușcat, s-a hotărât să organizeze o răpire (căci așa se numește de fapt reținerea abuzivă a unei persoane și nu arestare cum este menționat în cele mai multe cazuri), și anume răpirea lui Ștefan Foriș. Acesta este reținut în câteva case conspirative cale de aproape 3 ani în condiții de semi-libertate sau reținere forțată, iar în vara anului 1947 Gheorghe Pintilie organizează o echipă de tineri de mare angajament, pe care îi dotează cu răngi cu care să îi aplice trădătorului burghez o serie nedefinită de lovituri, acțiune necesară (și dusă la capăt), după cum iese la iveală din documentele de partid ale vremii. Mama lui Foriș, o altă figură nefericită, ținea cu tot dinadinsul să afle ce s-a întâmplat cu fiul ei, astfel încât moare suspect, de o boală incurabilă. Nu se știe exact numele bolii, dar cert este că a fost descoperită cu un pietroi legat de gât în râul Crișul Repede, după ce fusese musafiră un timp oarecare într-o casă a unui membru de partid. Lucrețiu Pătrășcanu are și el parte de același tratament. Și aceștia, rețineți, erau membri de partid. Adică colegi, cum am spune. Și ce să vedeți? Pe timpul cât Gheorghiu Dej trăia, Nicolae Ceaușescu a fost un susținător înfocat al acestuia, confirmând și susținând toate deciziile conducătorului. După moartea lui Dej însă, Ceaușescu Nicolae ordonă o anchetă asupra unor cazuri ”neelucidate” din istoria recentă. Așa că vine organu de partid la Ceușescu președintele și îi spune: Șefule, îl mai știi pe șefu ăla dinaintea matale și al lu' tov. Gheorghiu, ăla de-l pălirăm cu ranga la subsolul CC-ului? Bre, era nevinovat. Ca și fraierii ăia de muriră în închisoare, sau pe munte. Nenorociții naibii.
Patruzecișicinci de ani mai târziu, ce să vedeți? O adunare de oameni de bine, foști comuniști sau susținători ai sistemului, îl mazilesc în același fel pe Nicolae Ceaușescu după standardul cunoscut și probat cu succes de atâtea ori în trecutul luminos al PCR-ului. Vine deci Iliescu la putere, și hotărăște să construiască socialismul de la zero, așa că în scurt timp se remarcă prin rezultate deosebite: sub oblăduirea legii sunt distruse CAP-urile, fabricile și cam tot ce mai funcționa pe acolo. E o prostie să crezi că au venit americanii, francezii, englezii sau nemții cu corporațiile lor (n-ar avea parte de ele!) sub regimul Iliescu și i-au smuls acestuia terenurile agricole și fabricile ca să le vândă la târg cu un parai bucata și să distrugă sistemele de irigație. Situația actuală ne-a adus-o același sistem pe care îl laudă unii acum. Românul inventiv, s-a chinuit olecuță, apoi când a văzut că nu s-a schimbat ni'ca s-a pus din nou pe furat.
Etica muncii de care vorbește autorul în articolul incriminat era prezentă în vechiul regim, dar puțin deosebită de aceea la care ne gândim și cu atât mai mult decât etica protestantă și spiritul capitalismului lui Max Weber. În toate domeniile vieții sociale și economice lucrurile se desfășurau la fel: supraviețuirea justifica încălcarea oricărei norme morale și etice. Așa este, sistemul educațional era mai bun din punct de vedere organizatoric, dar esența informației era alterată de sistemul comunist.
”Românii nu au mai apucat, practic, epoca post-Ceauşescu, pentru că Ceauşescu a fost omorât”, ne mai spune autorul. Ei bine, fals! Datoria externă a României de apoximativ 11 miliarde de dolari, a fost închisă în martie 1989, dar iată că vestitul a uitat să dea drumul la robinet… Ba l-a strâns mai tare ca să simțim și noi poporul avantajele comunismului. Oare de ce eram atât de supărați pe Ceaușescu înainte de sărbători? În general, când într-un stat lucrurile sunt neclare, iese deranj, adică război civil. Ori în decembrie 1989 cele două tabere aveau următoarea componență: poporul român pe de o parte și cvasiinvizibilii teroriști de partea cealaltă. Este posibil să fi fost prin case și echipa de rezervă, aceia care mai credeau în mitul Ceaușescu, dar eu nu i-am văzut, iar de auzit în perioada imediat următoare, mai deloc. Abia acum, așa cum spuneam, o parte dintre români au uitat istoria pe care nu au vrut să o știe niciodată… și inventează una pe care să poată dormi liniștiți.
