Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei, pe când prostia nu, spunea cineva. Iată colea de exemplu (http://cabalinkabul.wordpress.com) un articol care face măsura celor afirmate mai sus.
Articolul are titlul: Primul gest glorios al României — neplata datoriilor (Mihai Viteazul, Baba Novak și mafia sîrbă)… și caută să fundamenteze afirmația potrivit căreia, citez „Că românii nu își plătesc datoriile nu trebuie să ne mire. A fi scandalizat că datorezi bani cuiva e o virtute. Nerambursarea creditelor e adânc înscrisă în ADN-ul nației.” Marele regizor Dan Alexe, autorul articolului, ne povestește un mic fragment din istoria probabil învățată de domnia sa de la televizor, sau din scurte articole găsite prin cărți subțiri, menite să nu obosească neuronii omului occidental modern cu prea multă informație… Omul nostru modern, între șaisprezece reclame construite musai pentru imbecili, care sunt sfătuiți să-și împingă mașina de la o benzinărie la alta ca să nu piardă punctele de pe card, ne spune în acest articol de excepție cum Mihai Voievod uita să-și plătească datoriile ucigându-și ulterior creditorii, aceasta fiind o metodă mai simplă. În plus, necinstitul și josnicul Domn Mihai se aliază ulterior cu nelegiuitul Baba Novac (membru și lider al mafiei sârbe) cu care se dedă la alte acte antioccidentale care culminează pe la 1600 cu suprema hoție profund antiungurească, antirusească și antiotomană, unirea Principatelor Române. Articolul sfârșește cu o observație de mare angajament: ”Acum, dacă nimeni nu vrea să-și plătească datoriile către stat, vecini, bănci sau prieteni știți de unde vine atitudinea : așa s-a întemeiat statul român modern.”
Să trecem puțin în revistă modul civilizat în care marile puteri, marile civilizații au înțeles de-a lungul istoriei să-și plătească datoriile: Tezaurele și comorile civilizației incașe împrumutate de către spanioli, căci nu cred să le fi jefuit (o mare civilizație occidentală nu se poate în nici un caz deda la jaf) au rămas la beneficiari pe termen nelimitat, întrucât civilizația inkașă nu a mai rezistat la atâta creștinism și civilizație occidentală. Papa Urban al doilea, prin 1096, trimite și el câteva grupuri de occidentali sub denumirea codificată de cruciați (se pare că în număr de circa 60.000 în prima parte) ca să împrumute câte ceva de prin vechile orașe sălbatice ale orientului, cum au fost Antiohia, Niceea, Dorileea, Tripoli, Edessa, Jaffa și mă rog ce s-o mai găsi. Și în caz că ajung în Țara Sfântă să elibereze și Ierusalimul că nu-i bai și multă pomană și-or găsi și ei pe lumea cealaltă cu vile direct pe peluza Edenului. Acu’, ce să zic? Că oamenii ăia s-au dedat la acte de canibalism după spusele lui Ibn al-Qalanissi, cronicar al vremii, și confirmate de cronicile france ale vremii (ex: l’Histoire des croisades, Michaud 1817-1822), dar omise de marile civilizații după secolul XX, asta e cu totul altceva.Ei erau acolo cu inima curată și creștină ca să împrumute câte un kil de sare, o cămilă, mă rog, ce are arabul prin curte în ziua cînd ajung ei acolo. După cruciade însă, ceva nu era în regulă cu împrumuturile de vreme ce Filip al doilea împreună cu același Urban îi cheamă într-o vineri 13 pe toți templierii (sărmanii soldați ai lui Cristos care putem spune fără să greșim au inventat ceea ce cunoaștem azi sub denumirea de bancă), ca să pună ordine în împrumuturi. Nu știu exact cum au decurs lucrurile în amănunt, dar ulterior Marele Maestru Jacques de Molay se descoperă pe sine urmărind ședința de pe rugul aprins de un dobitoc din sală (pesemne român, căci occidentalii civilizați nu ar fi făcut în veci asemenea murdărie). Nu trece mult și vine rândul altei civilizații sălbatice să returneze împrumuturile: Tasmanienii, după o istorie, rețineți, de circa 25.000 de ani, timp în care au reușit să ramburseze cam tot ce împrumutaseră de prin vecini, ajung prin 1642 să-i cunoscă pe occidentali, prin marea civilizație olandeză (pentru cine nu știe, sunt cei care ne refuză intrarea în Schengen pe motiv că suntem puțin hoți), apoi intră în relații amicale cu imperiul civilizator britanic. În urma relațiilor prietenoase, sălbaticii tasmanieni înțeleg să ramburseze absolut tot ce au împrumutat până la ultimul om (fizic vorbind), care moare în plină epocă victoriană pe la 1820. Azi nu mai avem tasmanieni la raft, dar nu vă faceți probleme, americanii au făcut deja jucării și desene animate cu Taz-Mania, foarte asemănătoare cu populația și cultura tasmaniană. Desigur că spațiul nu îmi permite să trec prin toate împrumuturile istorice și modul de rambursare, pot doar să enumăr continentele de pe care debitorii occidentali au întârziat cu ratele pe perioade istorice de zeci până la sute de ani fără să ajungă în vreun birou de credite (sic!): Africa, Asia, America de Nord și de Sud, Australia. Desigur, nu a fost un împrumut, dar merită menționat și tezaurul românesc pe care rușii îl păstrează intact pentru ca să ni-l înapoieze la un moment nedefinit, ulterior. Va să zică Europa e plină de pilde din care am fi putut învăța și noi puțină civilizație, dar nu ai cu cine monșer. Românii tot neam de traistă rămân. Când împrumută ei ceva de la oameni care au muncit și din truda lor au pus ban pe ban, FMI-ul, sau Austria, Germania, Elveția, Olanda etc., pas de mai văd ăștia ceva de la noi înapoi. Ceaușescu ăla, ultimul dintre români (scuip pe mormântul lui), auzi ce ne-a făcut, le-a dat banii înapoi, n-ar avea parte de ei. Dar acum s-a terminat. Nu mai prind ei fraier ca ăla. Autorul ăsta e un doct în ale istoriei și emite idei pline de înțelepcine. Din punctul meu de vedere însă, singurul regret e că am avut foarte puțini Mihai Viteazul, că bancheri se găseau…
Acum dragii mei, autorul aparține doar uneia din categoriile pe care aș dori să le menționez: acei care se ostenesc să scrie și au câte o opinie cu oarecari argumente. Cealaltă, aparține de un cu totul și cu totul alt tip de oameni. Sunt cei a căror inteligență vine direct de pe Facebook, sau alte rețele. Dacă pentru primii cărțile mult prea groase nu inspiră încredere, astfel încât le preferă pentru a-și argumenta cunoștințele pe cele subțiri cu caractere mari și multe poze, care ”conțin informație mult mai repede” și deci mai valoroasă că timpul e bani, aceștia din urmă stau mult mai prost cu timpul. Facebook-ul prin urmare e sursa ultimă pentru ei, așa că citesc probabil un titlu al unui articol, apoi îl împrăștie în rețea. Dacă ”postul” are mai mult de douăzeci de replici, măcar că acestea sunt negative, autorul, sau cel care ”a împrăștiat” devine brusc mândru și cunoscut: ai văzut mah ce zarvă am iscat cu ”postul” ăla? Cum am băgat zâzania între ei? Sunt cineva. Și acum comentează lumea. Deci contez. Pentru ei zicala: munca nu a omorât niciodată pe nimeni, dar de ce să riști?, are un sens foarte adânc.
Pe mine un lucru mă intrigă: dacă sunt așa de nemulțumiți de nația noastră, de ce nu se duc ei să trăiască în marile civilizații apusene unde să primească cetățenie și să fie mândri pe bani mulți cum au cei de acolo? De ce stau ei aici ca să fie umiliți pe bani puțini?
