Când profesorul Mateus Saramago afirma că Mircea Eliade a reuşit să contribuie la trezirea conştiinţei de sine a unei părţi a intelectualităţii portugheze, unii s-au revoltat, stârniţi mai ales de dogmatismul universal convertit în corectitudine politică. Aceştia din urmă făceau legături fortuite între orientarea de aşa-zisă extremă dreapta a scriitorului şi savantului român, din deceniul patru al secolului trecut, între apartenenţa sa la Legiunea Arhanghelului Mihail, pe de o parte, şi consideraţiile asupra regimului Antonio de Oliveira Salazar, cel care a dictat neutralitatea Portugaliei în ultimul război mondial, pe de alta. Dar, ceea ce rămăsese mai degrabă în conştiinţa colectivă, mult atârnând politic în balanţa stângii, este mai degrabă că de numele dictatorului se legase, printre alte îngrădiri, şi interzicerea fadou-lui. Într-adevăr, e greu de explicat şi acceptat o asemenea decizie…
Evit să mă implic în interpretări ale conştiinţei de sine a portughezilor, presupunând doar că Mircea Eliade, în cei aproape cinci ani petrecuţi în Portugalia, în calitate de consilier cultural al Legaţiei României la Lisabona (1941-1945), când scrie Jurnal portughez (salvat miraculos din incendiul declanşat în 1986 în camera sa de lucru de la Chicago), tipărit în ultimul timp, dar şi cartea Salazar şi revoluţia în Portugalia, a fost perceput de unii intelectuali lusitani mai cu luare aminte. Ambele scrieri sunt, pe revers, cum de altfel s-a spus, „oglinzi ale sinelui”. Dar, pentru a goli de semnificaţii mai ales Jurnalul…, comentatori de ocazie râd în hohote de o afirmaţie ca aceasta: „orizonturile mele intelectuale sunt mai vaste ca ale lui Goethe”. (Rumoare ar putea însă stârni şi încredinţarea că Poezie şi adevăr, de pildă, jurnalul lui Goethe, ar trasa graniţe de netrecut ale orizonturilor intelectuale…) Venind chiar de la Mircea Eliade, afirmaţia poate surprinde. Dar, cu prilejul omagierii sale la Sorbona şi la Academia Belgiană, Paul Dumézil, ca şi Marcel Lobet, afirmă, în totală cunoştinţă de cauză, că românul a îmbogăţit, prin creaţia sa, „patrimoniul umanităţii”. Nu sunt voci singulare. I se acordă titlul de doctor honoris causa la universităţi şi colegii prestigioase: Sorbona (1967), Yale (1967), La Plata (1969), Loyola – Chicago (1970), Boston (1971), Philadelphia (1975), Lancester (1975) şi multe altele. (Pe cele venite din nordul Europei, unde i se refuzase Premiul Nobel, în urma unei campanii imunde, va fi nevoit să le refuze politicos, invocând motive de sănătate. Reale, de altfel…) Dar, concomitent, se duce şi o bine orchestrată campanie de denigrare a sa. Ecourile acesteia se pare că nu s-au stins în ţara natală, de care se simţea ataşat cu toată fiinţa. E drept, după 1989, a fost editat masiv, deşi nesistematic. Dar autorităţile se menţin în espectativă, timorate încă de… anumite cercuri!
E însă de remarcat că respingerea, chiar în forme mai moderate a operei şi activităţii lui Mircea Eliade, vine dintr-o proastă înţelegere a idealurilor sale naţionale, ca şi a acuzelor, cu totul neîntemeiate, de antisemitism. Pare conştient de asta, chiar în Jurnal: „Nu voi putea ierta legionarismului că a compromis patosul, iraţionalul, mistica etc. Oricine va scrie într-un stil mai personal şi cu mai multă vigoare, sau îşi va îngădui excese lexicale, sau va evoca miturile (s. n.) – va putea fi acuzat de legionarism, fascism, reacţionarism” (18 septembrie 1945, după întoarcerea la Paris).
În ceea ce priveşte cartea despre Salazar şi regimul său, ţine să se explice: „S-a născut dintr-o nedumerire şi a fost scrisă pentru a răspunde la o întrebare, pe care autorul nu oboseşte să şi-o pună de zece ani: este posibilă o revoluţie spirituală?” Iar răspunsul e fără ocolişuri perverse: „Portugalia de astăzi, Portugalia lui Salazar, este poate singura ţară din lume care a încercat să răspundă la asemenea întrebări […] Experienţa politică portugheză – inaugurată cu primele Constituţii liberale şi războaiele civile de la începutul secolului al XIX-lea – este astăzi încheiată, Salazar reintegrând Portugalia pe linia destinului ei istoric […] Revoluţia morală şi politică a lui Salazar a reuşit”. Scrie aceste cuvinte şi cu regretul că ceea ce începuse în România ca revoluţie spirituală a tinerilor, nu neapărat din mişcarea legionară, sfârşise în dezastruos politicianism.
Revoluţia garoafelor roşii, de înlăturare a regimului Salazar, paşnică, dar fermă, n-a fost, orice s-ar spune, una spirituală, ci doar o schimbare de regim. Cei care acceptă totuşi ideea lui Eliade că Salazar ar fi avut vocaţia de a pacifica naţiunea şi-a plasa ţara pe linia destinului istoric nu mai sunt priviţi cu atâta ostilitate. Portughezii îşi amintesc, într-un context de liberă exprimare, de Mircea Eliade, universităţile din Lisabona, Coimbra şi Porto îl evocă la nivelul cel mai înalt. Chiar şi cei care nu împărtăşesc ideea sunt de acord că Mircea Eliade merită respect măcar pentru efortul de a înţelege istoria lor contemporană, considerând de la sine înţeleasă decizia de a marca scurtul lui popas în Portugalia, printr-o placă memorială la locuinţa sa de la Cascais, nu departe de Lisabona.
Gestul capătă o şi mai profundă semnificaţie dacă-l raportăm la refuzul autorităţilor noastre de a marca, într-un fel sau altul (printr-o placă memorială, o casă memorială, un muzeu, o sală de curs la Universitatea din Bucureşti, unde a învăţat, un bust etc. etc.) viaţa şi activitatea unuia dintre românii prin care străinii află de existenţa noastră. Şi nu se poate spune că, în România, n-au existat, după decembrie 1989, iniţiative care să revitalizeze simboluri, să jaloneze, prin monumente, inscripţii dăltuite în piatră, evenimente şi personalităţi de tot felul. Ardealul, de pildă, adăposteşte, în locuri publice, chipurile unor „eroi” care nu-şi găsesc locul nici măcar în Ungaria. E drept, n-are rost să ridicăm statui doar pentru a avea ce dărâma în momente de mânie mai mult sau mai puţin justificată. Vom păstra, cu respect, memorialul de la Sighet dedicat celor pe care regimul comunist i-a umilit şi exterminat. Tot în această zonă avem un muzeu Wiesell iar, la Bucureşti, o placă memorială care învinuieşte România şi de crimele ungurilor din Ardealul de Nord-Est, teritoriu atribuit Budapestei, după Arbitrajul/Dictatul de la Viena, din 1940. Trecem pe lângă această inscripţie încrustată în marmură nedumeriţi de împrejurările în care autorităţile române, deşi refuzaseră să trimită spre camerele de gazare evreii noştri (o afirmă rechizitoriul Tribunalului Nurenberg), ar fi dat morţii 400000 de suflete nevinovate, adică echivalentul a aproape zece oraşe de mărime medie din acea perioadă.
A fost adus în ţară şi reînhumat, la Curtea de Argeş, regele Carol al II-lea, care şi-a găsit sfârşitul tot în zona Cascais, la Estoril. În aceste condiţii, de largă înţelegere a cursului istoriei, o placă memorială Mircea Eliade, măcar ca cea de la Cascais, ar bulversa oare sănătatea morală a românilor?
