O nouă propunere legislativă, venită din partea deputatului Remus Cernea, nu reușește să stârnească o dezbatere publică: legalizarea parteneriatelor civile, adică, în limbaj sociologic, a uniunilor consensuale, sau, mai simplu spus, a concubinajului. Domnul Cernea, filosof cu vocație civică, secularist și ecologist, militează neobosit, de mai bine de un deceniu, pentru „abilitarea” societății românești în domeniul civismului. Demersul său la care ne referim are o dublă utilitate, în acest sens: pe de o parte propune publicului electoral (și nu numai) o temă la îndemnă, căci toți avem a ne pronunța în ceea ce privește fenomenul concubinajului, fără a fi nevoie de intervenții hotărâtoare din partea specialiștilor, ci, mai degrabă, de o coagulare a reprezentării reale a fenomenului în societate. Pe de altă parte, proiectul propune trecerea fenomenului respectiv din domeniul vieții private în cel al vieții civile. Vom explica diferența: viața privată este cea supusă autorității și normativității instituțiilor sui generis, precum comunitățile de rudenie, de vecinătate sau de prietenie. Prietenii, vecinii sau rudele ne judecă, ne condamnă și ne pedepsesc conform propriilor coduri de legi, indiferente – și uneori contradictoriu – față de legile statului. Este ceea ce ne irită atât de mult la anumite comunități etnice și culturale, precum țiganii, care își mențin viața socială la adăpost de controlul statului și legilor sale. Viața civilă este cea care, fără a fi neapărat supusă statului, față de care se erijează în interlocutor, mai degrabă decât susținător, șterge barierele comunitare: religia, etnia, grupul de rudenie sau alte afilieri spirituale trebuie să treacă în spatele deschiderii tolerante către pluralitatea valorilor egale. Cu alte cuvinte, ne este indiferentă apartenența culturală sau etnică, familială sau religioasă a partenerului, câtă vreme putem purta un dialog rațional cu el.
Ceea ce se pierde din vedere în promovarea societății civile – promovare care nu se poate face altfel decât în dauna celei noncivile, comunitariste – este că tipul propus de raționalitate nu este altceva decât un algoritm proiectat ideologic. Dincolo de dogme și de prejudecăți, se credea, ajungem la raționalitatea perfectă, pură. Dar, așa cum rațiunea nu se poate pronunța în absența conceptelor, reprezentărilor despre realitate, convingerilor și credințelor asociate acestor reprezentări, nici raționalitatea nu poate exista suspendată în afara acestor categorii apriorice ale gândirii. Ignorând această realitate s-a ajuns la definirea politică a unei corectitudini de gândire și reprezentare care stă astăzi la baza gândirii civice: fără categorii prestabilite, dar clasificând mereu indivizii în funcție de criterii stabilite ad hoc în câteva centre de putere.
Parteneriatul civil este un fel de familie dezafectată, golită de cultura proprie, de relațiile, rolurile și statusurile despre care au avut a vorbi antropologi, sociologi, psihologi și alți „…ologi”, ale căror discipline se pot justifica – iată! – prin discursuri despre o realitate atât de prezentă și de consistentă cum este familia. Concubinajul, cum suntem mai obișnuiți a-i spune, constituie o realitate la fel de veche ca și familia: Demostene îl justifica spunând că „avem hetaire pentru plăcerea noastră, concubine pentru nevoile zilnice, iar consoarte pentru a ne dărui copii legitimi și a se îngriji de gospodărie”. Și societățile tradiționale, precum țăranii români (de ieri și de azi), erau obișnuiți cu fenomenul, țiitoarele, ibovnicii sau amanții nefiind excluși din lume. „Protopopu-i protopop/Și tot are șapte-opt,/Și vlădica, că-i vlădică/Și tot are-o ibovnică.” Cu atât mai mult oamenii păcătoși, în a căror fire își are loc greșeala: „Frunză verde solzi de pește/Cine-n lume nu iubește/La ce se mai spovedește?/Cine n-are dor în lume/Mă mir la popă ce spune!”. Mai cu seamă la flăcăii încă neînsurați, era semn bun să se dea în dragoste fie cu fete mai zburdalnice, fie cu neveste neastâmpărate. Trebuie să adăugăm, totuși, că fetelor acest fel de legătură le era de multe ori fatală, având consecințe dezastruoase pentru cariera lor matrimonială.
Nu vrem să reținem de aici numai toleranța veselă de care se bucura concubinajul. Mult mai important este faptul că el constituia – și încă mai este astfel în mentalitatea neaoșă – o stare provizorie. La sat, adică în rîndul majorității românilor, dragostea cu păcat se încheia prin căsătorie sau prin ieșirea temporară și provizorie din rânduială, deci din lume. Ibovnicii făceau o greșeală, iertată, dar totuși greșeală. Odată cu urbanizarea și civilizarea lumii, concubinajul a căpătat sprijinul anonimatului: deja forul care judeca fapta nu mai era comunitatea familială și obștească, iar rușinea (cu care se alegea mai cu seamă femeia) s-a individualizat. Cu toate acestea, puține sunt româncele care să dorească permanentizarea stării de concubinaj, conform reprezentărilor vechi ale statusurilor comunitare, în care niciodată femeia nemăritată nu ar fi putut să aibă aceeași recunoaștere socială ca nevasta sau mama legitimă.
Ar mai fi o problemă care ridică bariere în calea asumării unei asemenea formule în cadrul legal românesc: conform sociologiei, parteneriatul, chiar și fără adaosul (pleonastic, în cazul de față) „civil”, este formațiunea discretă prin excelență, iar cei care iau parte la ea sunt, spune Georg Simmel, anonimi sub raport psihologic. Tot ceea ce ar trebui să știe, pentru a construi această uniune, este numai faptul că o construiesc. Această abordare este extrem de potrivită cu însoțirile în afaceri, în cercetare sau în politică. În ceea ce privește formulele familiale, ele sunt cu mult mai complexe, iar nivelul cunoașterii reciproce a „partenerilor” se cere a fi cu mult mai mare. De altfel, în limba română, termenul cel mai adecvat acestui tip de realitate este încă ambivalentul „concubinaj”.
În sfârșit, poate cel mai important argument împotriva unei asemenea inițiative este că, pentru a consacra concubinajul ca formulă familială alternativă la căsătorie, trebuie păstrat în vedere faptul că rolurile partenerilor trebuie alocate conform logicii familiale: partenera/amantă/nevastă/mamă și partenerul/amant/soț/tată. Orice încercare – așa cum este cea din proiectul de lege la care ne referim – de a eluda această repartizare scoate formula respectivă din logica familială. Căsătoria (și orice substitut al ei) este – în primul rând și încă – o formulă de legitimare a descendenței. Cu alte cuvinte, rolul său principal este acela de a oferi cadrul potrivit nașterii și creșterii urmașilor. Cuplurile fără copii nu sunt excluse de la această finalitate, căci descendența biologică nu este nici cea mai importantă și nici cea mai evidentă formă a continuității genealogice.
Nu am epuizat aici probele care opun realitatea socială inițiativei deputatului Remus Cernea. Rămânem cu temerea că civismul pe care îl promovează se poate arăta surd la argumentația științifică, morală sau chiar legală care i s-ar împotrivi și orb la realitatea imediată. Căci, din păcate, toleranța activiștilor civici s-a manifestat de cele mai multe ori numai față propriii simpatizanți.
