Câteva evenimente cruciale din trecutul nostru, reverberând şi-n prezent, implică masoneria încă de la primele ei manifestări în spaţiul estic. Nu-i cu totul hazardată nici afirmaţia că România ar fi o construcţie politică a unor loji active în momente istorice determinate. Majoritatea paşoptiştilor au fost masoni. De asemenea, primul Domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Scoatem din discuţie dinastia ce-a urmat, deşi nu lipsesc încercările de a-i identifica în lojile timpului pe unii dintre Hohenzollerni. Dar astfel de tentative istoriografice sunt neconvingătoare. În schimb, în toate partidele importante ale României, dinaintea şi de după Marea Unire, unii lideri îşi afirmă apartenenţa la masonerie. (Sau şi-o negă, atunci când masonii sunt consideraţi antinaţionali.) Probabil doar ţărăniştii să fi fost mai distanţaţi de lojile timpului. Nu mai vorbim de extrema dreaptă, poziţionată cu înverşunare împotriva masonilor consideraţi „trădători de neam”.
Momentele pe care le-am ales pentru a ilustra rolul mai mult sau mai puţin discret al masoneriei în istoria României par mai vii, poate mai semnificative, prin creaţiile literare care le flanchează. E vorba de Dimitrie Cantemir, cu a sa Istorie hieroglifică, dar şi cu Divanul… Mult mai târziu, Liviu Rebreanu evocă, în romanul Crăişorul Horia, figura unui alt mare mason, fără însă a denumi ca atare societatea secretă din care acesta făcea parte. În sfârşit, Mihail Sadoveanu, în Creanga de aur, îşi afirmă propria opţiune în cel mai fericit mod, romanul fiind, din punct de vedere literar, o capodoperă.
Influenţa rosicruciană
Aşadar, începutul, mult evocat dar nu şi atestat în aceeaşi măsură, este marcat de personalitatea rosicrucianului Dimitrie Cantemir (1673-1723).
Cu rezerva pe care ne-o impune modul discret, când nu-i riguros secret, în care se manifestă uneori fraţii şi lojile, putem afirma totuşi că, prin rosicrucieni, ne aflăm în antecamera modernă a francmasoneriei. Ei sunt consideraţi înaintaşii masonilor dar şi urmaşii supravieţuitorilor cavalerilor templieri. Potrivit tradiţiei, Ordinul ar fi fost întemeiat încă în secolul al XII-lea de cavalerul Jean de Gisors, dar contopirea Crucii Trandafirii cu masoneria s-a produs abia în cel de-al XVII-lea. Nu intrăm în alte amănunte (rădăcinile platoniciene şi pitagoreice ale Ordinului), consemnând doar că, în spaţiul românesc, masoneria, în veşmânt rosicrucian, pătrunde mai întâi în Transilvania, dar, la începutul veacului al XVII-lea, este semnalată, la cel mai înalt nivel, şi-n Moldova, una din filiere fiind Istanbulul. Nevoia de reformare spirituală a lumii, dar şi masivele schimbări morale şi politice au fost mobilurile afirmării masoneriei în acea perioadă, iar Dimitrie Cantemir (Cantemiroglu), personalitate extrem de puternică, om de vastă cultură europeană (voievod, academician berlinez, poliglot, filosof, istoric şi filosof al istoriei, romancier, matematician, arheolog, etnograf şi folclorist, geograf, senator şi strateg militar al lui Petru cel Mare – din păcate, veşnic pierzător) excelent cunoscător al celei mai mari ameninţări pentru destinul creştin al Europei, Imperiul Otoman, este între primii masoni români, atribuindu-i-se înfiinţarea, la Iaşi, a Lojii Lebăda Albă. Aceasta ar fi şi explicaţia cea mai rezonabilă pentru frăţietatea sa cu Petru cel Mare care, la rându-i, introdusese în Rusia Steaua Nordului, inspirat de un ordin masonic londonez de la 1711.
În Istoria hieroglifică (roman scris la Istanbul, în 1705), operă esoterică, întrezărim umbra rosicrucianului. G. Călinescu – neinteresat, pe bună dreptate, de simbolistica masonică sau insuficient informat în legătură cu încrengăturile acesteia, dacă nu chiar prudent, întrucât, în 1940, când scoate Istoria literaturii române de la început până în prezent, a pomeni măcar de masoni îi putea crea multe neplăceri – optează pentru o perspectivă de interpretare a scrierilor lui Cantemir, la urma urmelor firească, solidară cu valorile literare, cu impactul cultural direct al acestora. Nici Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau judecata sufletului cu trupul (1698) nu şi-a găsit încă exegetul, poate şi din cauză că, şi aici, simbolistica nu este raportată la reperele masonice bine camuflate pe care şi le fixează Cantemir. Axul moral al scrierii este, cred, afirmaţia că „Dumnezeu schimbă şi mută împărăţiile”, pe cele interioare dar şi pe cele ale lumii largi. Ei bine, mutarea împărăţiilor este, fără îndoială, o directivă masonică.
Trădarea fratelui Iosif al II-lea
Crăişorul Horia, romanul lui Liviu Rebreanu, atestă în câteva episoade apartenenţa la o societate secretă a craiului moţilor. Obsedat de răscoala românilor ardeleni, Rebreanu publică, înaintea romanului, câteva însemnări despre aceasta, fără a consemna vreun document care să ateste că Horea ar fi fost mason. În roman însă poate sugera caracterul secret, conspirativ, al întâlnirilor sale cu personaje care-i alimentează speranţele schimbării stării deplorabile a românilor din Transilvania. Chiar şi întâlnirile sale cu Iosif al II-lea sunt sub pecetea tainei. În roman, cei trei protagonişti ai revoltei moţilor – Horia, Cloşca şi Crişan – se consideră fraţi de cruce. Pentru a-i conferi autoritate, împăratul îi încredinţează lui Horia însemne ale iniţiaţilor: o cruce aurită cu chipul său şi o carte tradusă în trei limbi(Constituţie masonică?) „învelită” în piele roşie. Şi crucea galbenă de pe steagul de luptă al lui Horia are o simbolistică aparte. Dar romanul nu-i în sine atât un document despre masonul Horea, cât unul despre natura şi consistenţa informaţiilor scriitorului în legătură cu acesta, cele mai multe provenite din cartea lui Nicolae Densuşianu Revoluţia lui Horia în Transilvania şi Ungaria, 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale (Bucureşti, 1884).
Ulterior au apărut însă texte revelatoare, iar unul dintre acestea, mai recent, ne este comunicat de preotul român Nicolae Dura de la Viena. În el se afirmă explicit că Horea făcea parte din asociaţia secretă Kreuzbruderschaft. Merită să-l parcurgem: „Horea – conducătorul răscoalei ţărăneşti din Transilvania anilor 1784, care a devansat cu cinci ani revoluţia franceză – a făcut parte dintr-o asociaţie secretă Kreuzbruderschaft – Frăţiile de Cruce. În timpul iernii 1783-1784, petrecute la Viena, Horea – om cu învăţătură şi mare meşter în iscodiri rafinate – a avut contacte cu un ofiţer din armata rusă, Mihail Popescu, agent secret la Viena, atât al ruşilor cât şi al domnitorului moldav Alexandru Constantin Mavrocordat. La Viena, Nicolae Ursu, poreclit Horea, a fost de patru ori pe jos (1778, 1780, 1782, 1783-1784), dar împăratul Iosif al II-lea nu-i dăduse decât vagi promisiuni privind îndreptarea situaţiei românilor transilvăneni. În ultimele trei călătorii la Viena a fost primit în audienţă chiar de împăratul Iosif al II-lea”. Împărat, în primul rând, acesta îl foloseşte pe românul Nicolae Ursu doar pentru a crea pretexte de intervenţie în Ardeal.
„Creanga de aur”
Prin 1927, Mihail Sadoveanu era notoriu atât ca scriitor cât şi ca om politic. În 1921, fusese primit în Academia Română, iar în 1926 devenise deputat al Partidului Poporului, condus de masonul Alexandru Averescu. Oferta lui Grigore Ghica, de ascendenţă fanariotă, de a se instala într-o lojă masonică de la Iaşi, îl ia prin surprindere. „Ce blestemăţie mai e şi asta, dragul meu?” – e sincer uimit scriitorul. Dar acceptă, iar blestemăţia îl acaparează cu totul, confirmând gustul ocultismului din unele scrieri ale sale. La 28 mai 1928 este venerabil în Marea Lojă Naţională din România. Ţinteşte sus de tot, călcând peste cadavre, Grigore Ghica reproşându-şi public că „a fătat un monstru”. În doar câteva luni (februarie-mai 1929) ajunge de la gradul 18 la 33 (ultimul) şi fondator al capitulului Roza-Cruce Sfântul Andrei din Bucureşti, apoi membru al Supremului Consiliu de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România (Horia Simionescu-Bălceşti). De aici până la preşedinţia Federaţiei Lojilor Simbolice Scoţiene nu-i decât un pas. Nici conflictul pe faţă, instituţionalizat, cu fraţi şi loje de la Bucureşti nu întârzie, dar mai ales cu formaţiunile Johanite din Ardeal, de influenţă budapestană. Acestora din urmă le contestă dreptul de a funcţiona pe teritoriul României, întrucât „fac iredentism”. În 1932 e în fruntea Marii Loje Naţionale din România. Deşi îi îndepărtase pe mulţi fraţi neataşaţi interesului naţional, ca şi pe evreul Jean Pangal, aspirând şi reuşind să contopească lojile în Francmasoneria Română Unită, cărei îi dăruieşte o nouă Constituţie, deşi în exterior se străduieşte să promoveze interesul naţional, dreapta naţionalistă (nu dor legionarii) suferă cumplit, decizând să-i ardă cărţile pe care înainte le considerase patrimoniu naţional.
Scopul lui Mihail Sadoveanu, făcut public în presa vremii, este purificarea masoneriei şi românizarea lojilor de la noi: „E uşor de înţeles că alte probleme îşi propune un mason englez şi altele unul român. Societatea engleză este ajunsă la capătul unei evoluţii. Chestiunile de onoare, de demnitate cetăţenească, de respect al legilor nu mai pot forma o preocupare pentru categoriile de oameni care se numesc gentlemani. La noi categoria aceasta de oameni e încă în formare. Preocuparea primă a masoneriei române este să formeze bărbaţi cu conştiinţă şi caracter: primele elemente ale unei opinii publice”.
Printr-o tradiţie declanşată în secolul al XIX-lea, masoneria (întrebuinţez termenul generic, dar conflictele interne, scopurile şi interesele divergente ne-ar îndemna să vorbim, mai degrabă, de masonerii), mai ales cea franceză, declanşează o furibundă ofensivă antireligioasă, anticreştină. Nici replica nu întârzie, biserica numind francmasoneria „sinagoga lui Satan”. În deceniul patru al secolului al XX-lea, state şi guverne promulgă legi antimasonice. În aceste condiţii, Sadoveanu se străduieşte să găsească unele căi de supravieţuire: „Un mason este obligat, prin condiţia sa, să asculte de legea moralei, iar dacă merge bine Arta, el nu va fi niciodată un ateu stupid sau un libertin nereligios. Însă orice ar fi, în timpurile trecute, masonii au fost obligaţi să respecte religia în care cred oamenii, acceptând opiniile fiecăruia”. Referindu-se chiar la el, scriitorul mărturiseşte: „Învăţământul meu esoteric mă duce la înţelegerea divinităţii, lăsându-mi liberă forma de exprimare. Mai mult, îmi cere să rămân în tradiţia neamului meu. Practica mea personală este deci ortodoxia. Dar acelaşi învăţământ îmi dictează să respect orice altă religie a semenilor mei. Comandamentul acesta se numeşte toleranţă”.
În eseul Creanga de aur şi duhul masonic, din volumul Gulagul lui Socrate (Editura Niculescu, 2011) am încercat să relev similitudinea între această retorică şi substanţa morală a romanului lui Sadoveanu, dar şi să identific, în atmosfera ocultă, semne şi simboluri apte să-l definească drept scriere cu adânc subtext masonic. Am însă încredinţarea că, şi fără efortul de a evidenţia aceste pulsiuni, lectura cărţii ne relevă dimensiunile capodoperei.
