Două gesturi care nu au aparent o legătură directă, două întâmplări care s-au petrecut zilele trecute în Franţa trag un semnal de alarmă în legătură cu starea morală a continentului nostru. La modă este să vorbim despre criza economică şi despre şomajul în rândul tinerilor, despre carieră şi absorbţia pe piaţa muncii, despre Comisia Europeană şi fondurile structurale. Din păcate, în tot acest timp, criza morală a Europei depăşeşte în viteză şi în gravitate criza economică. Aceasta din urmă nu are şi nu va avea o rezolvare facilă. Adesea, crizele economice au fost escamotate (nu rezolvate definitiv) cu ajutorul unor războaie. Dar crizele morale nu au putut fi niciodată aplanate prin forţa armelor, iar istoria s-a scris parcă întotdeauna împotriva conştiinţelor curate. Cei care cred că Europa se va vindeca de tot vindecându-se de criza economică să asculte aceste două întâmplări şi să mediteze, dacă pot, la sensurile lor adânci.
Prima întâmplare: la Montpellier a avut loc prima căsătorie gay din istoria Franţei, la 29 mai 2013. Vincent Autin, de 40 de ani ş Bruno Boileau, de 30 de ani, au oficiat prima căsătorie de acest tip în faţa primăriţei din Montepellier, Hélène Mandroux, care este cunoscută ca foarte favorabilă căsătoriilor homosexuale. De faţă a fost şi Najat Vallaud-Belkacem, purtătoarea de cuvânt a guvernului francez. Şi ea angajată în lupta pentru legalizarea căsătoriilor gay şi care a ţinut să participe simbolic la această primă manifestare de după adoptarea legii “Căsătoriilor pentru toţi”.
Primăriţa din Montpellier a ţinut un discurs flamboaiant: “Vincent, Bruno, această zi voi aţi visat-o, am visat-o şi noi, iar azi acest vis va deveni realitate.Vom trăi, voi ne veţi face să trăim un moment istoric (…) Istoria voastră o întâlneşte astăzi pe aceea a unei ţări întregi, aceea a unei societăţi care progresează, care luptă împotriva tuturor discriminărilor (…). Celor care nu au înţeles le-aş reaminti o frază a lui Benjamin Franklin: “Un popor care e gata să sacrifice puţină libertate pentru puţină securitate nu merită nici pe una, nici pe cealaltă şi sfârşeşte prin a le pierde pe amândouă”.
Cu puţine zile înainte de acest fericit moment, asezonat cu astfel de cuvinte ticluite şi oficializat la nivelul cel mai înalt, aşa cum am văzut, s-a întâmplat o tragedie mai degrabă surdă: un intelectual de dreapta (de extremă dreapta, cum s-ar spune la stânga franceză), Dominique Venner, amic al marelui scriitor Alain de Benoist, s-a sinucis prin împuşcare în faţa altarului catedralei Notre Dame. Dominique Venner a lăsat şi o scrisoare de explicaţie, din care rezultă că gestul său este unul de revoltă împotriva a ceea ce el numeşte “adormirea conştiinţelor” europenilor. Modelul său, aşa cum afirmă Alain de Benoist într-un interviu, pare a fi japonezul Yukio Mishima. De altfel, ultima carte a lui Venner (e de precizat că este autorul a zeci de cărţi, fiind un specialist în ceea ce se numeşte “războiul civil european”, dar şi în domeniul armelor de foc – în tinereţe a fost un combatant de frunte în Algeria), ce urmează să apară la editura Pierre-Guillaume de Roux, se numeşte Un samurai occidental.
Gestul său este comentat în surdina tristeţii şi reculegerii de Alain de Benoist:
“Dominique Venner s-a exprimat asupra motivelor gestului său”, spune de Benoist în interviu. “În faţa pericolelor imense, mă simt îndatorat să acţionez cât încă mai am forţa s-o fac. Cred că este necesar să mă sacrific pentru a rupe letargia care ne sufocă. În vreme ce atâţia oameni devin sclavii vieţii lor, gestul meu încarnează o etică a voinţei. Mă omor pentru a trezi conştiinţele adormite”. “Nu am putea fi mai clari, spune de Benoist. Dar am fi în eroare dacă nu am vedea că această moarte voluntară trece dincolo de contextul limitat al dezbaterilor asupra “Căsătoriei pentru toţi”. Dominique Venner nu mai suporta, de mai mulţi ani, să vadă Europa ieşită din istorie, vidată de energia sa, uitând de sine. Europa, spunea el adesea, este “în adormire”. El a vrut s-o trezească, în felul unui Jan Palach sau în alte vremuri al unui Alain Escoffier[1]. Astfel, el a făcut proba ţinutei sale până la capăt, rămânând fidel imaginii pe care şi-o făcea despre ce ar trebui să fie un om liber”.
Astfel se deschide un nou capitol în istoria Europei, unul în care oficialii văd eliminarea prejudecăţilor şi Libertatea strângându-i maternal la piept pe toţi europenii, într-o horă a iubirii fără limite. Dar se şi închide un capitol, cu acest ultim samurai occidental, un cavaler hrănit cu epopeile homerice, aşa cum ne asigură amicul său Alain de Benoist, şi care, iată, nu consimte să mai participe la antiepopeea iubirii pentru toţi. Între trecut şi viitor, Europa prezentă stă şi pe bucuria dragostei homosexuale, dar şi pe tristeţea unui cavalerism îndârjit, apus pare-se definitiv.
[1]Alain Escoffier, militant de dreapta francez, şi-a dat foc la 10 februarie 1977 în faţa reprezentanţei liniilor aeriene sovietice, Aeroflot de pe Champs-Elysées, protestând împotriva crimelor comunismului.