Henrieta Anişoara Şerban: Unul dintre autorii de care v-aţi ocupat îndeaproape, Mircea Eliade, a propus sintagma de ”umanism planetar”. Cum aţi declina această sintagmă în termenii realităţilor culturale contemporane, europene şi mondiale, cu şi fără culoare ideologică?
Victor Botez: Concepţia lui Eliade privind umanismul planetar este rezultanta unui lung proces de creaţie prin conexarea studiilor sale postuniversitare asupra religiei făcute în India, prin experienţa de început a formării sale spirituale în ashram-ul yoghin Shri Shivanada din Rishikesh din Himalaya, continuate şi dezvoltate în opera sa ştiinţifică de savant al religiilor, antropolog, filosof, hermeneut, dar şi tangentă cu literatura lui de circulaţie… planetară. Evoluţia filosofului de la pluralitatea umanismului la teoretizarea umanismului planetar s-a bizuit pe metoda hermeneutică de interpretare a culturii simbolice, pe metoda fenomenologică de prezentare istorică a religiilor, ca şi pe metoda arhetipală de reconstrucţie a antropologiei.
În viziunea sa adevăratul umanism este cel al echilibrului între intuiţie şi raţiune, între identitate şi universalitate, care nu admite o hegemonie culturală, inclusiv a valorilor civilizaţiei occidentale. În viziunea cosmologică a lui Eliade omul ar reprezenta o a patra dimensiune a spaţiului pentru că oriund s-ar afla în spaţiul tridimensional, el s-ar situa întotdeauna în centrul lumii. Cu el s-ar reloca spaţiul tridimensional al suprafeţei sferei în patru dimensiuni hipersferei. Frumoasă, sublimă proiectare a fiinţei umane în four-dimensional hipersphere!
Realităţile culturale europene şi mondiale indică un progres faţă de anul 1960 când Eliade a lansat sintagma „umanism planetar” iar, pe alt plan, Garaudy „lumea e un mare sat”. „Frontierele” culturale, ca şi barierele spirituale au … cedat teritorii în faţa evoluţiei spectaculoase a massmedia. Organizaţii mondiale precum UNESCO facilitează cunoaşterea şi preţuirea unor valori naţionale de civilizaţie, cultură, religie, agregările statale, economice, ştiinţifice şi culturale în diverse spaţii geografice – precum Uniunea Europeană – care mediază relativ mai bine cunoaşterea şi conlucrarea – deşi înlăuntrul lor se manifestă nu odată discrepanţe, hegemonii păgubitoare şi umilitoare. Lumea este însă departe de închegarea convingătoare a unui umanism planetar. Spuneţi sacerdoţilor că religiile sunt egale şi riscaţi să fiţi blestemaţi. Spuneţi diverselor elite exclusiviste în laboratoarele cărora se „coc” prăbuşirile monetare, condamnări ideologice virulente, demitizări ale oamenilor politici şi intelectualilor care susţin patriotismul, egalitatea de şanse, eradicarea sărăciei endemice, libertatea religioasă, dreptul la imagine al omului şi al ţărilor şi veţi fi taxaţi drept retrograzi, paseişti, ineficienţi, de către cea mai destructivă specie, pragmatismul, singurul zeu la care e voie să te închini şi căruia eşti obligat să i te supui. Nici chiar spectrul unei apocalipse nu sperie trufia antiumanistă a cercurilor de putere ştiinţifică, militară, economică, în care corifeii chiar se cred investiţi cu misiuni providenţiale, iar antagonismele se doresc stăpânite prin echilibrul fricii şi exacerbarea poliţismului. Oricum, nu filosofii sunt responsabili de eşecul umanismului local sau planetar.
H.A.Ş.:Cum aţi descrie dimensiunea europeană a existenţei noastre?
Stop-cadru. Viorella Manolache: Remorcându-ne la o realitate imediată şi absolut mundană, premierul luxembourghez, Jean-Claude Juncker, declara în Der Spiegel că "Demonii încă nu au fost alungaţi; sunt doar adormiţi", cu referire la demonii care tot bântuie disputele curente cu referire la România şi spaţiul Schengen – România în afara sau înlăuntrul spaţiului Schengen – cu toată incertitudinea resimţită dinspre demonul alternativei, când exorcizat, când acceptat în/cu toate deghizările sale…
V.B. Românii şi-au dorit să facă parte dintr-o Europă unită instituţional, convinşi că le va merge mai bine în ce priveşte nivelul de trai, de civilizaţie, de democraţie luminată, de securitate a ţării ca tot unitar.
Încă din anii ’30 ai secolului precedent, marele diplomat şi jurist Nicolae Titulescu, primul preşedinte al Societăţii Naţiunilor pleda pentru spiritualizarea frontierelor, dar nici unul dintre corifeii români ai paneuropenismului nu ar fi acceptat ca această apartenenţă să fie făcută cu capul plecat.
E bine că diferite şcoli de gândire politologică, economică, filosofică trag semnale de alarmă în ce priveşte viabilitatea proiectului european care se confruntă de câţiva ani cu regrese pe multiple planuri ale gestionării resurselor, cu o endemică criză financiară, de eforturi pentru a susţine competitivitatea monedei euro, cu creşterea şomajului, criza pensiilor, cu distorsiunile între puterea executivă centrală a UE şi autorităţile statelor şi naţiunilor componente, acestea resimţind puseurile hegemonice ale puterilor „centrale”, bi sau tripartide – (ziaristic spus „troika”). O imensă birocraţie sugrumă accesarea alocărilor bugetare şi constructul legislativ al statelor mai nou intrate în UE, raporturile puterilor statale şi politice, funcţionalitatea constituţională, cum a fost cazul României în vara anului 2012, când s-au inventat la Bruxelles „praguri” electorale aberante la referendumul de destituire a Preşedintelui, reinstalat prin manevre practicate în colonii sau în state suzerane. Egalitatea statelor UE s-a dovedit o vorbă goală, ca şi „libertatea” justiţiei ai cărei capi sunt „negociaţi” la Bruxelles, după bunul plac al comisarilor, până se aleg persoanele convenabile. În sfârşit, până şi mult lăudatul ajutor economic, este dat cu ţârâita, astfel încât România plăteşte la UE o „cotizaţie” bugetară mai mare decât partea infimă obţinută din fondurile UE pentru dezvoltare, greu accesibile în rigorile crizei, a tergiversării aprobărilor şi efectuării plăţilor. Unde este deci idealul democraţiei, când plutocraţia creşte alarmant şi sufocant, unde este respectul pentru parlament în aşa-zisul stat de drept, dacă acesta este ignorat, nerecunoscându-i-se autoritatea supremă dată de Constituţia României? Vedem supremaţia austerităţii, nesocotirea interesului naţional, a dreptului la demnitate al omului şi al naţiunilor. Am intrat în UE înţelegând şi acceptând regula consensului, dar nu şi practica de a se stabili la Bruxelles ce persoane trebuie să conducă statul şi justiţia, ce avem voie să mâncăm şi ce aer să respirăm. Ca atare, mă declar cu toată tristeţea, deocamdată, eurosceptic, până la proba contrarie.
V. M.: La recentul salon de carte de la Paris, Matei Cazacu redoza efervescenţa internaţională din jurul mitului Dracula, cu glisările dinsprefigura imaginarului european înspre modelul local. De aici şi discuţiile grupate în jurul lui Dracula, drept posibil brand inteligent. Cum comentaţi faptul că presa internaţională propunea aproape un stop-cadru pe literatura română în imediata apropiere a dosarului despre vampiri, în contextul în care chiar politica culturală românească pare a întreţine o atare vecinătate? Se vorbeşte în acest context chiar despre o euroviziune a lui Dracula…..Deloc întâmplător, Alexandru Buican revedea în Ţepeş o dualitate psihologică, pe înţelesul românilor, aproape de modelele absolute ale figurilor radicale ale istoriei.
H.Ş.: …sau vedeţi vreo fisură în continuitatea acestui mit?
V. B.: Eu am o experienţă personală privind exacerbarea „culturală” a modelului Dracula, prin acel mixtum compositum între mit şi personajul istoric. Eram cu soţia la Londra, şi în puţinul timp liber rămas în afara obligaţiilor profesionale, am ales vizitarea celebrului muzeu al figurilor de ceară Madame Tussot. În afara principalelor săli cu personalităţi „pozitive”, de la Regină la Nadia Comăneci, era anunţată şi o galerie specială de „răi”. La uşa de acces către aceasta se afla pe post de amfitrion statuia lui Hitler, în uniforma nazistă caki, cu zvastica pe antebraţ. Urma un coridor în clar-obscur, cu un sonor terifiant de strigăte de groază, imaginând prin grafica pereţilor laterali o stradă sumbră din Londra secolului al XIX-lea. Subiectul: Jack Spintecătorul şi victimele sale, femei. Amfitrionul, plasat la doi metri de Hitler, în chiar capul coridorului era Vlad Ţepeş, în costumul de voievod valah, cu culori ţipătoare. După şocul surprizei, am meditat asupra acestui triptic în care îşi găsea locul de onoare Ţepeş al nostru, iar apoi la recordul sutelor de filme artistice care l-au impus ca suprem vampir mondial. Nu mi-am putut reprima comparaţia cu vecina noastră geografic, prinţesa ungară Erzjebet Bathory, care se îmbăia în sângele fecioarelor sacrificate prin beciurile castelului său. Barem Ţepeş combătea… corupţia, cu un instrument patentat din Antichitate, folosit punitiv ca şi ştreangul sau crucea de ilustre personalităţi istorice. În secolele următoare scurtei domnii a lui Vlad, altfel viteaz comandat de oştire în secularele lupte cu Turcii ale domnitorilor sau altor nobili români, precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Ion Vodă cel Cumplit, martiri ca Brâncoveanu şi fii săi, savanţii precum Cantemir, membru al Academiei din Bverlin, cu numele latinizat Demetrius gravat pe frontispiciul Bibliotecii Naţionale a Franţei, soli de aleasă cultură precum Miron Costin, care preda estetica la Universitatea polonă din Lvov sau îl impresiona prin discursul diplomatic pe Ludovic al XIV-lea la Versailles, după cum reiese din scrisoarea acestuia către exdomnitorul Gh. Ştefan ş.a.m.d.
După părerea mea este iluzoriu să credem că putem face ceva pentru a atenua mitul Dracula în imagologia occidentală, datorită nu atât cărţii lui Bram Stoker, cât inflaţiei de filme holiodiene şi centraleuropene, care l-au pus în „ramă” într-o lume avidă de senzaţii tari pentru a compensa banalitatea cotidianului. În ce priveşte redozarea ca model local,este o tentativă interesantă şi meritorie la care s-ar putea angaja intelectualii români din ţară şi din diaspora românească.
Pe termen scurt nu văd prea multe căi de atenua a climaxului vampiric, iar pe termen lung trebuie să luăm în consideraţie condiţiile nesfârşitei noastre austerităţi, scăzutele posibilităţi de turism cultural. Am avut invitat un important filosof britanic care dorea în timpul sejurului un singur obiectiv: o vizită la mormântul lui Ţepeş. Nu se găsea nicio barcă pe malurile lacului Snagov pentru a ajunge la biserica din insuliţă. În cele din urmă a apărut un navigator local de „ambarcaţiune” cu vâsle cerând o sumă pe care nu şi-o puteau permite nici oaspetele, nici gazdele. Şi atunci, despre ce vorbim?
H.A.Ş.: Este cultura europeană doar un fascinant caleidoscop, ca set de valori, idei, teme şi idealuri împărtăşite de indivizi cu naţionalităţi diverse, sau un capital transferabil în plan socio-politic? Iubeşte cultura diferenţa sau este un factor hegemonic, de uniformizare?
Stop-cadru. V. M.: Pe fondul diferenţelor în re-discutarea „posibilităţilor” democraţiei, intervenţiile nord-americane relansate de epistocraţi, nu se sfiesc a decreta proiectul european drept unul agonizant, avertizând asupra faptului că de la Atena la Wall Street, idealul democraţiei se luptă pentru a supravieţui.
Cum comentaţi posibila soluţie de separare a „construcţiei europene” de lamento-urile sfârşitului supremaţiei politicului?
V. B.: Nu monarhiile care mai există în câteva ţări din „bătrânul continent” grevează bunul mers al guvernanţei din UE. Ar fi fals şi nedrept să spui britanicilor, belgienilor, olandezilor, spaniolilor, dar şi suedezilor, norvegienilor, că ei nu pot fi cetăţeni egali şi activi dacă au în fruntea statului capete încoronate din dinastii de tradiţie multiseculară. Zice un proverb: „schimbarea Domnilor, bucuria nebunilor”. E nevoie şi de tradiţie, iar când inovaţia destructurează în favoarea uniformităţii trebuie să ne întrebăm ce mai rămâne din dreptul la diferenţă pe valul căruia a glosat democraţia occidentală de vreo două secole încoace? Mă tem că tot înlăturând diferenţele instituţionale şi chiar alteritatea… cetăţeanului de dragul uniformităţii eficiente s-ar obţine la capătul traseului – Doamne fereşte – o societate de mangoţi vorbind aceeaşi limbă, dispărând ingeniozitatea, vocaţia, personalitatea, în sfârşit, însăşi concurenţa dinamizatoare în chiar planul instituţional şi politic.
