Prima ruptură: școala versus cultura familială
În lumea românească, învățământul – adică sistemul de învățare organizat, generalizat pentru învățăcei din orice familie, din orice loc, din orice pătură socială – nu s-a bucurat de încrederea părinților și nici de atașamentul copiilor. Educaţia familială nu se continua în cea şcolară decât samavolnic, cu preţul sacrificării duble: a copilului şi a unei bune părţi din bucuriile copilăriei, pe de o parte, şi a familiei, a armoniei şi echilibrului unei lumi autosuficiente, dezechilibrată de confiscarea unuia sau mai multora din membrii ei, pe de altă parte. De aceea, şcoala a fost privită ca organism suspect, care se opunea învățăturilor tradiționale – şi nu numai de către oamenii simpli. Educaţia în afara familiei poate fi nocivă, afirmase, apăsat, Simion Mehedinţi (1919), arătând că şcoala, în loc să continue educaţia părintească, care integra copilul în comunitate prin muncă, este mai degrabă „un mijloc administrativ de a schilodi creierul copiilor”: „acasă, copilul lua parte, cu toată fiinţa lui, la tot ce făceau părinţii; iar şcoala, gândindu-se la examene, leapădă mai mult de jumătate din sarcină şi lasă la voia întâmplării tocmai ceea ce face preţul omului – caracterul; iar din cealaltă jumătate, zvârle mai toată intuiţia vie a muncii, înlocuind-o cu cea moartă (pasivă) a simplei vederi a lucrurilor ori a povestirii despre ele: intuiţie de vorbe – adică slăbănogirea înadins a minţii!” (Şcoala muncii – altă educaţie). Chiar şi cei care, dornici de învăţătură, urmau şcoala pentru cultivarea minţii şi înnobilarea spiritului, au devenit critici vehemenţi ai ei: o mărturisesc memoriile lui Constantin Beldie, consemnate în frumoasa carte a lui Adrian Majuru, Copilăria la români: „singura învăţătură care dă într-adevăr roade este aceea pe care ţi-o agoniseşti tu însuţi”. Cine se sprijină pe şcoală pentru a căpăta învăţătură „îşi depravează propria lui fiinţă omenească fiindcă îşi nesocoteşte singurul element activ şi eficient pentru depăşirea omului prin sine însuşi: dorinţă şi setea lui de nestins în a cunoaşte (…) fiindcă şcoala, cu programele ei inerte şi cu profesorii ei funcţionari nu stârneşte, ci adoarme această dorinţă şi această sete firească a copilului, a adolescentului, a tânărului”. Nici măcar societatea nu are a profita prea mult de pe urma învățământului, căci elitele – care sunt culturale sau nu sunt deloc! – nu se formează în școală, „care fabrică mai ales, și în serie nesfârșită, pe uzurpatorii, pe beneficiarii îndeletnicirilor zise intelectuale; indivizi care, neavând încotro s-o apuce, s-au oprit aici, la acest bun comun și lesnicios tuturor deficienților și leneșilor mintali sau manuali, tuturor incapabililor de vreun efort propriu, constructiv sau inventiv, tuturor neînzestraților și chiulangiilor vieții”.
A doua ruptură: școala împotriva culturii clasice
În comunism, obligativitatea frecventării școlii, împletită strâns cu urbanizarea și intrarea părinților în munca salarială extrafamilială, așadar cu declinul familiei și a puterii sale educative, ar fi trebuit să determine mai buna apreciere a învățământului. Pe alocuri, așa a și fost. Cartea, adică învățătura, ar fi trebuit – în logica socială comună – să distingă indivizii, să refacă ierarhii bulversate de malaxoarele democrației și egalității sociale de tip comunist. Familiile investeau resurse și construiau speranțe de afirmare a odraslelor educate. Buna creștere, care nu mai putea fi desăvârșită în saloanele familiei, nici în ucenicii îndelungate pe lângă personalităţi distincte, ar fi fost garantată de şcoala de stat; iar distincţia socială s-ar fi materializat în prestigiul unei ocupaţii (inginer, medic, profesor) şi a unui loc de muncă (la oraş) câştigate într-o istovitoare cursă în cadrul sistemului de învăţământ, completat de sistemul parazitar al meditaţiilor. Dar, deşi părea vulnerabil în faţa ambiţiilor personale de distingere, sistemul şi-a impus impersonalitatea: nu indivizii, ci diplomele au căpătat preţ. Nu învăţătura sau elita culturală a lui Beldiman au renăscut, ci ambiţiile – din ce în ce mai firave – de a căpăta ceva din ce în ce mai la îndemână. Reţeta exista, traseul era cunoscut: note mari, meditaţii, admiteri, medii mari, repartiţii bune. Noua elită „ocupaţională” a impus noua concepţie: învăţământul te pregăteşte pentru o poziţie socială bună, intermediată de o slujbă bună.
În învăţământul de stat socialist învăţământul s-a însoţit cu ocupaţia. Căci nu învăţătura – cartea – era generatoare de prestigiu, ci învăţământul cu finalitate precisă: serviciul bun. Cultura generală pălea în faţa pragmatismului pregătirii pentru facultate, adică pentru serviciu. Iniţierea în materiile clasice (filosofie, literatură, retorică, istorie) era lipsită de orice valenţă pragmatică – devenind lipsită de valoare.
Ultima ruptură: școala împotriva culturii de orice fel
Învăţământul actual continuă tradiţia rezistenţei la cultură. Reţetele sunt însă altele. Stindardul bolognez tutelează uniformizarea europeană a învățământului. În mod evident, sistemele naționale de învățământ – în care se mai administrează mici doze de specific cultural – se constituie în cadrul regimului unional ca micro-climate neeficiente din punctul de vedere al uniformizării șanselor pe piața europeană a educației, muncii și distracției. Soluţia neutralizării lor este trecerea de la concepte precum cel de cultură sau de prestigiu ca etalon al instruirii superioare la cel de competenţă. Standardizarea pregătirii elevilor, studenţilor şi, desigur, a profesorilor s-ar materializa, conform ideilor învățământului european, în programe de comparaţie internaţională și de uniformizare a competenţelor. Pe de altă parte, pentru ca ideea standardizării competenţelor educative să devină aplicabilă, este nevoie de o redefinire a disciplinelor de studiu la nivel unitar european. Astfel, trebuie căutate şi predate ”structurile de gândire” ale unor materii de studiu din ce în ce mai aplicate, mai degrabă vreun corpus de cunoştinţe; aceste structuri, furnizoare de abilități incontestabile, se mențin, în mediul steril al programelor de studiu, la adăpost de atingerile personalizatoare ale istoriei disciplinei respective. Cu alte cuvinte, tinerii trebuie să deprindă câteva abilităţi (de operare tehnică, de comunicare, lucru în echipă) şi, pe lângă acestea, să reţină un anumit ”reţetar” al intervenţiei eficiente în domeniul studiului ştiinţific şi chiar al scrierii istoriei, al creaţiei literare, al reflecţiei filosofice. Profesorii, elementele cele mai periculoase pentru ”personalizarea”, subiectivizarea unei anumite discipline, trebuie să se alinieze standardelor pedagogice: ei sunt responsabili cu redactarea dar mai ales cu respectarea diferitelor reţetare. Pentru aceasta, sunt sprijiniţi şi îndrumaţi pe calea mediocrităţii culturale şi a succesului carieristic de noile metode de promovare, conform cărora nici un conţinut nu este mai important decât forma sa. Astfel ocolită ispita de a fi pasionat de un domeniu sau de studiu în general, se poate anticipa concentrarea individului, dascăl sau elev, pe o singură prioritate: banii. Iar aceştia trebuie căutaţi oriunde; nicăieri nu este prea departe. Aşa se ajunge ca, în Germania, focarul capitalismului european, părinţii să fie nemulţumiţi de orientarea prea îngust-europeană a învăţământului. Sistemul şcolar, altfel bine garnisit cu materii aplicative, trebuie suplinit cu pregătirea anticipativă: se poartă meditaţiile de limba chineză. Economia germană va fi depăşită de cea chineză, iar relaţiile comerciale cu China devin tot mai importante; cei care vor cunoaşte limba viitorilor parteneri de afaceri vor fi avantajaţi.
Pentru cei care se zbat încurcaţi în multipla personalitate a învăţământului românesc, o stabilitate, mai ales una europeană, ar fi, desigur, binevenită. Cu toate acestea, ne îndoim de beneficiile pe care le-ar avea, la nivelul pregătirii tinerilor, o asemenea trecere de la educaţia pentru statut la învăţământul pentru bani. Ştim în ce măsură generaţiile viitoare vor fi supuse rigorilor concurenţei pe piaţa de muncă. Dar concurenţa nu este prima şi nici ultima lege a firii. De aceea un faliment al învățământului românesc, previzibil, anunțat pe alocuri, nu ne sperie; poate astfel, drumul spre învățătură va fi, în sfârșit, liber.
