Elaborând şi predând spre publicare un posibil studiu despre „ne-locurile crono-politicii” actuale, cu recul în proiectul sloterdijk-ian al unui model atmosferico-arhitectonic (axat pe „punctele de fugă” nu atât ale unei convergenţe optice, ci, mai curând, ale unei construcţii de comutare, aerate, care acumulează şi comprimă, transparent, dimensiunea directă a spaţiului parlamentar), reacţiile (i)mediate au lăsat loc (aproape aerat!) unei surprinderi resimţite dinspre aplecarea spre ofertare a unui subiect care pare, în cheie autohtonă, aproape neserios, exotic, sau/şi, de ce nu, chiar şugubăţ!
Indiscutabil, pentru cei care l-au etichetat deja, proiectul există şi se află pe masa implementării, rezultat al colaborării germano-americane, demarat la iniţiativa conferinţei Konferenz für Demokratie und Wertegemeinschaft, cu aplicabilitate în ţările-sponsor ale terorismului internaţional (Libia, Iran, Cuba, Coreea de Nord, Siria, Sudan), sau ale fostelor detaşamente active ale tiraniei (Belarus, Birmania, Zimbabwe), cu efect direct asupra „statelor eşuate”. Proiectul îşi propune aderarea, în următorii 20-30 de ani, a peste 80-100 de astfel de state.
Drept punct esenţial al proiectului Democraţiei instante, Parlamentul pneumatic se organizează ca o reacţie ideologică de susţinere a intenţiei democraţiei de a reduce decalajele/de „a nu lăsa în urmă nicio ţară”; de fapt, o transcriere a democraţiei ca „produs de export”-avanpost imaginar al democraţiei occidentale, uşor de instalat (cu/în termen de 24 de ore), transparent-gonflabil, „o coajă de protecţie” pentru buna desfăşurare a reuniunilor parlamentare, cu toate atributele unei veritabile agora (Instant Democracy: The Pneumatic Parliament, in Bruno Latour, Peter Weibel (eds.): Making Things Public. Atmospheres of Democracy, 2005).
Proiectul se ambiţionează în recuperarea originilor pneumatice ale modernităţii, un mod(el) sloterdijk-ian de a se desprinde de contaminările deschise, prin reîncărcarea la mediul închis, recomandând democraţia instantă drept formulă a democraţiei-în-priză-directă. De fapt, un mod direct de experimentare a experienţei parlamentare, prin constructul unui dom aerat, paraşutat în zonele post-conflict, conectat la „sistemul de aerisire” prin metoda celulelor fotovoltaice, cu regulatori permanenţi şi cu accent pe colorarea/infuzarea spaţiului în/cu nuanţe care să permită, psiho-politic, imprimarea nuanţei democratice.
Pentru Sloterdijk, arhitectura unui Cristal Palace – singurul spaţiu în care atmosfera este perceptibilă – este dovada palpabilă a deturnărilor operate de lumea globaliza(n)tă în concretizarea spaţială a ideilor politice; altfel spus, trecerea de la arhitectural la atmosferic, cu elementele indispensabile ale unei maşinării pneumatice de reprezentare a lumii. Afirmaţia trădează sensul (involuntar, în ideea despărţirii de viziunea lui Benjamin) apropierii de tentaţia expulzării protocolului de acces fizic în planul al doilea, în favoarea spaţiului domicilierii politice.
Modelul poate provoca – la contabilizarea efectelor unui polis construit în funcţie de riscurile de contaminare politică – o (re)amenajare a spaţiului, dictată de discriminarea opera(n)tă dintre zonele sterile şi cele nesterile. Nu putem decât subscrie la modul absolut-serios, potrivit căruia reprezentarea nu este altceva decât reducţie, recepţie construită a spaţiului, multiplicare subită a dimensiunilor materiei.
