Politicienii sunt tot mai inculţi, grobieni, nesimţiţi, ticăloşi, aroganţi, olimpieni în aşteptări, jalnici în rezultate. Activitatea lor, execrabilă, atunci când nu este chiar criminală şi demolatoare. Alegătorii tot mai puţini şi, la rândul lor, de o mai proastă calitate: votează hoţi, trădători, criminali, corupţi, jefuitori. Oamenii, recunosc analiştii şi comentatorii politici, au pierdut încrederea în alegeri, participarea la vot este în declin, parlamentele şi presedinţii se aleg cu sprijin minoritar, adesea sub 25% din populaţia cu drept de vot. Se arată cu degetul către partide. Dar partidele sunt parte a unui tip de sistem de putere şi ele, ca şi instituţiile puterii, nu există fără oamenii care le dau viaţă. Oamenii sunt cei care le dau, lor şi sistemului, valoarea de întrebuinţare.
Lucrurile par extrem de complicate; teoreticieni şi analişti politici au scris şi continuă să scrie biblioteci întregi de studii "înţelepte şi miraculoase, docte şi esenţiale" despre acest fenomen şi despre rezolvarea lui. Rezolvare care, cu toată maculatura amintită, nu vrea să vină, ba, mai mult, pare a se îndepărta.
Şi totuşi descrierea foarte precisă a bolii şi reţeta pentru vindecare există de foarte mult timp. Numai că ele se găsesc într-o parte a existenţei noastre, pe care încercăm acum ruşinaţi, călăuziţi cu biciul de tot soiul de "guru civici", să o uităm, să o ştergem, ca şi cum nu ar fi existat vreodată. Este vorba de experienţa şi înţelepciunea religioasă.
Numai că într-o lume în care icoanele şi religia sunt alungate din şcoli, iar preoţii alungaţi din biserici pentru ca Dumnezeu să dispară din viaţa noastră, în care "înţelepţi", care nu au muncit niciodată, pentru că s-au născut direct activişti, deci nu au decât experienţa camerei şi a plimbării dosului lor de la masă pe colacul wc-ului, ajung, ca la Piteşti, "re-educatorii" noştri, sau ajung politicieni de vază, în curând va deveni probabil interzis să le mai amintim. Să o facem, deci, atât cât mai putem. (Şi, bineînţeles, mult timp după aceea.)
Politică şi iubire
Iată două cuvinte care par a nu putea sta unul lângă celălalt decât în texturi marginale precum, de pildă, amestecul dintre amor (ca un soi de prostituţie) şi politică (alt soi). A le alătura, sau a-l implica pe unul (atât de pur) în celălalt (atât de impur) poate părea astăzi ori o blasfemie ori o absurditate, pentru că e greu să-ţi mai închipui că activitatea politicienilor, în definitiv plătiţi de ceilalţi pentru ca să se ocupe de treburi ce privesc pe toată lumea, ar fi purtată şi de iubirea (măcar de grija sau respectul) de aproapele, nu numai de interesele personale. Ce are a face, se poate întreba oricine, şi alegătorul disperat şi politicianul versat, politica cu dragostea? Pentru că, vor zice ambii, beneficiari ai unor efecte contrarii ale aceloraşi acte politice, politica e curvă, e murdară. Nimic nu pare a mai schimba ordinea existentă. Totuşi, dacă i-am afla sursele, poate că ar mai fi o speranţă.
În timpul Postului Mare, în care chiar ne găsim, se citeşte de câte două ori, de luni până vineri, o scurtă rugăciune atribuită Sfântului Efrem Sirul:
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în veacul vecilor. Amin.
După ce ne-o aminteşte în cartea sa Postul cel Mare, Alexander Schmemann ne-o şi lămureşte.
Duhul trândăviei este abandonarea noastră în voia poftelor, a materiei, din lene, din renunţare, din negativism, pesimism şi cinism, neputinţa de a crede că e posibilă, necesară şi folositoare schimbarea.
Din cauza acesteia omul ajunge în grija de multe, în care, în loc să se ridice, se risipeste pentru a-şi acoperi deznădejdea născută de prezenţa celor dintâi.
Trândăvia şi deznădejdea aduc iubirea de stăpânire, un fel de dragoste pervertită: dacă omul nu aspiră către Dumnezeu şi nu vede în el centrul, îşi va fi sieşi centru absolut, viaţa îi va deveni egoistă şi egocentrică, iar lumea va deveni obiect al nevoilor, dorinţelor, ideilor şi judecăţilor sale, deci subordonată acestora. Formele de manifestare sunt multe, de la indiferenţă, dispreţ, lipsă de consideraţie şi de responsabilitate, până la pornirea de a te folosi de toţi ceilalţi, de a-i domina şi a-i comanda.
Grăirea în deşertse manifestă prin devalorizarea sau revalorizarea negativă a cuvântului, care are darul de a construi, de a spune adevărul, de a inspira şi mântui dar şi de a dărâma, de a minţi, de a otrăvi sau chiar de a ucide, devenind astfel deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad.
Iată deci cum prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul este un perfect tablou interior al multora dintre noi şi, mai ales, al majorităţii covârşitoare a politicienilor, care pe toate cele de mai sus le au şi le dau ca “model” celorlalţi, îmbolnăvind şi smintind şi mai multă lume. Căci, nu se consideră ei buricul pamântului, nu consideră ei că li se cuvine şi li se datorează totul, nu vor ei să fie satrapi şi nababi; nu cred ei că ideile lor sunt geniale, că nevoile şi dorinţele lor, oricât de excentrice şi costisitoare, sunt îndreptăţite şi vitale, deci lege pentru ceilalţi, că judecăţile lor sunt „solomonice”?
Sau nu sunt ei lipsiţi de interes pentru cei din jurul lor în măsura în care aceştia nu le folosesc ca pe niste mijloace pentru împlinirea binelui personal, slugi şi robi? Şi nu dau ei dovadă de o capacitate ieşită din comun de a spune orice numai pentru a-şi acoperi golul, de a minţi pentru a-şi acoperi crimele, tâlhăriile şi hoţiile, de a arunca cu otravă şi de a dărâma ceea ce alţii încearcă să construiască, de a ucide speranţa, pornirile bune, transformând totul în pustiu? Şi nu tot ei sunt gata să se milogească, să se gudure, să se vândă, să se umilească pentru a fi mai sus şi pentru a avea mai mult?
Iată cum această rugăciune devine grila de înţelegere a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Citind prin ea realitatea aflăm ca individualismul, ca şi colectivismul comunist, nu este altceva decât tot o manifestare a aceleiaşi iubiri de stăpânire, doar că mai rafinată, mai seducător parfumată.
Să nu ne repezim însă să-i judecăm pe cei care ocupă temporar aceste posturi fără a lua aminte la noi ceilalţi: câţi nu ar vrea să le ia locul din exact aceleaşi motive? Câţi nu visează să îngrămădească în ograda proprie toată avuţia, toate onorurile şi toate plăcerile acestei lumi? Politica este bolnavă pentru că noi suntem bolnavi şi fără ajutorul lui Dumnezeu, secolul religios în care am intrat, riscă să fie un Ev Mediu de sens opus, adică unul al tenebrelor, al spiritualităţii satanice aducătoare de neant.
Ca stăpân al lumii, banul este un zeu care se adresează materiei, de aceea tot ceea ce este impus astăzi ca important este legat mai ales de false necesităţi, de instincte, de pofte. Omul pare a fi condamnat a rămâne sub vremuri.
Ieşirea de sub vremuri
Ca un bun terapeut – aşa cum este orice sfânt – Sfântul Efrem Sirul ne dă însă şi antidotul, reţeta salvatoare, care cuprinde patru medicamente şi o indicaţie de administrare. Cele patru remedii miraculoase sunt: curăţia, adică plinătatea, dreapta socotinţă obtinuţe prin întoarcerea către Dumnezeu şi refacerea adevăratei scări de valori, smerenia, adică aşezarea în această scară de valori, răbdarea, cunoaşterea nu prin sine, ci prin lumea ce ne înconjoară şi care este nesfârşită, şi în urmă, dar cea mai de preţ, dragostea pentru persoana de lângă noi, acum, cu tot ceea ce ne stă în putinţă. Dar nu dragostea ca Eros, ca expresie a pasiunii şi a poftelor, care este boală, simptom al căderii şi al distrugerii omului. Cheia ieşirii de sub vremuri, a evadării din universul concentraţionar al individualismului dizolvant este dragostea pentru celalalt, Agapè, cea care şterge păcatele, sparge canoanele, desfide limitele şi-l ridică pe om.
Sfatul de administrare (avertismentul) este la fel de important ca tot restul, pentru că el ne dezvăluie secretul, cauza tuturor bolilor: mândria, şi modul de utilizare a reţetei: curăţia, smerenia, răbdarea şi chiar dragostea trebuie luate fără mândrie, adică fără intenţia de a deveni mai buni decât ceilalţi, ci mai buni pentru ceilalţi. …dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu este îndemnul de a nu transforma iubirea mântuitoare de aproapele în iubirea lumească pierzătoare de sine.
Lumea nu poate exista fără ca relaţiile dintre oameni, interesele lor să fie administrate, adică reprezentate şi puse de acord prin ceea ce cunoaştem sub numele de politică. Aceasta trebuie să asigure condiţiile cele mai bune pentru comunitate în prezent şi viitor. Însă ceea ce se ascunde astăzi sub acest nume are, în cele mai multe cazuri, extrem de puţin a face cu ceea ce ar trebui să fie, iar întinderea ei în spaţiu dar şi în timp ne arată că vremea actualei formule, care se reformează mereu şi nu se îmbunătăţeşte niciodată, trebuie să ia sfârşit. Pentru că dacă nu se va întâmpla aşa, dacă nu vom înţelege că trebuie să trăim împreună pentru a construi împreună binele şi pentru a ne construi pe noi înşine bine, vom construi, tot împreună, răul, adică vom distruge. Oamenii politici nu apar de niciunde, nu sunt rodul unei magii şi nu sunt veniţi din alte galaxii; ei sunt dintre noi, sunt noi în măsura în care ajungem acolo şi în măsura în care îi votăm pe cei dezvăluiţi ca fiind hoţi, mincinoşi, şmecheri, interlopi, adică pe cei care ne seamănă.
