Înapoi la statul naţional!

Cristi Pantelimon 16 aprilie 2013 0 Comentarii

În 1990, partidele româneşti apărute după seceta comunistă ca nişte ciuperci nefireşti au uitat o vreme ideea de la care trebuie să plece orice demers politic: ideea unei comunităţi organice (măcar în teorie) pe care trebuie s-o apere. Izolaţionismul lui Ceauşescu a fost urmat de o oikofobie (cu termenul filosofului conservator britanic Roger Scruton) din ce în ce mai marcată, adică de o spaimă a elitei de propria sa comunitate, de propriul său popor:

„Această repudiere a ideii naționale este rezultatul unui tip particular de gândire care a apărut în întreaga lume occidentală după al Doilea Război Mondial și care se întâlnește în special în rândul elitelor intelectuale și politice. Nu există un cuvânt adecvat pentru această atitudine, deși simptomele ei sunt imediat identificabile: anume dispoziția ca, în orice conflict, să fii de partea „lor”împotriva „noastră”și nevoia simțită de a denigra obiceiurile, cultura și instituțiile care pot fi identificate ca „ale noastre”.Numesc această atitudine oikofobie – aversiunea pentru ceea ce este acasă -, pentru a sublinia relația strânsă pe care o are cu xenofobia, cea care este imaginea ei în oglindă. Oikofobia este un stadiu prin care mintea adolescentină trece de obicei. Dar este o etapă căreia intelectualii tind să îi rămână captivi”[1].

Elita nu numai că este îndepărtată de popor (în teorie aşa ceva e firesc până la un punct), dar doreşte acest lucru cu ardoare. Ceea ce nu mai e firesc. Astăzi, o elită, întâmplător declarată de stânga, caută o oarecare revenire pe poziţii mai naţionaliste. Problema este că ea reprezintă trecutul…comunist. Tineretul semnificativ din punct de vedere politic a rămas încă în paradigma de care vorbeşte filosoful englez citat mai sus. Statul naţional îi pare o himeră, Patria este o Utopie a celor rămaşi acasă, adică întârziaţi istoric, Istoria este un exces de barbarie mitologizată, iar Tradiţia este chiar rădăcina acestui rău istoric. În timp ce „naţionaliştii de stânga” vorbesc idiomul neaoşismului, din ce în ce mai ascultat de un public dezamăgit de realizările europenismului radical, noul limbaj modernizant şi europenizant rupe generaţiile între ele şi creează falii artificiale, greu de reparat. La limită, nici stânga şi nici dreapta nu deţin cheia desfacerii lacătului politic naţional. Motivele inadecvării lor sunt însă prea numeroase pentru a încerca să le trecem acum în revistă.

Ce se întâmplă în acest timp în Europa? Din Germania vin în aceste zile ştiri „interesante” despre apariţia unui partid care are ca program politic scoaterea celei mai puternice economii europene din zona euro… Acest aparent paradox nu trebuie să ne lase perplecşi. În profunzime, spiritul popular german este el însuşi copleşit de dimensiunea necunoscutului construcţiei numită UE. Iar reacţia acestui spirit naţional (Volkgeist) este de retragere din faţa necunoscutului. Cei care au participat la lansarea oficială a partidului de care vorbim (Alternativa pentru Germania e numele lui) au declarat franc că „nu ştiu” care este traseul pe care vor să meargă, dar sunt siguri că moneda euro divizează continentul în loc să-l unească, ceea ce trebuie să înceteze. Soarta monedei unice şi a construcţiei politice ridicate pe ea pare din ce în ce mai grea. Nişte marginali, se va afirma, care nu vor avea un cuvânt de spus în viitoarea politică germană şi, în consecinţă, la nivelul deciziei europene. Dacă precedentul hitlerist nu ne-ar da fiori reci în legătură cu rapiditatea cu care popoarele trec de la un stăpân la altul, am spune şi noi la fel (partidul lui Hitler câştigă în 1928 doar 800.000 de voturi, iar în 1933, 17,5 milioane)! Pe termen lung, cei care astăzi vor o Alternativă pentru Germania s-ar putea să fie mai înţelepţi decât cei care au forţat (şi recunosc asta) adoptarea monedei euro. Nu ştim dacă Helmut Kohl (căci despre el este vorba) ar mai fi astăzi posibil, într-o Europă din ce în ce mai antigermană, în care Franţa, deja deranjată de problemele interne, sau Anglia, la care e musai să adăugăm Rusia, ar mai accepta o reunificare germană atât de triumfală ca cea care a avut loc în 1990. Când, după 1918, Germania a fost ciuntită teritorial, dar nu politic, un istoric francez important al vremii, Jacques Bainville, scria că pacea de la Versailles este o pace fără valenţe politice, pentru că lasă Germaniei toată forţa politică statală, în ciuda unei pedepse economice sau teritoriale[2]. Berlinul nu va întârzia să-şi revină şi să se răzbune, credea el, iar argumentele pe care le-a adus au funcţionat din păcate perfect în realitate. Un nou război deja anunţat, profetic, din 1920 (când apare cartea lui Bainville, Consecinţele politice ale păcii). Astăzi, un alt istoric francez, Jean Sévillia, reia destul de fidel ideile lui Bainville, în contextul descrierii raporturilor franco-germane de după 1918 (Jean Sévillia, Incorectitudinea istorică, vezi cap. Al doilea război mondial prin prisma soluţiei finale)…

Între timp, mizând pe ideile federaliste europene, de extracţie germană, preşedintele Traian Băsescu va demara caravana unei Mişcări Populare care va avea o misiune imposibilă în viitor: să împace eticheta de dreapta cu o realitate dezamăgitor de stângistă: la „talpa ţării”, acolo de unde doreşte Traian Băsescu să recruteze o meritocratică elită viitoare a ţării, s-a instalat deja scârba de România, anticipată de Emil Constantinescu, lehamitea şi detaşarea de cotidian. Ceea ce mai contează este „să iasă ceva” în plan individual.

Certat pentru că a trecut de la un partid mai „onorabil” la PPDD, un alegător român în floarea vârstei replica: „Votez şi cu bulgarii, numai să iasă ceva!” Cam trist pentru un cetăţean european!