Ca istoria să se mai şi amuze, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a avut loc în noiembrie. E vorba de capriciile calendarului iulian şi-ale celui gregorian, cu diferenţa între ele de două săptămâni, iar nu de vreo mistificare sau de-un abuz. Mistificare e doar aceea că în octombrie ar fi avut loc două revoluţii, una a ţăranilor împotriva ţarismului, numită şi burghezo-democratică, şi alta, adevărată, proletară. Tragi-comică însă în U.R.S.S. este mania lui Stalin de a boteza unele din vechile oraşe ruseşti, şi nu numai ruseşti, cu numele celor pe care i-a asasinat. Oraşul fondat de Petru cel Mare, în 1703, este capitală imperială până în 1917. Între 1914 şi 1924 se numeşte Petrograd, iar imediat după moartea lui Lenin (potrivit unor cercetări recente, mult ajutat de Stalin să-şi dea duhul) devine Leningrad. Un an mai târziu, noul conducător îşi atribuie şieşi vechiul Ţariţîn, care va intra definitiv în istorie prin marea bătălie de la Stalingrad. Dar, atunci, după preluarea puterii, procedeul i se va fi părut mult semnificativ georgianului Iosif Vissarionovici Stalin, fost Djugaşvili, un nou oraş cadorisit cu numele unui mare bolşevic fiind Bişkek, azi capitala Kîrgîzstanului. Aici se născuse Mihail Vasilievici Frunze, din tată român basarabean. Suferind de stomac, în 1925 este internat în spital, la insistenţele lui Stalin şi Mikoian, operat şi otrăvit cu cloroform. Se petrecea la un an după moartea lui Lenin. Imediat, Bişkek devine Frunze, nume păstrat până de curând.
Va urma perioada sinistră a marilor epurări. Harta suferă din nou modificări toponomastice. Samara, oraş din sudul Rusiei, pe malul stâng al fluviului Volga, devine, din 1935, Kuibîşev. Cine a fost acesta? Valerian Kuibîşev făcuse parte din grupul lui Stalin încă înainte de moartea lui Lenin. Era căsătorit cu Eugenia Kogan, evreică de origine. (De altfel, toţi cei doisprezece companioni ai lui Stalin – şase ruşi, trei evrei, un georgian, un armean şi un polonez – erau căsătoriţi cu evreice, după afirmaţiile istoricului Viaceslav Stavilo, printre aceştia numărându-se Felix Dzerjinski, Lazăr Kaganovici, Mihail Kalinin, Serghei Kirov, Anastas Mikoian, Veaceslav Molotov, Grigori Ordzonikidze şi Kliment Voroşilov.) Kuibîşev este promovat de Stalin, în 1927, până în biroul politic al partidului. După asasinarea lui Kirov, acesta are însă proasta inspiraţie să propună o comisie pentru elucidarea circumstanţelor în care a murit leningrădeanul. N-apucă să afle prea multe, tătucul trimiţându-l pe lumea cealaltă, dar omagiindu-l postum prin atribuirea numelui său vechiului oraş Samara. Celui care era cât pe ce să-l înlocuiască (prin vot democratic!) în fruntea partidului, Kirov, îi înalţă o statuie la Baku, ucigaşului tocmit de el, învinuit că ar fi troţkist, rezervându-i un proces spectaculos şi, în final, glonţul.
Cu Mihai Kalinin se întâmplă ceva cu totul ieşit din comun. El este, formal, din 1919 până în 1939, şeful statului, „căpetenia întregii uniuni”, menţinut şi după această dată în funcţie, până în 1946, sub titulatura de Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem. Stalin îl ameninţă cu moartea de mai multe ori, dar îl iartă când acesta îşi asumă, pentru istorie, sub semnătură, crimele Tătucului, inclusiv masacrul de la Katyn. Aşa se face că, în 1931, Stalin acordă numele Kalinin oraşului Tver, din smârcurile Volgăi, loc de aprige confruntări cu Hoarda de Aur. Uitând de această decizie sau amuzându-se cinic, îi mai face cadou omului său de paie şi oraşul Konigsberg, din Prusia Estică, cucerit, în 1945, de Armata Roşie după celebrul masacru de la Metgenhen. La un an după victoria totală asupra Germaniei, Konigsberul dispare de pe hartă, numindu-se Kaliningrad. Deşi există încă peste zece localităţi cu acest nume în Polonia, Bavaria, Boemia, Silezia, Austria, Norvegia, oraşul prusac a intrat în memoria colectivă mai ales prin aceea că aici a trăit Immanuel Kant. Iar amintirea marelui filosof n-a dispărut nici măcar din memoria sovieticilor, Domul în care se află mormântul său fiind, în ultimul timp, reconstruit, iar unele manuale şcolare ţinând să se ştie: augustul filosof Immanuel Kant s-a născut în oraşul sovietic Kaliningrad.
După dispariţia zidului Berlinului, nemţii n-au făcut nici pod de flori între enclava rusă Kaliningrad şi Germania reunificată, şi nici n-au cerut ca limba oficială din teritoriul prusac să fie cea în care Kant a scris Critica raţiunii pure, oarecum diferită de idiomul folosit în prezent de doamna cancelar Angela Merkel. Au tăcut şi tac semnificativ. Aşteaptă, cu răbdare asiată, ceea ce le contrazice firea, ca totul să se rezolve de la sine, eventual prin presiunea spiritului universal al Istoriei, pe care „secretarul lui Dumnezeu”, filosoful Georg Wilhelm Friedrich Hegel, îl priveşte în ochi cu intensitate. Este oare în această tăcere şi-o dezlegare, pentru ruşi, de-a acţiona după bunul plac în sud-est, în Basarabia mai ales, şi-a reveni la sentimente mai puţin imperiale faţă de încă înrobitul teritoriu prusac? Putem bănui însă că, cel puţin sub Vladimir Putin, Kaliningradul, locul de naştere al Liudmilei Putina, soţia noului ţar, nu va redeveni Konigsbergul de altădată. Dar, printr-un şiretlic ale cărui motivaţii rămân, în bună parte, obscure, Kant se va bucura de tot mai mare cinste. Opera sa a început să fie editată sistematic, academic, după ce fostei Universităţi Albertina, unde a oficiat autorul Criticii raţiunii de judecare, i s-a acordat numele de Universitatea Immanuel Kant, cu limba de predare, bineînţeles, rusă. În paralel, savanţii ruşi îşi înteţesc eforturile, începute cu decenii în urmă, de a demonstra că nemţii din această parte a lumii ar fi de origine slavă.
