La începutul anului 2010, PNL-ul semnala menţinerea României în interiorul blocajului operat de „două conservatorisme" – forme/formule antiliberale: conservatorismul Vechiului Regim comunist, reduplicat în apropierea stângii feseniste, şi conservatorismul glisant popular /populist, regăsit atât la dreapta, cât şi la stânga.
De atunci şi până acum, se menţine imposibilitatea regăsirii în interiorul pragmatismului politic conservator a alternativei critice, de condamnare a reţetelor universale, a produselor gândirii speculative, a abstracţiilor / planurilor fanteziste, a soluţiilor-tip, prin acceptarea poziţiei de contra-atac la politica algoritmilor / a şabloanelor. Conservatorismului i se reclamă constant, deopotrivă, rezistenţa la „modernitate“, cât şi aparenţa „reacţionară“, încarcerarea în gradualismul-cu-orice-preţ.
Pe teren (bio)logic, Laurenţiu Ulici revedea – Stânga şi Dreapta – ca metaforă pentru cele două mâini ale trupului, cu toate simptomele acromegalice de parte stângă, care riscă să dezechilibreze gulliver-ian întreg trupul, răsturnându-l tot într-o parte şi tot pe stânga.De aici şinevoia de reechilibru, pe marginea căreia glosa (în interviul din 2004) şi Neagu Djuvara, atunci când imagina (profetic) o mişcare conservatoare neostilă partidului liberal, cu rol în atragerea trupului politic mai la/înspre dreapta.
Suspectate adesea că au rămas, istorico-politic, lipsite de obiectul de lucru – obiectul conservării, aşezateîntr-un orizont neamenajat, tarele conservatorismului românesc nu pot lua distanţă de ceea ce s-ar putea accepta drept apariţie neoconservatoare şi autogerminare, prin calchierea unui model exterior – de fapt, o conservatorizare de sus în jos.
Deschizând cu nostalgia după formulele de corespondenţă clasice, Scrisoarea de la un conservator tradiţional a lui James Matthew Wilson, aceasta ne confirmă că liberalismul şi conservatorismul contemporan (analiză focalizată asupra/pe spaţiul american) rămân doar două chipuri (îmblânzite) ale aceleiaşi „fiare intelectuale”: liberalismul clasic al secolului al XVIII-lea. Dacă dreapta liberală/ neoconservatorii insistă asupra faptului că dreptul la acumulare nelimitată reprezintă o consecinţă naturală a libertăţii individului, într-un spaţiu în care nivelul bogăţiei nu oscilează prea mult, stânga liberală/ multiculturală (libertarienii sociali) pledează pentru libertatea individului într-un joc – liber – de auto-modelare. Dar, în acord cu James Matthew Wilson, niciuna dintre aceste viziuni nu este conservatoare, cu aluzie la miezul moale dinlăuntrul cojii tari a conceptului, ci sunt simple expresii-de-import ale liberalismului burghez clasic.
Fără Post Scriptum, Scrisoarea ne invită înapoi la conservatorismul tradiţional, ca mod de a respinge, deopotrivă, atât „teologia negativă” cât şi antropologia care reduce massa la un individ izolat, cu accent pe autoguvernare, ca formă de responsabilitate/ libertate demnă şi consolidare (conservare) a stabilităţii fizice/ a sedimentării organice a legăturilor comunitare.
O zonă conservatoare abandonată, asupra căreia s-au aruncat – cu cele mai vădite intenţii colonizatoare – acei umanişti pentru care dificultatea/ lejeritatea de a fi conservator reprezintă doar un joc ghidat de tehnici de transplantare.
