Cu ceva timp în urmă, l-am întâlnit, la catedrala Sfântul Iosif, cu prilejul unei ceremonii religioase de comemorare a generalului Berthelot, pe atunci noul ambasador al Franței în România. I-am urat bun venit și i-am dat sfatul de a nu se purta precum un vicerege, așa cum obișnuia colegul său american. „Noi suntem francezi, nu americani.” – mi-a răspuns prompt, ferm și încurajator reprezentantul cocoșului galic, coborât de pe malurile Senei pe cele ale Dâmboviței, asigurându-mă, totodată, că se va reveni la frumosul și utilul obicei diplomatic al întâlnirilor cu exponenții tuturor segmentelor societății românești, iar nu numai cu agenții puterii oficiale. De atunci nu l-am mai văzut pe domnul ambasador; până recent, când am observat că a luat locul ambasadorilor SUA. Nu sub aspect instituțional, ci sub aspect comportamental.
Pe când diplomații americani au trecut la discreție retorică și frugalitate coregrafică, limitându-se a bate șeaua prin publicarea pe pagina electronică a ambasadei de pasaje din discursurile vicepreședintelui SUA, în care se spune că America poate fi partener numai cu state care respectă standardele democratice, cu speranța că avertismentul va fi înțeles de iepele din grajdurile palatelor Cotroceni și Victoria, șeful misiunii diplomatice franceze la București se plimbă ca vodă prin lobodă pe unde, potrivit Convenției de la Viena referitoare la relațiile diplomatice dintre state, nu are ce căuta, spre a lăuda „caracterul democratic al loviturilor de stat” (sic!) menite a salva democrația prin asasinarea ei (respectiv negarea dreptului de a alege a milioane de cetățeni români). Curat democrație! O democrație „originală” de tip macronian în care statul vede în popor principala amenințare la adresa securității sale și, pentru a scăpa de războiul de acasă, se războiește cu francezii în … Ucraina, la granița de est a României. Soyez le bienvenu parmi nous, Monsieur l’ambassadeur! Welcome!
Aceste observații m-au îndemnat la o scurtă incursiune în istoria relațiilor franco-române de la nașterea României moderne și până azi.
NAPOLEON AL III-lea, RĂZBOIUL CRIMEII ȘI ROMÂNIA MICĂ
Dorința nepotului lui Napoleon cel Mare de a face națiunea imperială franceză măreață din nou, după umilința suferită în 1815 la Congresul de la Viena, urmată de aceea a asocierii forțate la Sfânta Alianță a monahilor rus (ortodox), austriac (catolic) și prusac (protestant), l-a determinat să devină promotorul ideii naționale, a cărei sămânță a sădit-o, cu succes, în spațiul danubiano-pontic și în cel italic, precum și, fără succes, în cel polonez,. În cazul Principatelor danubiene (și al Poloniei), ținta vizată era imperiul multinațional țarist, a cărui umbră (amplificată de cele ale Austriei și Prusiei) se ridica tot mai amenințătoare asupra Europei…franceze. În cel de al doilea caz, vizat era imperiul multinațional habsburgic, rivalul de demult al Franței, fie ea regat, republică sau imperiu, situat în chiar centrul Europei, în proximitatea frontierei franceze.
Așadar, ordinea europeană gândită de Napoleon al III-lea avea la bază ideea confruntării între națiunile imperiale europene (o altă asemenea națiune era Anglia, care s-a alăturat Franței datorită similitudinii în modul de organizare politică, dat și pentru că astfel, perfidul Albion contribuia la dezbinarea Europei continentale prin subminarea alianței conservatoare ruso-habsburgice), pe de o parte, și imperiile multinaționale europene, pe de altă parte; o confruntare purtată cu implicarea mișcărilor naționale locale, animate de promisiunea protecției franceze.
Pe o atare linie de gândire geopolitică, se plasează războiul Crimeii (1853-1856) care opunea Rusiei o coaliție pan-europeană formată din Franța, Anglia (Regatul Unit al Marii Britanii), Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman. Dintre toți participanții la război, Franța era singura care îl dorea cu adevărat (așa cum și-l dorește și Emmanuel Macron azi) pentru a strica echilibrul de putere european creat tocmai ca să împiedice spiritul republican francez să domine din nou Europa. Anglia a acceptat să intervină sub presiunea temerii sintetizate în previziunea lui Napoleon I potrivit căreia „Europa va fi ori republicană ori căzăcească”. (Împăratul Napoleon I s-a intersectat de departe cu istoria României în trei momente cruciale: o dată atunci când, în 1806, prin ambasadorul său la Istanbul, generalul Sebastiani, l-a forțat pe Sultanul Selim al II-lea, să îi mazilească pe domnitorii „pro-ruși” Constantin Ipsilanti, în Valahia, și Alexandru Moruzzi, în Moldova, provocând astfel, declanșarea unui război ruso-turc ce se va încheia cu pierderea Basarabiei; a doua oară, prin faptul că la întâlnirea de la Erfurt a acceptat, fără nici un drept, cu excepția celui al puterii, cererea țarului Alexandru I, ca întregul voievodat al Moldovei să fie anexat de Rusia – un fel de Pact Ribbentrop-Molotov avant la lettre; a treia oară, în 1812, când, deși pornea războiul cu Rusia, nu a ridicat nici un deget pentru a împiedica samavolnica pace de la București, prin care Basarabia era cedată Rusiei de către Imperiul Otoman, provocând națiunii române, pe atunci in statu nascendi, o rană neînchisă până azi.)
Imperiul Britanic a considerat că mai amenințătoare este versiunea căzăcească, și, deși, ura implicarea în conflictele continentale, a ales să se alăture Imperiului Francez, în ideea că tocmai așa va conserva echilibrul puterilor europene. Atunci și astfel politica antirusă a devenit o constantă a geostrategiei londoneze, până în ziua de azi. Asemenea cuplului de contrarii Macron-Starmer în prezent, cuplul Napoleon III-Palmerston, atunci, a dorit, din motive opuse, să scoată Rusia din Europa. (Un deziderat afirmat și de NATO, la înființarea sa, dar pentru realizarea căruia SUA trebuia să primească și a primit statutul de „actor european”, iar Europa a trebuit să înceapă și a început de la San Francisco.)
În 1856, a lăsa Rusia la porțile Europei însemna a o îndepărta de la Gurile Dunării, confiscându-i statutul de stat dunărean și puterea navală pontică. De aceea, chiar dacă războiul Crimeii s-a terminat indecis, la fel ca și în actualul război din Ucraina, nici una dintre părți neputând repurta o victorie de natură a o aduce pe cealaltă în situația de a capitula necondiționat, potrivit compromisului forjat la insistențele Franței, Țarului i s-a lăsat Crimeea (așa cum Rusia o va păstra și acum), dar a fost obligat să cedeze județele din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) Principatului Moldovei (ceea ce ar trebui să se întâmple și acum, cedentul fiind, însă, succesorul Rusiei sovietice, Ucraina) și să renunțe la flota din Marea Neagră (ceea ce nu se va întâmpla acum). Tot atunci și acolo au fost adoptate și prevederi care au deschis calea unificării Principatelor danubiene, ceea ce s-a realizat, trei ani mai târziu, în 1859, deloc întâmplător, odată cu unificarea Italiei (la identitate de rațiune, identitate de soluție și la identitate de scenarist, identitate de scenariu). Formula a fost consfințită la Congresul de pace de la Paris, în 1856, desfășurat sub influența covârșitoare a viziunii Împăratului francez.
Terminarea primului Război al Crimeii (al doilea poate fi numit cel actual, început în 2014, odată cu desprinderea regiunii autonome Crimeea de Ucraina și anexarea ei de către Rusia) a însemnat și terminarea ocupației militare, ca și a administrării Principatelor de către Imperiul țarist, convenite (cu caracter „provizoriu”) prin Pacea de la Adrianopol (1829), încheiată la capătul unui război ruso-turc câștigat de ruși. Prin această pace se realizase și liberalizarea circulației pe Dunăre, ceea ce punea bazele geo-economice ale ceea ce urma să fie primul stat român modern.
România modernă, numită de unii și „România mică”, prin comparație cu „România Mare” care avea să vină în 1918, a fost, deci, creată de Franța ca stat care să păzească Europa de ruși – identitatea geopolitică, și care să hrănească Europa (centrală și occidentală) cu grâne și petrol, transportate pe Dunăre (la care rușii nu mai erau riverani) – identitatea geoeconomică; așadar ca stat esențialmente antirus. De aceea, și capitala Principatelor Unite a fost stabilită la București, aproape de frontiera Imperiului Otoman, iar nu în mult mai impresionantul, frumosul, spiritualizatul și aristocraticul Iași, considerat a fi prea aproape de frontiera Imperiului Rus.
O Românie ca avanpost francez al ordinii republicane a Europei pe frontul anti-rus („căzăcesc”) convenea perfect Franței. A convenit ea și României, nou născute, care din chiar momentul întemeierii sale și până azi (cu scurte pauze, cea mai recentă acoperind doar anul 1997) a fost astfel obligată, sub aspect psihopolitic, să își conceapă politica externă pe temelia adversității și a fricii față de Rusia?
STATUTUL DEZVOLTĂTOR AL CONVENȚIEI DE LA PARIS, „MONSTRUOASA COALIȚIE”, CAROL I ȘI CONGRESUL DE LA BERLIN (1878)
Dacă Napoleon al III-lea îi dezamăgise pe italieni prin aceea că le ceruse, ca preț al sprijinului pentru unirea lor, teritoriile Nisei și Savoiei, pe români i-a dezamăgit croind cadrul juridic internațional necesar emancipării lor naționale în așa fel încât Principatele danubiene să fie suficient de solide pentru a rezista presiunilor vecinului imperial de la răsărit, dar suficient de slabe pentru ca, rămase sub suzeranitatea Imperiului Otoman, protejatul Angliei, să depindă de „generozitatea” franceză. Spre a o obține trebuia să se alinieze, fără crâcnire, exigențelor geopolitice ale Franței.
În încercarea de a rezolva șarada, Principele Al. I. Cuza a decis, în 1864, să se sustragă de la rigorile Convenției încheiate la Congresul de la Paris (1856) și să dea o lovitură de stat prin adoptarea așa numitului Statut dezvoltător al acesteia. „Statutul” lui Cuza era, de fapt, o Constituție care sporea puterile domnului, pornit pe drumul neocezarismului, dar, totodată făcea trecerea de la oligarhie către democrație consolidând și poziția reprezentanței parlamentare. Practic, România abia născută, cu sprijin francez, mergea astfel în direcția deplinei suveranități, cel puțin pe plan intern, sfidând voința puterilor europene, dintre care cea dintâi era Imperiul francez.
Franța a susținut, totuși, demersul lui Cuza, întrucât el făcea din România un obstacol încă și mai greu de trecut în calea Rusiei. Paradoxal, și Rusia l-a susținut întrucât tânăra Românie devenea, astfel, o nucă mai tare și, deci, mai dificil de spart pentru Imperiul Otoman, „omul bolnav” al Europei, ea putând fi folosită cândva în lupta pentru amputarea acestuia. Cum era de așteptat, s-au opus otomanii și britanicii, dar în acel moment ei nu puteau trece peste acordul Parisului.
Neocezarismul Principelui român i-a indispus și îngrijorat, însă, pe toți corifeii concertului european, ajungându-se în punctul în care se analiza chiar desfacerea unirii. Sub efectul acestei amenințări, care nu excludea Franța, s-a constituit coaliția împotriva naturii a liberalilor și conservatorilor români, rămasă în istorie sub numele de „monstruoasa coaliție”, care a forțat abdicarea lui Al. I. Cuza, în 1866, la numai doi ani de la lovitura Statutului dezvoltator, printr-o lovitură de palat.
În aducerea pe tronul Principatului României a unui principe străin, Napoleon al III-lea s-a implicat din nou. Favoritul său a fost un vlăstar al familiei regale prusace, Carol de Hohenzollern. Găsim și în această opțiune pariziană semnul neglijenței împăratului francez față de amenințarea reprezentată de ridicarea Prusiei.
Slăbind imperiile rus și habsburgic, considerate a fi principalii rivali strategici ai Franței pe continentul european, Napoleon al III-lea a deschis drum Prusiei către unificarea germană și ambiției lui Otto von Bismarck de a crea Imperiul German (cel de al doilea Reich). Așa se face că, în războiul franco-prusac din 1870-1871 Imperiul francez s-a prăbușit lăsând ca pe ruinele lui să fie proclamat Imperiul german. Cu asta a luat sfârșit și ordinea europeană creată prin Congresul de la Paris, în 1856.
Va urma teama Germaniei de revizionismul francez (ca și de un război pe două fronturi cu Franța și Rusia), ceea ce va duce la o politică berlineză constant favorabilă Rusiei. În 1878, la Congresul de la Berlin, consecutiv războiului ruso-turc din 1877-1878 (cunoscut în istoriografia română ca „Războiul de Independență”), Rusia a fost lăsată să revină în Europa, ea recuperând dreptul la a avea o flotă militară în Marea Neagră (până în ziua de azi adăpostită în portul Sevastopol din Crimeea), precum și județele din sudul Basarabiei, prin care, astfel, revenea la Dunăre. (În compensație, România a primit, din „averea” otomană, nordul Dobrogei.)
Atunci și mereu după aceea, Germania a înțeles că nu poate domina continentul european fără sprijinul Rusiei, după cum Rusia înțelesese că nu poate concura cu marile puteri navale ale lumii fără a avea susținerea Germaniei. Aceasta a fost logica strategică perenă a celor două națiuni care, în 1939, a primit denumirea unor lideri politici trecători pe nume Ribbentrop și Molotov. De câte ori au uitat de rațiunea obiectivă a acestei alianțe, Germania și Rusia au ajuns la război; un război dacă nu totdeauna câștigat de Rusia, totdeauna pierdut de Germania. Un asemenea război are loc și astăzi, având ca teren principal de luptă Ucraina, și el a fost deja pierdut de Germania (doar nivelul pierderii mai rămâne de stabilit).
CLEMENCEAU, CONFERINȚA DE LA VERSAILLES ȘI ROMÂNIA MARE
Dacă Napoleon al III-lea a fost artizanul „României Mici”, premierul francez Georges Clemenceau a fost artizanul României Mari (realizată, iarăși, și tot neîntâmplător, odată cu Italia Mare). Înfrângând reticențele celorlalți doi mari lideri ai puterilor învingătoare din Primul Război Mondial, primul ministru britanic David Lloyd George și președintele SUA Woodrow Wilson, „tigrul” francez, preocupat să obțină revanșa Franței după războiul pierdut cu Prusia în 1871 și apoi să îi garanteze supremația în ordinea europeană amenințată de previzibilul revizionism german, prin ținerea Germaniei la pământ (așa cum suna și unul dintre obiectivele inițiale ale NATO, câteva decenii mai târziu), a schimbat identitatea geopolitică a României care din stat danubiano-pontic, s-a transformat în stat carpato-danubian; adică din bastion francez sud-est european, în bastion francez central european plasat simultan în opoziție cu Rusia, acum sovietică, și cu Ungaria, acum succesor revizionist al Imperiului austro-ungar și aliat natural al Germaniei, succesoare a celui de la Doilea Reich. Dacă până atunci politica externă a României moderne a fost gândită sub semnul fricii de Rusia, după 1918 la aceasta s-a adăugat și frica de Ungaria; situație valabilă și astăzi (după o încercare de lepădare de acest sindrom psihopolitic în anii 1996-1997).
Sub influența Franței, „sora mai mare” căreia socotea că îi datora „Marea Unire”, România, după ce și-a arătat capacitatea de a acționa autonom ocupând Budapesta în 1919 și izgonind bolșevismul, reprezentat de regimul lui Bela Kun, din inima Europei (fără să fi primit și recunoștința acesteia), și-a construit politica externă pe coordonatele adversității simultane cu Rusia (URSS) și Ungaria, ceea ce a însemnat și tensionarea relației cu Germania, precum și pe temelia garanțiilor de securitate acordate de Franța (împreună cu aliata acesteia din război, Marea Britanie). Înțelegerea dintre URSS și Germania a prins astfel România în cleștele ostilității ambelor. Ocazie cu care a constatat că garanția franceză era o simplă iluzie oferită tocmai pentru a menține România într-o tabără cu care interesele sale vitale nu mai erau congruente.
Nicolae Titulescu avertizase că apropierea ruso-germană este inevitabilă și că, atunci când ea se va produce, România va fi într-un pericol major dacă se va găsi în relații tensionate cu amândouă. De aceea, ca ministru român de externe el căutase normalizarea relațiilor cu URSS. Nu era dragoste, ci realism politic; nu era vorba de alegere sau de gust, ci de necesitate. Această evaluare, care avea să se dovedească tragic de corectă, a dus la îndepărtarea lui. La fel cum astăzi sunt blamați și marginalizați tot cei care susțin că România trebuie să evite cu orice preț situația în care Rusia și Europa germană, sau Rusia și SUA se vor asocia pentru a impune o nouă arhitectură de securitate (est)europeană, fără ca ea să fie în parteneriat strategic funcțional cu nici una dintre aceste părți. „Titulescienii” de ieri sunt „putiniștii” de azi.
Din momentul în care, după ce a acceptat ca Germania să garanteze granițele franceze și belgiene, fără să își asume aceleași angajamente și față de statele central-europene (tratatul de la Locarno din 1925), Franța (împreună cu Marea Britanie, dar aceasta mai mult cu gândul la Polonia, la fel cum azi Washingtonul se gândește mai mult la Varșovia decât la București) au acordat garanții de securitate României (și Poloniei), URSS (Rusia sovietică) a devenit arbitrul situației.
„Totul ne face să vedem în Germania aliatul nostru cel mai sigur. Germania vrea o revanșă, iar noi vrem revoluția. În prezent, scopurile noastre sunt identice” – spusese Lenin. Pe această linie de gândire s-a ajuns la pacea între Rusia / URSS și Germania / Republica de la Weimar, prin tratatul de la Rapallo, din 1922, ca preambul al Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939.
Când ora adevărului a sunat pentru România, garanțiile Franței (aflată, și din punct de vedere geografic, la o distanță prea mare pentru a interveni eficient) nu au mai contat nimic, iar politica franceză, simultan germanofobă și rusofobă (azi ea este americanofobă și rusofobă), urmată de români cu gândul că astfel se apără de revizionismul și iredentismul vecinilor, a dus-o drept la catastrofă geopolitică. Pentru Franța fusese important ca România să stea departe de Rusia și Germania, în acest sens oferindu-i argumentul ideologic (la fel cum o face acum, adică în 2025, cu referire la Rusia). Pentru România interesul era să se apropie de acestea, trecând peste ideologie.
Cu gândul la această experiență, în 1997, România a decis că, la nivel european principalul său partener strategic trebuie să fie Germania (alături de Italia), iar nu Franța. Aceasta simultan cu crearea unui parteneriat strategic cu SUA, ca primă putere globală, cu normalizarea relațiilor cu URSS și cu consolidarea legăturilor de cooperare strategică cu China, dincolo de barierele ideologice. Din păcate, a fost o viziune strategică românească de moment, pusă la frigider din 1998, pentru a fi apoi abandonată cu totul după 2005.
YALTA, BIPOLARISMUL ȘI GENERALUL DE GAULLE LA BUCUREȘTI
Ceea ce a urmat a fost înfrângerea României într-un război pe care nu mai avea cum să îl evite și nici nu îl putea câștiga (la fel cum par a sta lucrurile azi cu războiul dintre Occidentul euro-atlantic și Rusia, desfășurat în Ucraina), ordinea bipolară convenită la Yalta și reconfirmată la Potsdam (pare-se că Yalta s-a mutat în prezent la Riyadh), includerea națiunii române în sfera de influență a Rusiei și izolarea ei în spatele Zidului de la Berlin.
În acest context în care comuniștii români, aduși la guvernare de sovietici, aruncau masca internaționalistă și întorceau armele în încercarea de scoate țara de sub tutela Moscovei, a descins la București Președintele Franței, legendarul general Charles de Gaulle. Era primul lider Occidental de rang superior care punea piciorul pe pământul Republicii Socialiste România, în plin Război Rece (Președintele SUA, Richard Nixon, îi va urma abia peste câțiva ani). Se întâmpla în anul 1968 și destinderea de la Helsinki (1975) părea încă departe.
Copil fiind, alături de tatăl meu l-am ovaționat pe marele om de stat în trecerea lui pe Șoseaua Mihai Bravul din București, admirându-l cum stătea în mașina decapotabilă drept, în picioare, și saluta mulțimea în extaz. Împreună cu toată familia, eu înțelegând mai puțin, dar simțind foarte mult, i-am urmărit discursul ținut în fața Marii Adunări Naționale și transmis în direct pe unicul canal al televiziunii române.
Mesajul era clar: pentru Franța nu exista nici Românie comunistă nici Rusie comunistă, ci numai România eternă, pe care Franța, „sora sa mai mare”, o va proteja etern, independent de regimul politic sau de ideologia oficială, iar, pe de altă parte, numai o Rusie, ca realitate etern imperială, căreia România, beneficiind de sprijinul moral-politic al Franței, trebuia să îi reziste, pe când, Franța purta o luptă similară și pe frontul atlantic, împotriva imperialismului american – antifrancez și antieuropean. Libertatea României, ca și a întregii Europe, depindeau de măreția Franței. („Există un pact de două zeci de ori secular între măreția Franței și libertatea lumii.” – se poate citi pe soclul statuii generalului situată pe bulevardul Champs Elysees.)
Obligat să își scurteze gloriosul marș românesc din cauza revoltei studenților parizieni, uriașul (la propriu și la figurat) om de stat a lăsat moștenire viziunea sa asupra menținerii României, fie și ea comunistă, pe orbita geopoliticii franceze, ca redută a „Republicii franceze, una și indivizibilă”, pe frontul rusesc; chiar dacă, în condițiile ordinii bipolare, Franța nu refuza un joc de balans între Rusia și SUA, fiind gata să ofere un oarecare avans Rusiei, pentru a contrabalansa hegemonismul SUA.
Urmașii săi, Președinții Georges Pompidou și Valery Giscard d’Estaing asta au făcut, în timp ce România a introdus în Pactul de la Varșovia și în CAER modelul comportamentului gaullist practicat în NATO și respectiv, Comunitatea europeană. Aceasta până în 1989, când revoluția anticomunistă română a inclus, printre multe altele, și amenda percepută de URSS pentru dizidența ceaușistă de inspirație franceză practicată în cadrul lagărului sovietic.
Românii sunt, pe bună dreptate, mândri de această dizidență, dar prețul ei, plătit, până în 1989, prin limitarea drastică a libertăților individuale și a capacității de satisfacere a nevoilor lor existențiale, iar după 1990, prin ruinarea și prădarea programatică a economiei românești ridicată cu trudă, sudoare și suferințe, economie supracapitalizată care ar fi trebuit să le fie și atu în concursul global, a fost imens. Ungaria, cu „gulaș-comunismul” ei, a urmat o altă cale și se pare că a rămas chiar cu mai multă demnitate națională în depozit.
PREȘEDINTELE MITTERRAND ȘI POST COMUNISMUL ROMÂNESC
La începutul anilor 1980, doritor să consolideze parteneriatul româno-francez, Președintele român Nicolae Ceaușescu a avut reaua inspirație de a interveni în alegerile prezidențiale din Franța. Partea cea mai proastă a fost aceea că sprijinul său (financiar) s-a îndreptat către candidatul care urma să fie înfrânt, aristocratul Valéry Giscard d’Estaing, iar nu către câștigătorul competiției, redutabilul om politic François Mitterrand.
Așa se explică, poate, de ce, dintre liderii Occidentului euro-atlantic, printre care se găseau anticomuniști militanți proveniți din partide de dreapta, precum Ronald Reagan, Margaret Thatcher sau Helmuth Kohl, cel mai acerb critic la adresa regimului politic comunist român (ceaușist), anterior curtat de dreapta franceză, a fost tocmai socialistul Mitterrand. Acesta a mers până acolo încât, opunându-se reunificării germane (cu argumente împărtășite și mie în primăvara anului 1990, în cadrul unei discuții informale), să ofere Președintelui sovietic Mihail Gorbaciov, ca alternativă la ideile Moscovei privind echilibrul puterilor în Europa centrală și orientală după retragerea armatei sovietice, soluția consolidării Ungariei prin desprinderea Transilvaniei de România. Din fericire pentru români, propunerea a fost respinsă de ruși. Gorbaciov era convins (după cum avea să îmi mărturisească peste ani) că, din rațiuni culturale, economice și strategice, România va rămâne apropiată de Rusia.
Lucrurile s-au schimbat după căderea regimului ceaușist și instalarea unui guvern postcomunist condus de Petre Roman, deținător al unui doctorat obținut la Toulouse, vorbitor perfect de limbă franceză și prezumtiv francofil. Ambasadorul Franței la București din acea perioadă, dl. Raymond Vignal, observa pertinent că „Președintele Mitterrand are față de Primul Ministru Roman o atitudine aproape paternală”.
Este perioada în care, pe când expansiunea Occidentului colectiv în teritoriile eliberate de ruși abia se planifica, viziunea geopolitică germană favorabilă fragmentării statelor central, est și sud est europene în puteri mai mici și mai ușor de gestionat în cadrul viitoarei „Europe politice unite”, a dat un prim semn, în martie 1990, la Târgul Mureș, iar viziunea neoconservatoare a impunerii modelului de guvernare american în Europa centrală și orientală, prin intermediul unor foști dizidenți anticomuniști loiali SUA, și-a găsit expresia, tot în primăvara anului 1990, la București, în Piața Universității.
Intervenția brutală a minierilor sau, în orice caz, a unor „batalioane de asalt” îmbrăcate în salopete minerești, în iunie 1990, pentru a pune capăt tentativei de lovitură de stat plecate din Piața Universității (după un scenariu scris la indigo cu cele jucate în Serbia, Georgia, Ucraina și chiar în Turcia, fiecare cu piața sa emblematică), a condus la izolarea internațională a României, cu consecințe dureroase inclusiv pe piața financiară și cea a schimburilor economice internaționale. Deși noul Parlament și noul guvern reușiseră să își intre în funcție, viața politică românească stătea sub semnul insecurității și instabilității, demonstrațiile antiguvernamentale succedându-se aproape fără pauză. Ușile tuturor organizațiilor internaționale relevante, precum Consiliul Europei, erau închise României. Uniunea europeană refuza orice dialog cu România. FMI și Banca Mondială excludeau posibilitatea acordării de credite pentru susținerea reformelor românești.
În acest context sumbru, pe neașteptate și-a anunțat vizita la București Președintele François Mitterrand. Printre alte gesturi de susținere a Președintelui Ion Iliescu și a guvernului Roman, în plenul Parlamentului român, „partidele istorice” care formau o opoziție intransigentă, au ascultat tetanizate cuvintele rostite de mult respectatul șef al statului francez: „Democrația înseamnă dreptul de a spune NU, dar și obligația de a spune DA, atunci când interesele națiunii o cer.”
În 1990, opoziția rămânea cu America; Guvernul, pe atunci dispunând de un scor electoral solid și stabil, rămânea cu Franța. Istoria României din perioada 1990-2025 se poate scrie, recurgând la o formulă a fostului președinte Băsescu, și ca istorie a luptei dintre „micul licurici francez” și „marele licurici american”, fiecare interesat ca, potrivit luminilor sale geopolitice, să își asigure controlul spațiului carpato-danubiano-pontic, folosit în vechea tradiție a avanpostului anti-rus.
Ministrul și Secretarul de stat francez de origine română, Lionel Stoleru, a inițiat o serie de seminarii și cursuri menite a pregăti atât reformele economice românești cât și administrația română în spirit francez. El a fost desemnat și în funcția de consilier al Premierului Petre Roman. Adunarea constituantă a beneficiat de consultanța profesorului și fostului ministru de justiție francez Robert Badinter. Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) a fost și ea înființată în 1990, după modelul francez al reputatei Școli Naționale de Administrație (iar nu ca succesor al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, așa cum nu încetează să susțină o legendă mult circulată în presă.) În 1992, experții trimiși pe banii Comisiei Europene pentru a asista la conceperea procesului de privatizare, au fost francezi, după ce, în 1991, consultanții veniți să sprijine conceperea legii privatizării fuseseră … americani. Prin acești francezi, a avut loc prima ciocnire cu UE, întrucât ei doreau să împingă procesul privatizării pe un drum pe care românii, lipsiți de capital privat, urmau să lase trecerea în proprietate privată a activelor și acțiunilor statului român aproape exclusiv la discreția capitalului străin (în special francez). Litigiul a fost închis cu acceptarea unui compromis compatibil cu poziția românească printr-o negociere organizată … la Paris, cu participarea băncii Lazard Frères. Istoria consemnează că, ulterior, principalele industrii românești oferite la privatizare începând cu anul 1993 (energie electrică, exploatarea apei, materiale de construcție, autoturisme, petrochimie etc.), au fost preluate de marile societăți comerciale franceze. Prima organizație de inspirație occidentală în care România devenea de îndată membru cu drepturi depline a fost cea a… Francofoniei. La începutul anului 1991, cu sprijinul diplomatic al doamnei Catherine Lalumière, secretarul general francez al Consiliului Europei, și ea fost colaborator apropiat al Președintelui Mitterand, România a căpătat statutul de invitat special al acestei organizații paneuropene. Președintele Comisiei Europene, Jacques Delors, în ciuda opoziției multora dintre statele membre, a acceptat să înceapă contacte neoficiale cu premierul român și vicepremierul pentru reformă, deschizând apoi treptat românilor ușa UE. În fine, Jacques Séguéla, expertul în imagine publică implicat în campaniile electorale ale lui François Mitterrand (ca și ale altor multe personalități politice, sportive, artistice etc.), a fost trimis la București de Președintele Franței însuși, pentru a se ocupa de imaginea lui Petre Roman, implicat într-o tot mai dură rivalitate cu Președintele Ion Iliescu, prezumtiv rusofil.
Pe când Occidentul euro-atlantic, sub pretextul reconcilierii istoriei europene cu geografia europeană (o splendidă idee susținută și de România, care s-a dovedit în cele din urmă doar o iluzie întreținută cu vinovăție de acest Occident), ocupa pas cu pas vechiul spațiu de influență sovietic, împingând Rusia spre Urali, Franța își revitaliza proiectul României franceze de la „porțile Orientului”.
JACQUES CHIRAC, PRIETENUL „FRANȚEI ROMÂNEȘTI”
La mijlocul deceniului 1990, puține semne anunțau războiul care se va încinge trei decenii mai târziu între Rusia și Occidentul euro-atlantic. Încă mai greu de anticipat era faptul că Franța și Germania se vor plasa printre ulii confruntării cu Rusia.
Puterea economică a Germaniei depindea de vitalitatea antantei ruso-germane. Petrolul și gazul erau acum pentru ceea ce apărea a fi tot mai mult Europa germană, ceea ce în anii 1950 fusese oțelul și cărbunele. Petrolul și gazul rusesc, livrate Germaniei la prețuri mici, îi conferiseră acesteia capacitatea de a-și dezvolta industria și a fi super competitivă la export, urmând ca, mai târziu, prin proiectul conductelor North Stream, să îi asigure controlul asupra distribuției de energie în UE. De aici și ascendentul politic al Berlinului, care lăsase cu totul în urmă Parisul ca jucător european.
Ca să recupereze rapid terenul pierdut, Franța voia să devină liderul militar al Europei politice, profitând de faptul că, spre deosebire de Germania, deținea arma nucleară, precum și dreptul de a se înarma nelimitat. Spre a obține distribuirea într-un asemenea rol mai era nevoie de un inamic și de un război. Acestea au fost căutate inițial în Africa (de unde francezii, sub președinția lui Emmanuel Macron, vor fi alungați), dar evident, Rusia și frontul ucrainean erau mult mai ofertante.
Pentru SUA era esențial ca Ucraina să se desprindă eficient și definitiv de sub influența politică și economică a Rusiei, precum și ca antanta germano-rusă să nu treacă dincolo de sfera economică. Extinderea NATO era și ea o opțiune pentru a împiedica apariția unui context în care redeșteptarea instinctelor imperiale ale Rusiei să fie încurajată, numai că mulți politicieni de vârf americani nu doreau încălcarea promisiunii făcute lui Mihail Gorbaciov ca Occidentul să nu avanseze nici măcar un milimetru dincolo de granița germană pe teritoriul est european de unde Pactul de la Varșovia își va fi retras trupele.
Fix în atare context, gaullistul Jacques Chirac nu doar că declanșează procesul privind readucerea Franței în structurile militare NATO (ceea ce se va împlini în 2009, sub mandatul succesorului său, Nicolas Sarkozy), dar dorește să preia și comandamentul sudic al alianței, insistă pentru o extindere a ei mai robustă decât cea planificată de americani și, mai presus de toate, se face avocatul includerii României ca membru al acesteia. Cum se explică faptul că generalul de Gaulle decidea, într-un moment de vârf al Războiului Rece, ca Franța să nu mai participe la dimensiunea militară a NATO, iar fidelul său urmaș, promova extinderea NATO în condițiile în care Războiul Rece oficial se încheiase, Pactul de la Varșovia oficial se autodizolvase și URSS dispăruse prin dezintegrare? Spre ce și spre cine se extindea NATO, având ca avanpost la Marea Neagră o „Franță românească” – România?
În primăvara anului 1997, cu prilejul lansării parteneriatului strategic româno-italian, ministrul de externe italian, Lamberto Dini, îi atrăgea atenția omologului său român (autorul rândurilor de față) asupra faptului că Franța susține cu maximă intensitate vocală admiterea României în NATO, întrucât, cunoscând că SUA, spre a nu supăra Rusia, i se opune, diplomația franceză urmărește, de fapt, să creeze în interiorul alianței o criză, pentru rezolvarea căreia va abandona cauza românească în schimbul unor concesii făcute de Washington, cum ar fi cedarea comenzii flancului sudic. De aceea, diplomația română ar fi trebuit să se bazeze pe ajutorul unor guverne mai puțin gălăgioase și cu ambiții mai modeste.
Dacă sub aspect tactic s-a dovedit că avertismentul italian (repetat și de primul ministru Romano Prodi) era corect, sub aspect strategic gândirea Președintelui Chirac bătea mai departe și se plasa pe linia constantă a politicii orientale a Franței. Astfel, Franța, ca putere europeană având o relevanță globală de rang secund, hotărâtă, în tradiție gaullistă, să se emancipeze de sub tutela super-puterii globale americane, se pregătea pentru ziua în care o Europă politică având ca nucleu dur tandemul franco-german, se va confrunta cu puterea Rusiei, în tradiție napoleoniană; o Rusie fie ea și mai slabă decât fosta URSS, dar în orice caz, cu suficiente resurse materiale, umane și tehnologice, pentru a solicita, în calitate de succesor al acesteia, statutul de actor global de prim rang în ordinea mondială post-bipolară. În momentul în care această confruntare devenea evidentă și inevitabilă, un NATO „europenizat”, având Franța printre liderii săi, la paritate politică, dacă nu și militară, cu SUA, trebuia să își aibă dispozitivele de luptă cele mai avansate la Gurile Dunării, Turcia (țară musulmană pe care Chirac nu o dorea în UE) urmând a juca un rol secundar. Pentru ca lucrul să se întâmple, era nevoie ca „România franceză”, concepută de Președintele Mitterrand, să fie înlocuită, potrivit concepției Președintelui Chirac, de o adevărată „Franță românească”.
În timpul vizitei sale la București, tot în foarte aglomerata primăvară a anului 1997, Jacques Chirac a făcut clare intențiile franceze. Într-o discuție foarte directă și sinceră cu ministrul de externe român, el a precizat că Franța sprijină fără rezerve aspirațiile la securitate ale României, dar că „acest sprijin nu este gratuit, dragă ministrule”, el presupunând o alegere clară și fermă a Bucureștiului între Paris și Washington. Dacă va fi ales Parisul, atunci achizițiile publice românești (în domeniul militar și nu numai) vor trebui să dea prioritate absolută ofertei franceze, după cum și capitalurilor franceze ar fi urmat să li se ofere pe piața românească un statut privilegiat. Dacă va fi ales Washingtonul, adăuga nu fără malițiozitate oaspetele francez, românii ar face bine ca, înainte de a da ceva, să se asigure că americanii vor fi livrat tot ceea ce au promis, altminteri România riscând să rămână cu buzele umflate. În context, s-a mai expus dorința ca români să confirme apartenența țării la mișcarea mondială a francofoniei și să folosească limba franceză în organizațiile și reuniunile internaționale.
Împrejurarea că oficialii români recurgeau, cu precădere, ca limbă de comunicare internațională, la limba engleză, iar nu la cea franceză, a făcut obiectul a nenumărate reproșuri; la fel cu faptul că partidele românești aveau relații mai strânse cu partidele omologe germane, iar nu cu cele franceze. Decizia partidelor europene (popular, socialist și liberal) ca asistența în vederea integrării partidelor românești în spațiul politic al UE să cadă în responsabilitatea omologilor germani ai acestora, s-a luat în pofida rezistenței acerbe a Franței, pentru care România era domeniu rezervat.
Aceasta l-a făcut pe cancelarul german Helmuth Kohl, ca la o masă cu Președintele Emil Constantinescu și ministrul de externe Severin, care a avut loc la Bonn, în toamna anului 1997, să spună râzând: „Acum la Paris, Jacques stă și se întreabă ce or complota Germania cu România pentru a scoate Franța din joc?” Noi nu complotam, însă, nimic. În acel moment România era convinsă că interesele sale naționale o apropie, în contextul jocurilor de interese și al raporturilor de putere la nivel european, mai mult de Germania și foarte puțin de Franța. Aceasta după ce, în iulie 1997, la București, fusese proclamat parteneriatul strategic al României cu unica superputere globală din acel moment, SUA.
Din păcate, Bonnul era atunci absorbit, pe de o parte, de problemele interne create de reunificarea germană, iar pe de altă parte, de gestiunea intereselor germane, atât comune cât și divergente, cu vecinii estici imediați, membri ai Grupului de la Viszegrád. Nici atunci și nici ulterior, România nu a intrat pe radarul geopolitic german ca potențial partener special. După faimoasa expresie a lui Otto von Bismarck, din perspectivă germană, „Balcanii (cărora sub aspect geopolitic li se asocia și România) nu merită nici măcar viața a doi grenadieri din Pomerania.” Acesta era spațiu de influență rezervat Rusiei.
Rămânea doar Franța, care, foarte interesant, susținea intrarea României în NATO, dar nu și în UE; pe când Marea Britanie susținea intrarea României în UE, dar nu și în NATO. Cu alte cuvinte, fiecare vedea în România un fel de cal troian de infiltrat în curtea organizației în care avea o influență mai mică.
Jacques Chirac, pe care l-am cunoscut personal, a fost un om fermecător și un bun francez, pe care Franța a ales, cu totul nemeritat, să îl umilească la sfârșit de carieră. Felul în care el a înțeles să definească interesele vitale ale Franței, nu a coincis, însă, și, obiectiv vorbind, nu putea coincide cu felul în care România și-a definit interesele naționale. În pragul secolului XXI, nici România nici restul lumii nu mai erau cele din secolul XIX. Din păcate pentru relația româno-franceză această incongruență a intereselor vitale nu este nici întâmplătoare nici trecătoare.
NICOLAS SARKOZY ȘI ISTORIA UNUI PARTENRIAT STRATEGIC FĂRĂ ISTORIE
A fost să fie ca Președintele Nicholas Sarkozy să încheie un parteneriat strategic cu România, într-un moment de „slăbiciune” a Președintelui Băsescu, în care acesta, specialist al jocului la mai multe capete, deși era vasalul „Marelui licurici” (SUA), a acceptat să depună un fel de jurământ de vasalitate și în fața „Micului licurici” (Franța).
Parteneriatul, lipsit de fundamentul intereselor strategice comune, s-a rezumat la a fi un document de imagine, pentru ambii președinți semnatari. Singurul său efect concret a fost acela că România a renunțat la a-și numi un comisar ca membru al Comisiei Europene, desemnând, ca al doilea comisar francez de facto pe omul Parisului, probabil cetățean francez, absolvent al Universității din Montpellier, căsătorit cu fiica unui ofițer francez de rang înalt, Dacian Cioloș. Față de rezervele Președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care era gata să ofere României poziția extrem de importantă de Înalt Reprezentant / Prim Vicepreședinte pentru politica externă, de securitate și apărare, Traian Băsescu a răspuns simplu: „Îmi pare rău, dar deja i l-am promis pe Cioloș, pentru agricultură, lui Sarkozy!”.
Curând după expirarea mandatului european, Cioloș a devenit șeful unui guvern de tehnocrați constituit prin încălcarea Constituției României (care prevede numai posibilitatea formării de guverne politice). Aceasta pentru ca puțin mai târziu, în calitate de europarlamentar, același Cioloș să fie urcat în fruntea grupului politic cu numele sugestiv „Reînnoirea Europei”, bricolat de Președintele Macron cu scopul de a susține viziunea franceză asupra unei UE napoleoniene.
La doar câteva săptămâni după semnarea parteneriatului strategic și în ciuda acestuia, prins în vâltoarea unui scandal de corupție, Președintele Sarkozy a încercat să devieze atenția publicului către falsa problemă a cerșetorilor romi de pe străzile orașelor franceze, cerând expulzarea lor în România. Pe acest fundal, Președintele Băsescu i-a telefonat autorului articolului de față, pe atunci membru al Parlamentului European, cu rugămintea de a-l denunța acolo cu toată virulența pe șeful Republicii Franceze pentru duplicitatea sa. Ceea ce s-a și petrecut.
După aceea nu s-a mai pomenit nimic despre un parteneriat-spectacol, clădit pe temelia legendarei „relații speciale franco-române”, născut fără istorie și care nu a făcut istorie.
DE LA NAPOLEON LA MACRON – ROMÂNIA CA MEMBRU AL „COALIȚIEI VOLUNTARILOR” ÎN RĂZBOIUL CU RUSIA
Născută cu sprijinul Franței napoleoniene ca bastion al acesteia ridicat împotriva Rusiei, Președintele Emmanuel Macron îi cere acum României să se poziționeze ca avanpost pe frontul ucrainean al războiului dintre oastea de adunătură formată și condusă de Franța, sub numele de „Coaliție a voluntarilor”, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte.
Războiul, început încă în 2014, din comandă americană, este de acum, practic pierdut, și de aceea SUA încearcă să părăsească, pe cât de repede se poate, câmpul de luptă, negociind o pace expeditivă cu Rusia. Franța ține, însă, cu orice preț ca luptele să continue până când, ca și în războiul Crimeii din 1856, Rusia va ajunge la concluzia că o pace de compromis rapidă (o pace strâmbă) este preferabilă unei confruntări inflexibile pe termen nelimitat (unui război drept). De asemenea, zădărnicind eforturile Președintelui Trump de a face pace separată cu Rusia, Președintele Macron urmărește să aducă SUA la masa de negocieri cu UE, astfel încât războiul nedeclarat dar real între America și Europa franco-germană să ajungă la un sfârșit rezonabil, înainte de a se conveni compromisul americano-rus și ca o condiție a acestuia.
În context poziția franceză este schizofrenă: pe de o parte, Franța vrea ca SUA să plece din Europa, iar UE să își asume o identitate politico-militară autonomă din punct de vedere strategic; pe de altă parte, Franța nu vrea ca SUA să părăsească Europa și să o lase la discreția unei Rusii pe care războiul din Ucraina, provocat de Occidentul euro-atlantic, a trezit-o din adormirea strategică și, revitalizându-i vechile instincte imperiale, a adus-o în situația de a-și reface industria miliară și a-și reconstitui o armată de temut.
Orice competiție pe terenul înarmării între Europa macroniană / „Coaliția voluntarilor macronieni” și Rusia, mai ales dusă fără participarea SUA, va sufoca UE sub aspect economic, așa cum s-a întâmplat în cursa înarmării dintre URSS și SUA, pe perioada Războiului Rece. Când ești prizonierul complexului militar-industrial, iar criza democrației nu îți permite să adopți măsurile corecte pentru ieșirea din criza de creștere economică, a continua războiul la infinit, chiar dacă perspectiva victoriei îți lipsește, pare a fi o soluție tentantă.
În același timp, Franța este victima unor crize interne socio-politice care, negăsindu-și soluție se cer exportate. Este vorba despre criza integrării masivelor comunități de imigranți, în special musulmani. Apoi, despre criza justiției sociale, într-o societate cu tradiții egalitariste, sau despre criza libertăților individuale, tot mai greu de satisfăcut de puterea publică, într-o societate cu tradiții liberale, mergând până la granița anarhismului. Mai este și o criză de suveranitate materializată în pierderea influenței politice la nivel european și resimțită acut într-o societate cu tradiții suveraniste. În fine, se mai manifestă și criza de claritate ideologică și credibilitate populară a partidelor politice, precum și criza de conducători, respectiv de elite, în special politice și morale. Nimic nu pare a fi mai capabil să arunce peste graniță toate aceste crize decât un război purtat pentru apărarea securității naționale amenințată de un inamic diabolic; război de preferință purtat cât mai departe de frontiera națională și prin interpuși.
Or, inamicul de serviciu este Rusia, iar avanpostul „legitim” este România. Alibiul este menținerea ultimei linii de apărare, a ultimei redute a securității, democrației și legalității în Europa care, chipurile, este Ucraina. Cine o poate face mai bine, în special după defectarea Americii, decât Franța, unica putere nucleară a UE? Și unde o poate face mai potrivit decât acolo unde Europa politică are granița cea mai lungă cu Ucraina? Adică în „Franța românească”!
Iată de ce membrul UE cu cea mai precară situație politică internă, cu o conducere ilegitimă formată din autorii unei lovituri de stat, cu o democrație în moarte clinică, cu un nivel uriaș al corupției având ca formă cea mai gravă a sa prostia și incompetența administrativă, cu o imensă datorie publică care nu se știe cum va putea fi servită, cu o economie falimentată intenționat, cu o penurie de suveranitate fără margini, înconjurată de vecini ostili, este primită la toate Summiturile „Coaliției voluntarilor”, chiar dacă reprezentantul ei găsește loc doar pe un taburet la colțul mesei. Acest reprezentant, fără legitimitate și fără drept angajează România într-o aventură care ar putea-o costa inclusiv integritatea teritorială, admițând, măcar și prin pasivitate, împingerea ei în războiul disperării dus de Franța pe două fronturi, cel rus și cel american, dar și pe cel spiritual cu moștenirea părinților fondatori ai proiectului Europei unite.
ÎN LOC DE CONCLUZII
Se pare că, după decenii de ocupație a Europei, SUA a decis că apărarea pozițiilor europene în fața unei puteri ruse care poate avea pretenții regionale, dar nu mai reprezintă o amenințare globală, ci este, mai degrabă, un factor necesar în asigurarea echilibrului de putere la nivel gobal, nu mai rentează, nu-i mai servește și devine tot mai greu de suportat. De aceea, este hotărâtă să părăsească cumva bătrânul, obositul și senilul continent de unde au venit fondatorii ei. Lumea s-a schimbat și interesele sale vitale, în „Secolul Asiei”, împing SUA spre alte continente.
Astfel ea se va retrage și din lupta cu Franța pentru România; în timp ce pentru Germania românii nu contează. Rămâne în joc Rusia, care va lua locul SUA în concurența cu Franța. Și uite așa, plecând, SUA s-ar putea să ne împingă în brațele Rusiei. Pentru că Rusia vecină are mult mai multe mijloace și chiar interese să garanteze securitatea României, decât Franța.
Cineva spunea foarte inspirat că nu se teme atât de faptul că SUA s-ar putea să nu mai apere România, cât de împrejurarea că Franța s-a angajat să o apere. Ultima dată când am beneficiat de garanțiile franceze am pierdut Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Nordul Transilvaniei și Cadrilaterul. Atunci ne-am dus la război cu Germania împotriva Rusiei și abia am scăpat să nu ieșim din istorie. Prețul a fost rămânerea sub dominația rusă. Reluând același război sub comandă franceză nu cred că vom scăpa mai ușor.
Interesant este că liderii români care acum vor să dea Washingtonul pe Paris sunt susținuți de Ungaria. Oare de ce? Poate pentru că Ungaria dorește să fie unicul bastion al SUA în regiune și totodată înțelege să tragă maximul de foloase în România, susținând cauza Rusiei. Până la un punct, Budapesta ar putea merge cu Moscova pe același drum, deși destinațiile lor finale ar putea fi diferite.
Oricum, eu unul rămân la părerea mea veche și anume aceea că România trebuie să se bazeze strategic pe SUA și China, la nivel global, iar în Europa, pe Italia și, dacă se poate, pe Germania. Aceasta făcând toate eforturile pentru a ajunge la o relație normală, pașnică, rațională și pozitivă cu Rusia. Englezii sunt prea cinici, iar francezii prea egocentrici.
Allons enfants de la patrie ! Mais où !?! Faites attention ! Les abîmes de l’histoire vous attendent !”(„Să mergem copii ai patriei ! Dar încotro !?! Fiți atenți ! Abisurile istoriei vă așteaptă !”)
P.S. Am crescut în admirația culturii franceze. Am cercetat în profunzime istoria Franței. Am studiat dreptul după cărțile marilor autori francezi. Am luat lumină de la filosofii și politologii francezi. Cunosc limba franceză și m-am delectat cu stilul discursului francez. Am fost impresionat de cavalerismul francezilor. M-am întâlnit și am conferit cu lideri francezi de excepțională calitate. Am călătorit în Franța și i-am savurat frumusețile. Am dus multe bătălii politice pe solul francez și am repurtat multe victorii. Amintirea realegerii mele ca Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, la Palais Bourbon, sediul Adunării Naționale franceze, unde mi s-a pus la dispoziție un birou în care cândva lucrase generalul de Gaulle, este una dintre cele mai frumoase ale vieții mele. Am avut și am prieteni francezi. DAR…, folosind expresia lui Albert Camus, nu pot iubi Franța decât cu o iubire critică, singura iubire pe care o merită și care o onorează. În spiritul unei asemenea iubiri, pentru Franța și pentru adevăr, am elaborat acest eseu. Nimic din ceea ce am scris nu trebuie interpretat ca negare a dreptului Franței de a-și promova interesul național. Respectul nostru pentru acest drept nu poate fi decât la fel de mare cu respectul pe care îl cerem pentru dreptul României la apărarea propriilor ei interese vitale.
