ROMÂNIA CA PROIECT GEOPOLITIC ȘI INTERESUL NAȚIONAL ROMÂNESC ÎN CONTEXTUL DEZORDINII MONDIALE ACTUALE

Adrian Severin 20 martie 2024 0 Comentarii

PUNEREA PROBLEMEI

România a intrat în istorie ca stat modern (în secolul al XIX-lea) pentru a îndeplini un rol geostrategic (menținerea Rusiei la porțile Europei) și un rol geoeconomic (aprovizionarea Europei cu petrol și cereale, adică cu energie și hrană). În ambele erau interesate puterile Occidentului colectiv al timpului (națiuni imperiale și imperii multinaționale).

Proiectul inițial a fost conceput în logică danubiană. Acesta consta în unificarea Principatelor danubiene, adică a teritoriilor extracarpatice mărginite de Dunăre și locuite de o populație majoritar românească cu experiența autoguvernării.

Teritoriile respective nu fuseseră ocupate sau anexate decât trecător de imperiile rivale vecine (Otoman, Habsburgic și Țarist) întrucât, pe de o parte, nu se găseau în calea, ci doar în flancul, traseelor urmate de armatele acestora, iar pe de altă parte, beneficiau de atuuri geografice (inelul carpatic și Dunărea, în special) care le făceau dificil de administrat din afară de puteri străine.

Proiectul s-a dovedit viabil și durabil întrucât a dat formă politică unui fond cultural organic caracterizat prin unitatea de limbă și o religie comună ridicată de la rădăcina societății, iar nu impusă prin decret princiar.

 Așa se explică de ce naționalismul românesc este geostrategic și nu etnic, de ce românii sunt deschiși față de străini, dar nu se lasă asimilați de aceștia, de ce ei sunt în stare să accepte globalizarea și federalizarea, mereu adaptându-se dar nu dizolvându-se, de ce pot fi și progresiști și conservatori în același timp.

România s-a arătat nu doar capabilă să își îndeplinească mandatul, ulterior extins pentru a garanta echilibrul de putere dincolo de Carpați, în Europa centrală, ci a reușit, cu îndrăzneală și imaginație, să îl exercite și în folos propriu.

Concepția geopolitică a României este duală: obiectivă și subiectivă. Cea obiectivă derivă din geografia (cu componenta demografică), istoria și cultura ei, care nu se schimbă chiar dacă se află mereu sub presiuni străine. Cea subiectivă este expresia opțiunilor și a modului de operare a conducătorilor ei, pasageri și efemeri, provizorii și tranzitorii, adesea mai doritori să își promoveze interesele personale prin obediență față de puterile străine, decât să se sacrifice pentru binele național, valorificând atuurile geopolitice, geostrategice și geoeconomice naționale.

În prezent, geopolitica României se reduce la un singur punct: îndeplinirea riguroasă a agendei geopolitice americane. Asta înseamnă că România a încetat să mai aibă o politică externă proprie; adică a încetat să se mai exprime ca stat suveran.

O asemenea opțiune, adoptată de suprastructura politică în disprețul intereselor și aspirațiilor României profunde, nu anulează identitatea geopolitică obiectivă a acesteia. Un alt context va face ca atuurile ei să se exprime din nou.

Analiza de față se referă la aceste atuuri; adică la un concept posibil și dezirabil, chiar dacă nu și (întrutotul) actual. Ea pornește de la bazele geopolitice al statului român, identifică interesele României profunde și conturează obiectivele acțiunii externe a României reale, iar nu ale celei inventate de oligarhii locali care guvernează statul din mandat extern, în virtutea raporturilor lor de vasalitate cu diverși protagoniști ai jocului global.

 România profundă, atunci când a beneficiat de lideri autentic naționali, a balansat între marile puteri globale pentru a-și promova interesele vitale. România oportunismului oligarhic practică același balans dar în profitul personal al unor „principi fără țară” care își promovează egoist interesele private prin trădarea interesului public.

TEZE ȘI ANTITEZE REFERITOARE LA IDENTITATEA GEOSTRATEGICĂ ȘI GEO-ECONOMICĂ A ROMÂNIEI

1. PREMISE OBIECTIVE ȘI INTERESE EUROPENE

Din perspectivă geopolitică, România a fost concepută la naștere (1859) ca un obstacol în calea expansiunii rusești. De aceea, la Congresul de la Paris (1856), teritoriile românești de la Gurile Dunării, anterior ocupate de Rusia în procesul expansiunii sale către Balcani și Centrul Europei, au fost restituite Moldovei, de unde au trecut în componența Principatelor Unite Române. Așa se explică și de ce, după unirea acestor principate, cunoscute și sub numele de Principate danubiene, capitala României nu a rămas în nord-estul țării, la Iași, în apropierea frontierei rusești, ci a fost stabilită în sud, aproape de Dunăre, în vecinătatea Imperiului Otoman. Atunci și acum, otomanii au fost preferați rușilor. Așa s-a ajuns la „România – stat danubian”. Europa a încredințat României, la mijlocul secolului al XIX, când ea a și apărut ca stat național, rolul de paznic al Gurilor Dunării, pe atunci o poartă principală către inima continentului.

Sub aspect geo-economic, România s-a născut ca unul dintre principalii furnizori de energie (petrol) și hrană (cereale) al Europei. De aceea România, alături de puterile europene occidentale beneficiare de furnitura românească, a fost mereu interesată de libera circulație pe Dunăre. Astfel s-a consolidat identitatea sa de „stat danubian”. Ulterior, cele două războaie mondiale care au devastat Europa în secolul al XX-lea, să se poarte în mare măsură cu petrol românesc. De asemenea, criza energetică din 2009 cauzată de oprirea tranzitului de gaz rusesc prin Ucraina, nu a afectat România, ea fiind chiar în măsură să ajute pe unele din statele membre ale UE obligate să închidă capacități industriale din lipsă de energie. Acest avantaj comparativ al României rămâne valabil într-o anumită măsură și în prezent, chiar dacă într-un context economic și politic internațional mult schimbat, ceea ce are aptitudinea de a influența, în mod obiectiv, și gândirea sa geopolitică.

Din punct de vedere geografic, România nu se găsește pe nici unul din principalele coridoare de trecere din vestul euro-atlantic spre estul-euroasiatic, sau din nordul baltic spre sudul mediteraneean. Aceste coridoare trec fie prin sudul Dunării, adică prin sudul României, fie prin câmpia panonică, adică prin nordul României. Coridoarele cu orientare nord-sudică ocolesc și ele România, ori pe la est, prin stepa rusă, pentru a ajunge la Marea Neagră sau Marea Caspică, fie pe la vest, prin pusta maghiară sau câmpiile mazuriene. Așezarea României în jurul citadelei Munților Carpați, pe care nici azi nu îi traversează artere de circulație comode, face traversarea ei dificilă. Nici o invazie majoră, indiferent din ce parte a venit, nu a avut poarta de intrare în România. De aici, a doua teză geopolitică identitară: „România – țară de flanc”. Puterile care au dorit să controleze România au făcut-o fie pentru a-și proteja flancurile, fie pentru a hărțui adversarul amenințându-i flancul.

Ocazional, teritoriul locuit de români a fost unul de tranzit, dar numai pentru ruși, care doreau să ajungă la mările calde prin Balcani, sub diverse pretexte ideologice – panslavist, pravoslavnic, internaționalist-proletar, suveranist. După caz, România și-a deschis porțile pentru un asemenea tranzit (ca în 1877) sau le-a închis (ca 1999). Această dorință naturală a Moscovei explică teama românilor față de ruși (responsabilă pentru o atitudine ce poate fi caracterizată prin termenul „ruso-scepticism”, mai degrabă decât de cel de „rusofobie”, specific polonezilor și balticilor), în contrast cu simpatia sau, cel puțin, lipsa de ostilitate față de turci.

2. ROMÂNIA MICĂ

La Congresul de la Berlin (1878), la care Rusia, cu concursul principalei puteri emergente, Reichul german, a fost reprimită în Concertul puterilor europene, România a fost văzută atât ca un „stat tampon” capabil să oprească tentațiile expansioniste ale celor trei bătrâne imperii europene – țarist, habsburgic și otoman – ținându-le departe unul de altul, cât și ca o putere mijlocie de religie creștină aptă să țină echilibrul strategic în Balcani – „agent de echilibrare”, astfel încât să împiedice explozia butoiului de pulbere sud-est european. Așa cum s-a văzut explozia acestuia, atunci când a avut loc, a spart ferestrele palatelor din toate marile capitale europene și nu numai.

În acest context a apărut teza „România – stat balcanic” (deși tehnic ea aparținea Balcanilor numai prin teritoriul Dobrogei, singura sa parte sud dunăreană), dublată de teza „România – Bizanț după Bizanț” sau „succesor al celei de a doua Rome”. Implicarea României în cele două războaie balcanice (1912, 1913), terminate glorios prin Pacea de la București, a arătat lumii că statul român este capabil să proiecteze și să impună ordinea regională; și asta chiar în pofida opoziției marilor puterile europene. La București, în 1913, România a avut alura unui lider regional, fie el și situat în vecinătatea a trei imperii cu relevanță continentală și globală.

La începutul primului război mondial, în perioada anilor 1914-1916, dilema României cu privire la tabăra căreia să i se alăture ținea de clarificarea identității sale geopolitice: „stat (pseudo / cvasi)balcanic” sau „stat central-european”. Intrând în război de partea Antantei, România a ales, jucând și cartea latinității sale, să fie un stat central-european, și prin aceasta a optat pentru a se alătura civilizației occidentale.

Paradoxal, a rămas, însă, ortodoxă. Astfel s-a ajuns la „România – o țară latină de confesiune orientală” sau „România – țara latinității orientale”. Faptul împinge în mod natural România spre o alianță cu statele latine din vestul și sudul Europei, iar prin ele cu fostele lor colonii din America Latină – „Pactul latin”.

3. ROMÂNIA MARE

După Primul Război Mondial, pe care tehnic l-a pierdut pe câmpul de luptă, România Mică a devenit România Mare, România danubiană a devenit carpato-pontică (adică din punct de vedere geografic așezată pe teritoriul cuprins între Munții Carpați și Marea Neagră), și România balcanică a devenit România central-europeană. La Conferința de Pace de la Versailles, națiunile imperiale învingătoare (Franța, Germania, Marea Britanie și chiar SUA) au decis că este nevoie de o Românie Mare pentru a stăvili revanșismul și revizionismul vechilor imperii decăzute (țarist, habsburgic / austro-ungar, otoman, german). O atare nevoie există și azi, când vechi apetituri imperiale se retrezesc deopotrivă în Europa și Asia.

În 1919, ocupând, chiar și fără aprobarea puterilor occidentale, Budapesta, și astfel extirpând regimul bolșevic al lui Bela Kun și oprind bolșevizarea Europei, România a arătat încă o dată capacitatea sa de a juca un rol de lider regional, cu relevanță continentală. Așa a apărut „România carpato-danubiano-pontică”.

În perioada interbelică România a jucat un rol important în construcția noii ordini europene (care a tranzitat de la „concertul națiunilor” dirijat de „Sfânta alianță”, la „securitatea colectivă” gestionată de Liga Națiunilor), în afară de a fi fost un campion al Ligii Națiunilor, având un rol de seamă în adoptarea Convenției de la Montreaux, privind regimul strâmtorilor Mării Negre. Astfel, România s-a impus ca protagonist în regiunea strategică a Mării Negre devenind „România pontică”.

Creată ca stavilă împotriva expansionismului rus și apoi împotriva revizionismului maghiar, România a avut în politica sa externă două temeri geostrategice: teama de Rusia și teama de Ungaria. Aceste două temeri au apăsat timp de peste o sută de ani asupra concepției geopolitice a României, explicând multe dintre slăbiciunile sale, unele dintre rigiditățile conceptuale și un anume conservatorism aproape dogmatic care au făcut-o să rateze numeroase șanse istorice.

4. ROMÂNIA „NAȚIONAL-COMUNISTĂ”

Cel de al Doilea Război Mondial, de asemenea, pierdut de România, a condus la apariția ordinii mondiale bipolare. România a intrat atunci în sfera de influență a Rusiei sovietice.

Acolo a fost, însă, „inventatoarea” așa numitului „național-comunism”, doctrină care i-a permis atingerea unei anumite autonomii strategice și, în logica acesteia, o politică externă multivectorială. Astfel, România a devenit cea mai nealiniată dintre țările aliniate și cea mai aliniată dintre țările nealiniate.

În acest context, atuurile sale geopolitice naturale au avut, însă, puține posibilități de a se exprima plenar. Geopolitica românească a fost atunci mai mult tactică decât strategică, obiectivul cvasi unic fiind păstrarea independenței sale indiferent de condiții. Independența și suveranitatea au fost scopul, nu și mijlocul afirmării sale ca putere cu o concepție proprie asupra ordinii regionale și mondiale. România a avut atunci un discurs propriu referitor la ordinea lumii, dar discursul nu era servit de independență pentru a se concretiza, ci era menit să îi salvgardeze independența.

Pe fondul ordinii bipolare s-au accentuat alte două temeri mai vechi ale României: teama de izolare și teama de dominare. România nu voia să rămână singură în fața potențialilor ei adversari, dar nici nu voia să rămână la discreția „aliaților” săi mai puternici doritori să o domine.

5. EXCEPȚIONALISMUL NAȚIONALISMULUI ROMÂNESC

 Concepția geopolitică a României a fost influențată nu numai de geografie, ci și de istorie, cu dimensiunea etno-culturală a acesteia.

România a fost un proiect politic. Acest proiect a avut succes și a rezistat întrucât a avut o bază culturală solidă. Aceasta s-a sprijinit pe doi piloni: unitatea de limbă și unitatea confesională; limba română (fără dialecte) purtată de ciobani pe ambii versanți ai Carpaților, până la Dunăre, Nistru, Tisa și Marea Neagră, pe de o parte, și biserica ortodoxă, născută din popor, iar nu impusă prin decret princiar, pe de altă parte. De aceea, România rezistă și azi, în ciuda proiectelor de dezmembrare care au însoțit toată istoria ei modernă și sunt în vigoare inclusiv în prezent.

În aceste condiții se explică și caracterul sui generis al naționalismului românesc. Acesta este un naționalism geostrategic, iar nu unul etnic. Un proiect politic cu bază culturală evidentă a făcut ca românii să nu fie interesați a-și afirma superioritatea culturală, ci să își caute securitatea națională, acceptând integrarea în mai cuprinzătoarea civilizație occidentală cu atât mai ușor cu cât nu renunță la tradițiile lor naționale. Acestea sunt conservate fără ostentație naționalistă ș reapar atunci când lumea se așteaptă cel mai puțin.

6. DEZORDINEA MONDIALĂ ÎN TRECEREA DE LA UNIPOLARISM LA MULTIPOLARISM

Prăbușirea ordinii mondiale bipolare a pus România în situația de a se adapta la ordinea unipolară instalată spontan după încetarea Războiului rece – așa numita pax americana. A făcut-o conștientă că o asemenea ordine nu este conformă intereselor și atuurilor ei. Pentru România, în mod obiectiv, singura ordine convenabilă rămâne cea multipolară.

Anticipând finalul ordinii unipolare, precum și sfidările aduse de dezordinea care avea să urmeze unipolarismului, la mijlocul anilor 1990, România a elaborat o doctrină de politică externă bazată pe atuurile sale geopolitice și destinată valorificării acestora prin îndeplinirea rolului său regional recomandat de respectivele atuuri. Această doctrină, rămâne valabilă și astăzi, chiar dacă, de la începutul anilor 2000, treptat dar consistent ea a fost abandonată pentru a subordona România în totalitate agendei geopolitice a SUA (și mai puțin a UE, care, de altfel, este o entitate în criză de identitate strategică).

POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN ANII 1990

A. SCHIMBAREA CONTEXTULUI INTERNAȚIONAL

La începutul anilor 1990, când superputerile globale (SUA și URSS) au decis să pună capăt Războiului rece și bipolarismului, România s-a trezit, nu neapărat din voia ei, într-un context internațional nou, în funcție de care trebuia să își revizuiască acțiunea externă.

Primul element de noutate era cel al înțelegerilor de la Malta care, practic, postulau dezideologizarea și demilitarizarea relațiilor internaționale, precum și reunificarea Europei.

1. Dispariția URSS – „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”, potrivit expresiei lui Vladimir Putin care nu deplângea dispariția comunismului real, ci dereglarea sistemului global de echilibru al puterilor – a fost un al doilea element esențial care a adus cu sine dezordinea postsovietică și problema „crizelor înghețate” (componente ale unei crize coerente post-imperiale).

Aceasta a făcut ca, pentru o vreme cu durată imprevizibilă, România să nu se mai simtă amenințată de marele vecin de la răsărit, dar nici să nu mai aibă cum îl lua în considerare pe acesta în cadrul noii ordini globale care aluneca spontan spre unilateralism, consacrând supremația pax americana. Moscova nu mai amenința Bucureștiul, dar nici nu îi mai oferea nimic în termeni geo-strategici și geo-economici.

A fost o perioadă (perioada Elțîn) în care Rusia accepta dezintegrarea URSS cu condiția de a primi în compensație integrarea europeană și euro-atlantică. Ea revenea, astfel, la „doctrina Gorceacov”, de după Războiul Crimeii din 1856, potrivit căreia „Rusia nu se ofensează, Rusia se asociază” (asocierea cu vechiul inamic occidental), în speranța că obținerea unui statut post-sovietic de prim rang în ordinea mondială post-bipolară se poate realiza prin abandonarea identității sale culturale pe altarul globalismului, astfel încât prognoza lui Samuel Huntington privind „ciocnirea civilizațiilor” (catolică și protestantă cu cea ortodoxă) să nu se adeverească. Instabilitatea (politică, economică și socială) subsecventă acestei abordări, manifestată în vecinătatea imediată a României, a dovedit elitelor românești care aveau capacitatea să o priceapă că „ursul slab, bolnav și flămând” este mai periculos și mai imprevizibil decât cel „gras, sănătos și sătul”. O Rusie debilizată și instabilă era mai rea în cadrul dialogului geopolitic și ca jucător în cadrul raporturilor de putere globală decât o Rusie puternică și stabilă. Înmulțirea „conflictelor cronice” în spațiul ex-sovietic (Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Abjaria, Nagorno-Karabah) era o dovadă clară în acest sens.

De aceea, venirea la putere a lui Vladimir Putin a fost salutată de unii dintre liderii politici români îngrijorați de dezordinea politică de la Moscova, de emergența oligarhilor ruși deveniți miliardari prin acumulare primitivă de capital și de „privatizarea” haotică a arsenalului militar sovietic (inclusiv cel nuclear). Aceasta s-a petrecut, însă, după anul 2000 și atunci logica „doctrinei Gorceacov” s-a inversat, fiind sintetizată de formula „Europa (se subînțelegea cea occidentală căreia i se integrase sau era pe cale să i se integreze România) nu se ofensează, ci se asociază” (se subînțelegea, își asociază Rusia, încercând să o transforme din adversar în partener).

2. Unificarea germană a reprezentat pe lângă încetarea ocupației ruso-sovietice a Europei centrale și orientale, și modificarea raportului de putere în această regiune, fapt de natură a permite ceea ce s-a numit romantic „reunificarea Europei”, dar și întoarcerea nefastă de la „Germania europeană” la „Europa germană”. Cu alte cuvinte, revenirea la Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană sau renunțarea la viziunea (con)federației pan-europene de state națiune suverane, dintre care Germania accepta să fie unul egal în drepturi și oportunități, în favoarea „Reichului prietenos” proiectat de liderii naziști ca ordine europeană oferită de Germania învingătoare (în războiul până la urmă pierdut) popoarelor europene.

Teama unora dintre liderii europeni (precum Francois Mitterand sau Margaret Thatcher, dar și a autorului rândurilor de față) că Germania reunificată (la fel cu Rusia diminuată) își va modifica atitudinea în relațiile internaționale redescoperindu-și gustul imperial și devenind astfel primul pericol la adresa „proiectului democrației transfrontaliere europene”, după ce fusese, împreună cu fostul său inamic ereditar, Franța, principalul motor al UE, s-a dovedit a fi justificată.

România a ales corect calea intrării în UE (la care, altminteri, nu exista alternativă), cu această teamă în suflet și până în anul 1998 a avut un plan de rezervă pentru cazul în care temerile sale se vor fi confirmat. După aceea, planul a fost uitat, pentru ca din anul 2000 să fie abandonat, aderarea la UE transformându-se din mijloc, în țintă (un fel de trofeu de vânătoare, bun doar de expus pe perete). Ulterior aderării, din 2007, după ce a acceptat statutul de membru de rang secund (MCV a fost doar un element al acestui statut), România a renunțat gradual cu totul la calitatea de „co-acționar” pentru a deveni un vasal al UE sau un simplu satelit gravitând pe orbita „nucleului dur” al acesteia.

3. Trecerea spontană de la sistemul mondial bipolar la unipolarismul american (victoria pax americana) a însemnat și saltul de la „echilibrul terorii” la „abuzul puterii”.

Capacitatea de a abuza de puterea sa, în lipsa unui adversar redutabil, a afectat discernământul, analiza și planificarea politică americană.

4. Dezideologizarea externă a declanșat conflicte ideologice interne care apoi au infectat și politica externă americană.

5. Redeșteptarea instinctelor imperiale ale națiunilor Europei occidentale a fost cel de al cincilea element de noutate în contextul internațional post-bipolar, respectiv în anii 1990.

Dacă narativul european la începutul anilor 1990 a fost acela vizionar și generos al „reconcilierii istoriei europene cu geografia europeană” și al reunificării Europei (s-a vorbit de refacerea Europei lui Charlemagne) realizate prin extinderea UE (s-a vorbit chiar de refondarea UE), curând aceasta s-a transformat într-o expansiune a UE prin ocuparea „estului sălbatec” post-sovietic.

Acest neo-imperialism vest-european a impus pe agenda UE obiectivul emancipării Europei (germane sau franco-germane) de sub tutela (dominația și ocupația) americană. În acest scop a redevenit actuală necesitatea antantei euro-ruse, mergând pe urma logicii Pactului Ribbentrop-Molotov.

Pentru a-și păstra relevanța la nivel global și a intra cu succes în concurență cu puterile maritime, Rusia post-sovietică avea nevoie de susținerea Germaniei reunificate și, mai general, a Europei germane, ori, cel puțin, de neutralitatea binevoitoare a acestora. Pentru a putea domina UE, respectiv continentul european, în căutarea statutului de putere globală soft emergentă, și a neutraliza controlul SUA, Germania avea nevoie de susținerea ori, cel puțin, de neutralitatea binevoitoare a Rusiei.

Confruntată cu o asemenea perspectivă, care amenința să o prindă iarăși în cleștele germano-rus, ale cărui brațe ar fi pivotat în jurul axului maghiar, România, ajunsă în afara oricăror alianțe (Pactul de la Varșovia se autodesființase, în așteptarea zadarnică a unui gest similar din partea NATO, rămasă acum fără inamic) era interesată ca SUA să continue a fi un actor european. Aceasta în condițiile în care tot România își dorea o ordine mondială multipolară. Astfel, pe când se îndrepta către aderarea la NATO, alianța politico-militară dominată de SUA, România urmărea apariția unei ordini globale multipolare, și în timp ce căuta intrarea în UE, ea se pronunța pentru ca America să continue a se angaja în Europa ca factor de echilibru și de descurajare a conflictelor inter-europene.

Cât privește acea ordine mondială multipolară, România o vedea, potrivit intereselor ei vitale, ca un sistem a cărui stabilitate era garantată de echilibrul vechilor superputeri hard, SUA și Rusia, în declin sub aspectul capacității lor de a domina lumea, și cel al superputerilor soft emergente, UE și China. O atare constatare pune în lumină „dialectica” viziunii geostrategice românești (izvorâtă din interesele ei obiective, aflate în sincronie, la nivelul anilor 1990, și cu opțiunile subiective ale guvernelor României) care asocia convergența cu țintele tactice ale NATO și UE, pe de o parte, și divergența cu țintele lor strategice, pe de alta. Aceasta a făcut ca România să fie privită cu suspiciune atât la Washington cât și la Berlin, atât la Bruxelles cât și la Moscova, până când în fruntea statului român, diverse puteri străine, ele însele aflate în rivalitate, au adus conducători fideli intereselor lor în România și indiferenți față de interesele României în lume.

Lupta factorilor externi dedicată ajungerii la acest deznodământ, nefericit pentru România întrucât îi nega suveranitatea, a durat aproximativ cincisprezece ani, calculați de la schimbarea de sistem realizată prin revoluția română desfășurată în perioada decembrie 1989 – decembrie1991. Ea s-a încheiat cu transformarea României într-o colonie, într-un protectorat sau într-un teritoriu sub tutelă. Aceasta cu circumstanța agravantă potrivit căreia nimeni nu și-a asumat oficial rolul de metropolă colonială, de protector sau de tutore, pentru a purta față de poporul român și răspunderile aferente unui asemenea statut.

Alte două evoluții noi la începutul anilor 1990, adică în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, au fost, pe de o parte, „alinierea nealiniaților” și, pe de altă parte, reorientarea politică a piețelor Lumii a III-a.

Dispariția bipolarismului și apariția unipolarismului au făcut, în mod paradoxal, ca statele care anterior reușiseră ca, făcând balans între cele două superputeri mondiale și blocurile lor, să nu se alinieze nici uneia dintre acestea, acum să fie obligate a accepta regulile jocului impuse de așa numita „pace americană” – pax americana.

În același timp, uniformizarea regulilor jocului geopolitic, respectiv „monismul valorilor” la scară globală, a condus la unificarea sau la monismul pieței internaționale. State cu care anterior România putea coopera pentru a face față atât presiunilor venite din partea blocului sovietic cât și celor ale blocului capitalist, își pierduseră statutul de jucător terț liber de obligații față de protagoniștii sistemului mondial bipolar. De asemenea, piețe pe care România putea vinde produsul unei economii supracapitalizate (în logică autarhică), în situația de a supraviețui favorizată fiind de relațiile politice cu statele nealinate cărora piețele respective le aparțineau, dispăruseră dizolvate într-o piață mondială unică guvernată de regula liberei concurențe. Faptul a dus la pierderea unor avantaje politice și economice majore și a impus reorientarea politicii externe românești astfel încât prejudiciul respectiv să poată fi acoperit.

B. UNIPOLARISMUL AMERICAN CA ISTORIE A UNEI CONFUZII

Trecerea de la bipolarism la unipolarism, operată fără ca Războiul rece să se fi terminat cu un tratat de pace negociat în cadrul unei conferințe de pace, așa cum s-a petrecut în cazul celor mai multe dintre marile războaie precedente, ca și căderea relativ rapidă a ordinii unipolare în anarhia irațională a dezordinii globale este rezultatul unei duble confuzii consumate pe malurile Potomacului.  

Prima confuzie se referă la faptul că armistițiul propus de URSS la Rejkiavik și Malta prin vocea lui Mihail Gorbaciov a fost interpretat de liderii americani ca fiind o declarație de capitulare necondiționată. Când rușii și-au dat seama de confuzie, pe teritoriul fostei URSS, adică în „vecinătatea apropiată” a Rusiei post-sovietice, au apărut crize geopolitice cu față etno-culturală. Aceasta a fost garanția pe care și-a luat-o Moscova că, beneficiind de un motiv de intervenție în ceea ce considera a fi sfera sa de securitate și influență, își va putea găsi un loc la masa negocierilor pentru stabilirea unei noi ordini mondiale, obligatoriu multipolară. Ucraina (cu Crimeea, Donbasul, dar și Transnistria) constituie un exemplu clar asupra acestei politici. Pentru valorificarea garanției a fost adus la putere Vladimir Putin și regimul său, al „democrației suverane” sau al „democrației controlate” (adoptat ulterior de aliata de facto a Rusiei, Ungaria, sub denumirea de „democrație iliberală”).

A doua confuzie, izvorâtă din cea dintâi, a fost aceea că SUA și sateliții săi (elegant, dar ipocrit numiți „aliați”) ar fi câștigat Războiul rece și prin urmare are dreptul să revendice privilegiile cuvenite învingătorului; în primul rând, capacitatea de a stabili regulile privind organizarea și funcționarea păcii – pax americana. În realitate, ceea ce învinsese fuseseră valorile americane ce aveau să fie apoi proclamate de pax americana, dar nu SUA.

Odată cu dispariția adversarului său sistemic cu care se confruntase în Războiul rece și împreună cu care făcuse să se nască și să funcționeze bipolarismul, URSS, misiunea Americii în ordinea globală se încheiase, și superputerea hard americană intra în mod obiectiv în declin. Contrariile care caracterizează mecanismul de funcționare a unei anumite realități nu se sting niciodată singure. Contradicția se rezolvă prin dispariția amândurora.

Dacă ar fi înțeles asta, de îndată după sabordarea URSS și terminarea sistemului mondial bipolar, SUA s-ar fi auto-reformat, atât la nivelul structurilor sale interne cât și la cel al structurilor internaționale create de ea (NATO este cel mai evident exemplu, dar și FMI și BM pot fi adăugate). Aceasta i-ar fi permis să fie cofondator al unei noi ordini mondiale post-bipolare, împreună cu cealaltă superputere decadentă, Rusia, și cu superputerile emergente apărute mai ales în Asia (primul exemplu fiind vechiul aliat al României, China).

În loc, SUA a preferat să își impună supremația în lume de manieră absolută. „Visul american”, lipsit de posibilitatea de a se mai defini în contrast cu „visul proletar sovietic”, confruntat cu realitatea crudă a problemelor socio-economice americane, subsecvente practicării prea îndelungate a neoliberalismului, probleme de care elitele politice americane au preferat să scape exportându-le în logică neoconservatoare, adică amorsând lovituri de stat și războaie pretutindeni în lume, și lovit de revoluția neo-marxistă avându-și izvorul în universitățile americane, și-a epuizat atractivitatea. Dolarul american, moneda de rezervă globală și arma economică de distrugere în masă americană, și-a pierdut atotputernicia, pe măsură ce economiile asiatice, susținute de resurse naturale, culturale și demografice cu care America, prăbușită în decadența bunăstării, nu avea cum concura, nu doar că au cunoscut creșteri uluitoare, ci au atras investițiile americane prin avantajele comparative și competitive oferite, dezindustrializând Occidentul euro-atlantic și făcând economiile euro-atlantice dependente de ele.

Astfel, Americii i-a rămas doar puterea militară. Supralicitând-o, SUA a militarizat statul și politica sa, deopotrivă internă și externă, ceea ce a însemnat limitarea libertăților personale care îi făcuseră gloria, și derapajul democrației către oligarhie, pluralismul democratic transformându-se în pluralism oligarhic, și guvernarea poporului, prin popor și pentru popor, în guvernarea mereu conflictuală a unor grupuri de interese rivale, în cadrul unor jocuri de sumă nulă, în interes propriu, cu costuri puse pe seama poporului.

Astfel SUA a ajuns să fie principalul pericol pentru valorile pe care le proclamase și care, ele iar nu ea, învinseseră în Războiul rece, determinând popoarele euro-asiatice (în special cele din Europa centrală și orientală) să le adopte, inclusiv de manieră revoluționară, și anume: democrația (pluralistă / liberală), statul de drept (guvernarea legii), drepturile și libertățile omului, libertatea comerțului și pacea (asigurată prin mecanisme de securitate colectivă și cooperativă, precum și prin efortul armat american). Când toate aceste valori s-au subordonat intervenției politico-militare și s-au redus la aceasta, scopul a devenit mijloc, războiul nemaiavând ca finalitate pacea, ci doar propria-i perpetuare spre profitul diverselor oligarhii rivale (dintre care cea mai evidentă a fost complexul militar-industrial american, secondată de cea a petrochimiei, a industriei farmaceutice și a instituțiilor financiar-bancare). Așa se explică prăbușirea (s-ar putea spune implozia) unipolarismului.

Cei ce observă decadența puterii americane nu neagă superioritatea militară a Americii care, probabil se va menține pentru o bună perioadă de timp. Cu privire la puterea armată a SUA, declinul constă în împrejurarea că, pe de o parte, respectiva superioritate este inutilă în condițiile emergenței de coaliții ale puterilor locale care ocupă terenul altădată controlat de armata americană limitându-i, ca în jocul chinez go, spațiul de manevră geopolitică, iar pe de altă parte, păstrarea ei implică imense cheltuieli făcute pe seama calității vieții cetățeanului american și a dezvoltării și coeziunii economico-sociale a federației americane.

Nu numai că nu există puteri care să se poată opune puterii militare americane, dar nu există puteri care să vrea să i se opună. O asemenea opoziție ținea de globalismul bipolar și unipolar. Puterile emergente în ordinea multipolară post-americană se coalizează în diverse formule pentru a promova proiecte de dezvoltare comună în loc să promoveze proiecte militare (în timp ce America își sufocă economia și societatea sub povara bugetelor militare) și ocupă terenul în așa fel încât forțele militare americane nu mai au cum se mișca strategic. Acest tip de stagnare va face ca puterea americană să implodeze la fel cum s-a întâmplat cu puterea sovietică.

România a anticipat asta. Ea nu a făcut mai nimic, însă, pentru a se feri să fie atrasă în implozia ordinii mondiale americane. Este imperios necesar să o facă acum, în ceasul al doisprezecelea.

C. ISTORIA POST-BIPOLARĂ A EUROPEI CA OPOZIȚIE A DOUĂ CONCEPȚII STRATEGICE

Constituirea NATO a însemnat transformarea ocupației americane în fostele state europene inamice, învinse în cel de al Doilea Război Mondial (în special Germania), în pseudo-alianță, și transformarea alianțelor cu statele europene învingătoare (în special Franța) în cvasi-ocupații. SUA a avut nevoie de NATO nu pentru a se lupta cu Rusia sovietică și sateliții săi, ci pentru a-și oferi un drept de supraveghere și ingerință în politica (în special geopolitica) statelor Europei occidentale. Dacă Germania nazistă promitea, în cazul victoriei în război, un „imperiu prietenos” în care toți membrii să se bucure de libertate cu excepția obligației de a respecta geostrategia germană, după victorie, SUA a oferit „un protectorat (nuclear) prietenos” cu aceeași condiție.

Teama de amenințarea sovietică, cu care America se găsea în echilibru strategic, a fost doar argumentul și pretextul pentru acceptarea ocupației americane a jumătății de Europă aflate în afara sferei de influență sovietice și la frontiera cu aceasta. Altminteri, Washingtonul și Moscova, Casa Albă și Kremlinul au colaborat perfect pentru demolarea imperiilor coloniale ale puterilor europene și a vechii ordini coloniale împotriva căreia, de altfel, se ridicase și Hitler.

Această strategie americană a fost sintetizată în sloganul: „America in; Russia out; Germany down!” Locul unde toate trebuiau să se întâmple nu era chiar întreaga Europă, ci doar jumătatea vestică a continentului (în anii 2000, numită de Donald Rumsfeld „Vechea Europă”), împărțit „frățește” cu URSS, ca, de altfel, întreaga lume.

În acest context, statutul hărăzit Germaniei era mai dezavantajos decât cel hărăzit Rusiei sovietice. Rusia se putea înarma și extinde, având dreptul ca în teritoriul rezervat ei să ducă ce politică dorește și să își instaleze regimurile politice favorabile ei. Germania, însă, nu se putea înarma, iar ajutorul primit pentru dezvoltarea sa economică (a se vedea Planul Marshall) era menit, sub aspect strategic, să îi permită a-și folosi resursele (naturale și umane) ca să producă ieftin ceea ce aveau nevoie statele învingătoare spre a-și vindeca rănile cauzate de război, precum și spre a stimula prin cerere creșterea economiei americane.

Willi Brandt a lansat al său celebru Ostpolitik tocmai pentru a contrabalansa prin deschiderea către URSS și normalizarea relațiilor cu aceasta, presiunea americană.

După încetarea Războiului rece, SUA a menținut aceleași obiective geostrategice, în timp ce națiunile vest europene au adoptat, fie și nedeclarat, un slogan în oglindă și anume „America out; Russia in; Germany up!”. De astă dată, prin Germania se înțelegea UE, adică Europa germană. Cele două strategii s-au ciocnit și această ciocnire explică istoria Europei la finele secolului al XX-lea și în primele decenii ale secolului al XXI-lea. O istorie în care se încadrează și politica externă a națiunii române.

Solidaritatea transatlantică nu a făcut decât să acopere o realitate sistemic conflictuală.

Ultima expresie a acesteia a fost războiul din Ucraina, în care SUA se luptă atât împotriva Rusiei (deocamdată cu mai puțin succes), cât și a UE (cu un succes desăvârșit). În Ucraina, fidelitatea Americii pentru formula strategică „America in; Russia out; Germany down!” a apărut cu o claritate fără cusur. Acolo „Parteneriatul pentru dezvoltare” între Rusia și UE a primit lovitura de moarte, la fel cu monopolul ruso-german asupra distribuției de energie în UE. Sabotarea conductelor North Stream și împingerea Germaniei de partea Ucrainei în conflictul cu Rusia, împreună cu instituirea dependenței Europei de America în domeniul securității energetice sunt de natură atât să pună la pământ Germania (Germany down) cât și să țină Rusia în afara Europei (Russia out).

Extinderea NATO a reprezentat pentru SUA o politică de expansiune în spațiul fostului bloc sovietic est european (numit, după 2000, de același Donald Rumsfeld, „Noua Europă”) a ocupației deja existente în Europa occidentală. Această ocupație a fost elegant denumită „eliberare de sub dominația sovietică” și „apărare împotriva neo-imperialismului Rusiei post-sovietice”. Prinse între amenințarea noului imperialism german și cea a noului imperialism rus, statele „noii Europe” (ale Europei centrale, de est și de sud-est) au văzut în protecția americană o asigurare pentru păstrarea suveranității lor. De aceea, ele (inclusiv România) au acceptat să se alinieze total la agenda geopolitică a SUA și să formeze un adevărat baraj în calea unei noi antante ruso-germane sau ruso-franco-italo-germane.

În anii 1990, sub aparența unei reconcilieri ruso-americane zâmbitoare, SUA: i. a început extinderea NATO (inițial prudent, numai cu statele catolice ale Grupului de la Visegrád); ii. a susținut secesiunea cecenă menită a diminua puterea Rusiei prin închiderea rutelor petrolului caspic și a o împinge spre Urali; iii. a procedat la albanizarea Balcanilor, după ce se mimase un acord privind partajarea Iugoslaviei între musulmani, catolici și ortodocși care trebuiau să intre cu teritoriile lor respectiv sub influență americană (cu participare turcă), germanică (austro-germană) și rusă; iv. a insistat pentru primirea Turciei în UE, cu gândul că, împreună cu Marea Britanie, aceasta va zădărnici proiectul unei federații europene, al Europei politice, al „Europei putere”, al Statelor Unite ale Europei.

România a susținut toate aceste proiecte americane, inclusiv prin oprirea la propriu a tranzitului armatei ruse către zonele rezervate ei și aliaților ei din Balcanii de Vest, pentru a constata de fiecare dată că a fost abandonată de propriii săi aliați (actuali sau virtuali), care s-au retras din luptă atunci când costurile acesteia le-au părut excesive, lăsând-o pe ea să curețe mizeria făcută și să plătească oalele sparte.

Ulterior (după 2000), pe aceeași linie de gândire strategică, SUA a amorsat revoluțiile colorate din Ucraina și Caucazul de Sud. Totodată a sabotat chiar și ideea (împărtășită de unele școli de gândire românești) creării unei entități transatlantice de tip confederativ, la care ar fi putut conduce Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții și Acordul transatlantic pentru liber schimb. În concepția UE (inclusiv sub acțiunea și la inițiativa autorului textului de față) acest parteneriat trebuia să intre într-un sistem coerent cu parteneriatul pentru dezvoltare dintre UE și Rusia, și cel comprehensiv dintre UE și China, constituind baza unei noi ordini mondiale multipolare post-americane. De aceea, SUA s-a opus unei asemenea construcții.

UE a reacționat opunându-se la aderarea Turciei, decizie cu consecințe semnificative (în principiu negative) în ceea ce privește identitatea sa geostrategică, sancționând dur Brexitul și respingând (în 2008) ideea americană a primirii Ucrainei și Georgiei în NATO.

În ceea ce privește relația americano-rusă, aceasta a alunecat într-un blocaj absurd și periculos atât din cauza ruperii de realitate și a narcisismului american, cât și din cea a decadenței bunăstării care, lovind societatea americană, a făcut-o să nu mai vrea să lupte cu toate mijloacele în abordarea conflictelor internaționale și totodată să dorească purtarea războaielor sale prioritar prin intermediari.

În prezent, politica SUA este aceea de a submina orice eforturi de pace făcute de membrii comunității internaționale și de a răspândi războaie pretutindeni; războaie pe care vrea să le lupte prin alții, iar nu direct, și pe care nici măcar nu mai vrea să le câștige (de ce le-ar câștiga știind că nu poate câștiga și pacea?), ci din care vrea să câștige (prin profiturile aduse oligarhiilor corporatiste, plutocrației supranaționale / multinaționale).

România a fost împinsă, astfel, în prima linie a conflictului Vest-Est, cerându-i-se să furnizeze mai multă securitate decât o poate face și decât primește de la aliații săi. În aceeași măsură și sub același raport ea este ostateca tensiunilor transatlantice și a celor din interiorul UE. Încercând să îi servească pe toți ea se deservește pe sine fără a putea mulțumi pe cineva. De aceea există riscul ca o eventuală înțelegere ruso-americană sau una între Rusia și UE să se realizeze fără consultarea sa și pe spezele sale.  

D. PREJUDECĂȚI ROMÂNO-SCEPTICE ȘI AMENINȚĂRI GEOPOLITICE

 În noul context internațional apărut după încetarea Războiului rece și dispariția ordinii mondiale bipolare, România avea să se confrunte cu o situație aparent paradoxală: nici unul dintre protagoniștii ordinii post-bipolare încă nedefinită nu o voia în tabăra sa, dar, în același timp, nici unul nu o dorea în tabăra celuilalt.

Se contura astfel imaginea (parțial reală și parțial prefabricată) a unui „excepționalism” românesc care nu îi aducea oferte favorabile excepționale, ci o făceau suspectă tuturor. „În români nu se poate avea încredere, căci ei acceptă orice întrucât nu sunt de acord cu nimic și pot explica orice cu o abilitate care șochează convingerile celorlalți.” (citat aproximativ dintr-o cugetare a fostului Secretar General al Consiliului Europei, Catherine Lalumiere). Specializată în „întoarcerea armelor”, pe România nu se putea conta nici ca stat-tampon, deși tocmai acesta era rolul care rezulta că trebuie să i se rezerve în măsura în care nimeni nu voia să se asocieze cu ea, așa cum era cazul asocierii cu statele Grupului de la Visegrád.

Retragerea URSS din Europa centrală și orientală, rămasă însă, prin dictatul geografiei,  „vecinătate apropiată” a Rusiei post-sovietice, a făcut ca această regiune să intre pe agenda tranzacțiilor geopolitice dintre națiunile imperiale europene (Germania, Franța, Italia și Marea Britanie, dar și Olanda sau Austria, cea din urmă, relicvă a unui imperiu multinațional), SUA (jandarmul global autoproclamat) și Rusia (o putere provizoriu regională în căutarea trecutului imperial). Cu privire la împărțirea teritoriului respectiv și alocarea loturilor lui diferitelor sfere de influență, în anii 1990 a existat uneori un consens trecător, iar alteori, în spatele fețelor zâmbitoare s-a exprimat divergența durabilă a intereselor strategice.

Aceasta a impus declanșarea unui război propagandistic post-sovietic sau post-bipolar în cadrul căruia a fost lansată și o serie nu mică de teze româno-sceptice, formulate cu scopul de a menține România în afara jocului geopolitic principal, ca rezervă pentru o împărțire sau alocare ulterioară. Principalele asemenea teze au fost următoarele:

1. România neo și cripto-comunistă. În toate statele central și est europene din fostul bloc sovietic, trecerea de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață, de la societatea închisă și controlată la societatea deschisă și liberă s-au realizat în două etape: prima a fost etapa în care puterea a fost transferată, fără violență sau în condițiile unor violențe moderate, de la partidul comunist dogmatic la un partid comunist reformat, născut în sânul celui dintâi; a doua etapă a fost cea a transferului puterii de la partidul comunist reformat la un partid de dreapta sau unei coaliții de asemenea partide formate și crescute sub oblăduirea bisericii catolice.

 În România nu a existat un partid comunist reformat și nici o biserică catolică funcționând ca incubator al dreptei conservatoare. Aici, puterea a fost preluată de tehnocrații formați în universitățile vechiului regim, foarte puțin până la deloc ideologizați, iar nu de aparatcicii sau de dizidenții fostului partid unic (și nici de membrii eșaloanelor doi și trei ale acestuia, așa cum greșit s-a spus), și ea nu a fost luată din mâna PCR, ci din mâna „monstruoasei coaliții” formate din serviciile secrete române și serviciile secrete sovietice (în principal) și occidentale (în subsidiar) care, prin mijloace violente și folosindu-se de o revoltă populară abil amorsată, dărâmaseră în câteva zile întregul eșafodaj al puterii comuniste.

Ceea ce deranja lumea occidentală, căreia pe atunci și Rusia (sovietică și postsovietică) dorea să i se asocieze, la „revoluția română” nu era presupusa orientare neo sau cripto comunistă a noii conduceri a României, ci faptul că aceasta românizase procesul având ca principal obiect schimbarea titularului puterii și confiscase „lovitura de stat” (nu revoluția) dată cu participare externă, transformând-o într-o schimbare de sistem (revoluție) realizată conform unei concepții naționale, scăpată (din păcate doar pentru relativ scurtă vreme) de controlul străinătății.

Propaganda internațională, pentru a izola România, punând-o într-o adevărată carantină geopolitică, a îmbrăcat această nemulțumire în teza guvernării neo-comuniste (orice expresie patriotică și orice afirmare a dreptului de a urma o cale originală spre atingerea idealurilor revoluționare fiind tratată drept continuare a „național-comunismului”) sau în teza guvernării cripto-comuniste (orice preocupare pentru valorificarea activelor economice moștenite de la vechiul regim, orice încercare de a așeza noile raporturi socio-economice pe bazele echității și orice măsură care privea stabilirea unei relații corecte între stat și piață, între muncă și capital, precum și între comunitate și individ, fiind tratată ca expresie a unei gândiri comuniste ascunse pervers în spatele unui discurs liberal).

2. România anti-monarhismului dogmatic. Pentru a face cât mai credibile aceste interpretări, a fost adus în discuție și un pretins „anti-monarhism dogmatic” românesc. Monarhia a fost echivalată cu democrația liberală, iar republica cu dictatura comunismului real. Republicanismul majorității românilor, reflectat și în orientarea discursului politic guvernamental, a fost, astfel, prezentat ca dovadă a continuității convingerilor comuniste la nivelul bazei sociale și a suprastructurii politice a statului român, deopotrivă.

3.  România autoritaristă. Cu bune și cu rele, violențele inter-etnice de la Târgul Mureș, din martie 1990, și demonstrația maraton din Piața Universității, desfășurată în primăvara-vara anului 1990, sub aspect formal au fost, în mod evident, o repetiție și un test pentru ceea ce aveau să fie mai târziu segregaționismul și secesionismul etnic ale republicilor federate și ale regiunilor autonome iugoslave, revoluțiile colorate din spațiul ex-sovietic, „primăvara arabă” și euro-Maidanul ucrainean. România a ajuns a fi astfel cel mai important laborator experimental al ingineriei geopolitice euro-atlantice de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.

Din punctul de vedere al fondului, dacă la Târgul Mureș s-a urmărit dezmembrarea statului român pe criteriul etnic (românii fiind prezentați lumii pentru mulți ani, de o presă controlată politic și profund mincinoasă, ca promotori ereditari ai purificării etnice, iar maghiarii ca victime inocente și neapărate ale naționalismului etnic românesc, exclusivist până la a fi genocidar), prin ceea ce s-a numit „fenomenul Piața Universității” s-a încercat legitimarea anulării rezultatului alegerilor naționale, atunci când acesta nu era convenabil pentru agenda actorilor globali, prin protestele de stradă ale unei minorități vocale și agresive. Din păcate, în capcana acestei strategii au fost prinși și mulți protestatari onești care își strigau legitim nemulțumirile.

Până la consumarea alegerilor aceea a fost o modalitate de presiune legală căreia i-au fost supuși alegătorii. După consumarea alegerilor, continuarea demonstrației nu a mai avut nici o bază morală sau legală. Din nefericire, reintrarea în legalitate nu a fost asigurată de forțele de ordine ale statului, ci de un segment social (minierii din Valea Jiului) care, în manieră violentă, a apărut a fi asmuțit, de statul însuși, împotriva altor categorii sociale, bâta și pumnul substituind dezbaterea ideologică, așa cum se întâmplase în trecutul nazist sau bolșevic, cu „batalioanele de asalt” sau „brigăzile educației proletare”. România putea fi calificată, astfel, ca incapabilă de a aplica un regim constituțional democratic, respectiv ca fiind un stat promotor al arbitrariului pseudo revoluționar și al terorii publice.

În realitate, în iunie 1990, forțele de ordine ale statului nu au acționat, făcând astfel loc intervenției neconstituționale a minerilor, transformați în forțe paramilitare și parastatale, întrucât ele erau legate de factorii externi cu care cooperaseră în organizarea evenimentelor din decembrie 1989, și care nu erau de acord cu românizarea revoluției române. Deși decizia recursului la minieri a fost nefericită și a condus la izolarea internațională a României pentru o vreme destul de îndelungată, el a apărut a fi unica soluție capabilă să se opună unui act de intervenție externă și să neutralizeze o lovitură de stat. Din instituțiile coercitive ale statului care au refuzat să își facă datoria față de stat în 1990 aveau să răsară și să se recruteze mai apoi cei care aveau să constituie „statul subteran”, adică puterea politică ocultă și ilegitimă de azi.

4. România hiper-etatistă. Excluderea de la privatizare a capacităților economice cu caracter strategic din perspectiva interesului național (prin organizarea regiilor autonome), sau conceperea unor proceduri de privatizare mai complexe pentru activele de utilitate publică, sau obligația statului de a păstra un pachet de acțiuni de control în societățile comerciale cu impact asupra circuitului civil general, chiar dacă statul ca agent economic se delimita net de statul ca promotor al politicilor macro-economice, a fost denunțată de propaganda externă ca fiind o metodă de a menține proprietatea de stat în economie și sistemul economiei dirijate politic, ambele de inspirație comunistă și opuse principiilor pieței libere. În realitate, critica unui așa numit refuz al privatizării urmărea accesul nu doar neîngrădit, ci chiar privilegiat al investitorilor străini pe piața românească de capital, cu privire specială la zona resurselor naturale strategice românești. Aceasta nu doar în detrimentul intereselor suverane românești privind dezvoltarea proprie, ci și în defavoarea capitalului privat autohton, pe atunci abia în formare.

Ulterior, cedarea capitalului românesc în domenii strategice către corporațiile străine a fost o condiție aplicată cu agresivitate pentru a se permite integrarea României în structurile euro-atlantice. Lucrurile au mers până aproape de transformarea economiei românești într-o economie de sucursale și filiale ale corporațiilor străine, naționale și multinaționale.

Că România a dat / cedat prea mult și prea ușor (mai ales în cazul guvernelor care se laudă cu primirea biletului de admitere, fără a prezenta și costurile aferente), este o altă discuție. Dacă altora li s-a cerut mai puțin este și pentru că aveau mai puțin de dat. Iar dacă alții au dat mai puțin este nu pentru că au dorit mai puțin să fie primiți în familia euro-atlantică, ci pentru că au ținut mai mult la țara lor și la propria demnitate.

5. România hiper-centralistă. Problema „descentralizării” României din perspectiva proiectanților globali ai arhitecturii de securitate în Europa de est și de sud-est, la Gurile Dunării și la Marea Neagră, s-a pus încă din martie 1990, la Târgul Mureș, sub forma dezmembrării României.

Pentru o vreme, unele puteri occidentale (în special cele ostile reunificării germane, precum Franța), în negocierile cu muribunda URSS privind structurarea politică a teritoriului european în așa fel încât să se ajungă la un echilibru al puterilor apt a garanta păstrarea păcii, au avansat ideea unei Românii Mici (în orice caz diminuate, prin desprinderea Transilvanei) și a unei Ungarii Mari (în orice caz extinse), simultan cu păstrarea a două state germane. În cele din urmă, a prevalat formula (susținută puternic de conducerea sovietică prezidată de Mihail Gorbaciov) revenirii la Germania Mare, cu păstrarea României în frontierele stabilite prin Tratatul de pace din 1947 și tratatele româno-sovietice ulterioare.

Gorbaciov / Kremlinul spera, așa cum promitea și cancelarul Helmuth Kohl, că Germania reunificată va rămâne o Germanie europeană care va face loc și statelor sovietice (măcar celor europene) în ceea ce el a numit atunci „Casa comună europeană”. Pe de altă parte, se conta că o Românie postcomunistă nemicșorată în profitul Ungariei va rămâne într-o antantă cordială cu Rusia sovietică, urmând să mențină deschis drumul acesteia către Balcani. Nici una dintre aceste ținte nu a fost atinsă de Rusia ca succesoare principală a URSS: treptat, pe măsură ce a revenit la proiectul Europei germane, Berlinul a renunțat la Ostpolitik, pentru ca în cazul crizei ucrainene să își însușească politica anti-rusă a neoconservatorilor americani, văzând în aceasta ocazia de a se reînarma și, în special, de a face și din Germania o putere nucleară (asemenea Franței), în timp ce România, a cedat suveranitatea în domeniul politicii externe Americii, urcându-se cu arme și bagaje la remorca geopoliticii SUA.

Eșecul dezmembrării României, a determinat, fără a se fi renunțat la acel proiect, avansarea formulei alternative a federalizării. Acesteia i-au urmat autoguvernarea pe teritoriul pe care minoritățile naționale (era vorba de cea maghiară) constituiau majoritatea etnică, devoluțiunea (transferul unei părți a avuției naționale către comunitățile minoritare pentru a fi gestionată în folosul acestora, pe teritoriile pe care ele primiseră dreptul de a le administra), autonomia culturală în profil teritorial (inclusiv cultura era legată de un teritoriu, care, în realitate, era cel care conta).

România a acceptat doar autonomia culturală, dar nu pe criteriul teritorial, și autonomia administrativă, dar nu pe criteriul etnic. De asemenea, România a respins ideea drepturilor colective ale minorităților naționale, susținând că acestea sunt drepturi individuale care, eventual, se exercită în colectiv, și al căror titular poate fi un subiect de drept colectiv. În măsura în care comunitățile minoritare nu au personalitate juridică proprie, titularul drepturilor sunt persoanele individuale care le sunt membri.

Chiar dacă, în cele din urmă, poziția românească a fost însușită de Consiliul Europei și OSCE, organizațiile internaționale specializate, Românei i s-a aplicat eticheta de stat care refuză descentralizarea (inclusiv, ca argument suprem, autonomia teritorială pe criteriul etnic), cu corolarul hiper-birocratismului care însoțește ca un blestem hiper-centralismul. Or, atât hiper-centralismul cât și birocratismul au fost identificate ca fiind trăsături definitorii ale regimurilor autoritare de tip comunist.

6. România militaristă. De la vechiul regim, România post-comunistă a moștenit o structură a administrației de stat puternic militarizată, inclusiv instituțiile eminamente civile fiind deseori conduse de militari. Demilitarizarea și punerea instituțiilor de forță (poliție, armată, jandarmerie, servicii de informații etc.) sub control civil (o dimensiune esențială a demilitarizării) nu se putea realiza rapid decât cu riscul de a destabiliza statul și a lăsa câmp liber de dezvoltare unor fenomene nocive precum crima organizată, corupția sau traficul ilicit (așa cum s-a întâmplat în alte state aflate în procesul de tranziție de la dictatură la democrație).

Dacă în cazul altor state ex-comuniste, fenomenul a fost înțeles, în cazul României s-a cerut o demilitarizare imediată. Lipsa de onestitate a acuzațiilor aduse pe această temă se dovedește în prezent când, pe de o parte, instituțiile publice și politicile statului român au fost masiv militarizate chiar la cererea și spre satisfacția celor care altădată solicitau imperativ demilitarizarea lor, iar pe de altă parte, principalele democrații occidentale s-au militarizat (odată cu derapajul lor către regimuri oligarhice).

7. România anti-reformistă. O prejudecată româno-sceptică a avut ca obiect convingerea potrivit căreia, în timp ce toate celelalte state ex-sovietice ale Europei centrale (era avut în vedere cu precădere Grupul de la Visegrád) au adoptat reforme radicale potrivit strategiei cunoscute ca „terapie de șoc”, România rămâne atașată vechilor structuri și mentalități comuniste, refuzând adoptarea amintitei terapii în favoarea unei „reforme graduale”.

În realitate, încă în anul 1991, FMI a calificat programul românesc de reformă (niciodată prezentat în mod sistematic și complet în România) ca „îndrăzneț și comprehensiv”, chiar dacă sintagma „terapie de șoc” nu figura în el.

Acest program, care, din iunie 1990 până în decembrie 1991, a reușit să schimbe complet sistemul de organizare a societății române, ceea ce a însemnat, practic, revoluția română (demarată, doar prin câteva principii generale incluse în Declarația CFSN, în decembrie 1989), a condus la lovitura de stat dată tot cu ajutorul minerilor în toamna anului 1991. Principala țintă a acelei lovituri de stat, în spatele căreia s-au aflat forțe conservatoare românești, era tocmai oprirea reformei. Interesant este că, dacă noua intervenție violentă a batalioanelor de asalt minerești a oferit Occidentului colectiv un nou argument pentru a face presiuni asupra României prin izolarea ei, reprezentanții acelui Occident nu au făcut mai nimic pentru a apăra „Guvernul reformei” de actul răsturnării sale, pentru ca apoi să se înțeleagă foarte bine (până la a le ajuta să se perpetueze la putere) cu guvernele succesoare toate practicante, mai mult sau mai puțin, ale unei „restaurații de catifea”.

De fapt ceea ce se urmărea era nu reforma în ansamblul și în esența ei, ci măsura în care ea deschidea piața românească pentru comercializarea bunurilor și serviciilor străine și permitea controlul economiei românești de către capitalul străin. Un exemplu grăitor în acest sens a fost disputa care a avut loc în anul 1992 între Agenția Națională de Privatizare și consilierii trimiși de Comisia Europeană pentru a pune în aplicare legea privatizării adoptate anul anterior, cei din urmă opunându-se cu vehemență oricăror măsuri preconizate pentru a permite participarea românilor la procesul de privatizare și a crea capital privat românesc.

Insistența în promovarea unor asemenea măsuri era unul dintre motivele tainice pentru care o propagandă ostilă unei reforme de concepție românească și în interes românesc susținea că o Românie nostalgică și ultraconservatoare refuză să se reformeze. Când, mai ales începând din 1998 și tot mai accelerat din 2004, forțe politice cu adevărat conservatoare au acceptat să predea economia românească intereselor străine, ele au fost lăudate ca reformiste.

Spre finele primului deceniu al anilor 2000, chiar și promotorii „terapiei de șoc”, adoptată în special de statele Grupului de la Visegrád, nu numai că au renunțat la concept, ci au apreciat că el a fost greșit, cu atât mai mult cu cât în practică șocul (economic) nu a fost asociat cu nici o terapie (socială). Nimeni nu a mai corectat, însă, evaluările eronate care au alimentat prejudecățile româno-sceptice în anii 1990.

8. România inumană și România violentă. În anii 1990 întreaga presă occidentală a fost invadată cu imagini ale orfelinatelor din România unde copiii instituționalizați erau tratați de o manieră lipsită de cea mai mică sensibilitate umană. Imaginile erau reale dar, pe de o parte, nu reprezentau o situație generală, ci excepții, este adevărat nu puține și cu totul odioase, iar pe de altă parte, nu erau ilustrarea unei politici guvernamentale. Insensibilitatea și neomenia nu caracterizau România, așa cum media occidentală, prezentând un fapt, până la urmă, divers, insista să prezinte lucrurile, ci anumite structuri administrative locale sau departamentale care, pe fondul trecerii de la un regim politic autoritar la unul liberal, scăpaseră complet de sub control.

Totul fusese trecut, însă, în plan cultural. Ar fi fost vorba, chipurile, despre o mentalitate specific românească, ținând de un univers cultural barbar, străină de tot ceea ce în Occidentul euro-atlantic fusese sanctificat ca empatie, solidaritate umană și compasiune. Românii erau barbarii aflați dincolo de granițele civilizației europene care fusese edificată în ceea ce se anunța deja a fi noul Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană.

În subsidiar, această compasiune occidentală a fost alibiul pentru forțarea adopțiilor internaționale, România devenind un furnizor de copii sănătoși pentru familiile Vestului degenerat. Asemenea Imperiului Otoman de altădată, românii trebuiau să plătească „tribut de sânge” pentru a li se recunoaște dreptul la autoguvernare. (Pentru ca răul să fie deplin, gurile ele spuneau că unele comisioane prelevate asupra acestui tribut au rămas și în unele buzunare românești, mai ales prin zona Sibiului.)

Tema a fost reluată la mijlocul anilor 1990, de astă dată prin prezentarea atacurilor violente ale unor bande de scelerați asupra unor mici fonduri de comerț din Germania. Acțiunile acestor „gangsteri primitivi”, înregistrate de camerele de supraveghere, au fost larg prezentate publicului de mass media și puse, fără nici o probă, pe seama românilor. Se zicea că respectivii rău făcători ar fi fost auziți folosind între ei o limbă care părea a fi cea română.

Mai mult decât atât, Guvernul român a fost acuzat că ar fi fost complice în trimiterea acestor persoane în Occident fie pentru a scăpa de ei dintr-o țară în care instituțiile responsabile pentru asigurarea ordinii și aplicarea legii nu funcționau, fie, pur și simplu, pentru a tulbura liniștea și pacea comunităților occidentale. Concluzia era aceea că … „așa sunt românii; feriți-vă de ei!”.

Furtuna s-a liniștit, așa cum începuse, când piața românească și-a deschis mai larg porțile pentru mărfurile occidentale, dar și când războiul de secesiune din Iugoslavia a atras atenția spre Balcanii de Vest și a făcut din România un potențial aliat necesar.

9. România, națiunea romilor. La începutul anilor 2000 a fost lansată, în special în Franța și Italia, dar nu numai, campania „România – țara romilor”. Acuzați de toate relele din lume, romii stabiliți în Europa occidentală, unii încă dinainte de încetarea Războiului rece, au devenit țapul ispășitor al politicilor deficitare de integrare socială ale statelor vest-europene și, expulzarea lor devenind, vezi Doamne, soluția tuturor problemelor socio-economice, România a fost desemnată ca ghetou european al acestei minorități nedorite. La urma urmelor, oare România nu însemna „țara romilor”, adică țara unei culturi violente, disprețuitoare a ordinii și legii care își găsiseră înflorire în civilizația occidentală? Dacă aspira la sprijin european, Bucureștiul trebuia să își ia romii acasă și să îi țină acolo arestați într-o țară condamnată să nu intre niciodată în spațiul Schengen.

Lupta care a trebuit dată împotriva acestei campanii, inclusiv în Parlamentul european, a fost teribilă și, evident, a obligat România la alte compromisuri economice și politice. Ca să iei, trebuie să dai. Aceasta este regula jocului, mai ales pentru puterile mici.

10. România arhaică / nereformată. Atașamentul românilor pentru miturile lor fondatoare (calificat ca autohtonism) și pentru religia lor creștin-ortodoxă (calificat drept clericalism), în condițiile în care secularismul, consumerismul și globalismul dogmatic occidental conduceau spre anularea identităților culturale ale statelor-națiune și topirea națiunilor într-un creuzet cultural neo-marxist, au oferit pretextul etichetării României ca fiind o societate și un stat arhaice, în contrast cu modernitatea Occidentului colectiv. Or, ulterior (după intrarea României în UE) avea să se vadă că lipsirea de identitate culturală era pasul către lipsirea de identitate politico-juridică, astfel cum aceasta este sintetizată în Constituție, pentru ca renunțarea la legea fundamentală sau, cel puțin, relativizarea acesteia, să însemne, în ultimă instanță, cedarea suveranității unor puteri statale sau parastatale străine și renunțarea la statul național român. Extinderea NATO și UE căpătau astfel pe față înțelesul sub imperiul cărora fuseseră gândite de către protagoniștii Occidentului colectiv, și anume acela de expansiune și ocupare a „Estului sălbatec” lipsit acum, cel puțin pentru o vreme, de protecția și garanțiile de securitate pe care le puteau oferi și le oferiseră anterior, în ordinea bipolară, puterile orientale cu relevanță regională și globală.

Aceste teze propagandistice sunt vehiculate și în prezent, ținta principală fiind BOR, insistent prezentată în Occident (austriacul Oliver Jens Schmitt este unul dintre campionii pseudo-academici ai unui asemenea curent) ca fiind închisoarea spirituală a poporului român din care nu se poate evada și în care se cultivă un spirit antidemocratic, ultranaționalist și antioccidental, un „obscurantism neolegionar” (formulă dragă puterii bolșevizate a anilor 1950) opus valorilor statului de drept și celor „universale” (cum altfel decât universale?) liberale, desigur (ca notă de noutate după anul 2022), favorabile Rusiei și demonului sângeros Vladimir Putin (sic!). Românii sunt ortodocși (că sunt și latini nu mai contează), fiind ortodocși sunt retrograzi, fiind retrograzi sunt pro-ruși, fiind pro-ruși sunt anti-occidentali. Iată sofismul practicat pentru a exclude România din lumea civilizației occidentale sau cel puțin a o ține la periferia acesteia.  Așa a fost în anii 1990; încă mai este și va mai fi.

În concluzie, un ghem de teze și prejudecăți româno-sceptice, evident, izvorâte din interese geopolitice și geoeconomice străine, au acreditat ideea că, în timp ce toate celelalte state ale Europei centrale și orientale intrau în post-comunism, România era singura care recula în comunismul dogmatic de tip stalinist, dacă nu chiar în forme arhaice (premoderne) de socializare. Un argument perfect pentru a-i refuza României integrarea în noua ordine europeană și internațională post-bipolară, ca membru cu drepturi depline. Pentru neo-conservatorii occidentali aceasta nu era doar rațiunea izolării românilor, ci și justificarea intervenției în afacerile interne ale statului român, de modul de organizare și funcționare a regimului politic intern depinzând, potrivit concepției lor, și comportamentul în relațiile internaționale. Intervenția, care altminteri încălca principiile Cartei ONU, ar fi vizat, deci, consolidarea securității globale și era legitimată prin însuși acest scop.

E. DOUĂ DOCTRINE OCCIDENTALE ROMÂNO-SCEPTICE

 Prejudecățile româno-sceptice puse în circulație de propaganda Occidentului colectiv au reușit să fundamenteze și să facă acceptabilă pentru un public care nu prea avea habar nici de istoria nici de geografia României, dar cu precădere pentru planificatorii politicilor euro-atlantice, două doctrine concepute în așa fel încât să convingă asupra incompatibilității dintre națiunea română și civilizația occidentală – (vest)europeană și euro-atlantică.

Una dintre acestea a fost „doctrina conflictului geopolitic”. Teza centrală vorbea despre „O Românie prea mare pentru o Europă prea mică / O Românie prea tare pentru o Europă prea slabă”. În consecință, România trebuia ori micșorată (teritorial, dar și ca putere economică, militară, demografică și culturală) ori izolată. Micșorarea ar fi fost o condiție sine qua non a integrării europene și euro-atlantice. Altfel, statul român ar fi stricat liniștea protagoniștilor UE, având capacitatea (obiectivă) de a se opune inițiativelor și directivelor lor. Această doctrină a guvernat și guvernează întreaga politică a UE față de România, atât în perioada în care am fost candidați la aderare, cât și după ce am devenit membri, formal cu drepturi depline, dar în realitate de rang secund.

O altă doctrină a fost „doctrina conflictului cultural”. Aceasta teoretiza existența unei Românii ortodoxe situată la frontiera carpatină cu Occidentul colectiv catolic, protestant și neoprotestant, fiind incompatibilă cu acesta. Potrivit ei, chiar și micșorată, România nu își putea găsi locul în familia culturii și civilizației Occidentului european. De aceea, singura soluție era izolarea ei în ca o țară a nimănui despărțind frontul euro-atlantic de cel euro-asiatic. O izolare care se cerea, însă, supravegheată și controlată, de preferință prin efortul comun al actorilor occidentali și orientali, euro-atlantici și euro-asiatici.

F. TREI AMENINȚĂRI POLITICE TIMPURII

 Sub impactul doctrinelor amintite, alimentate și susținute de o vastă propagandă internațională purtătoare de prejudecăți româno-sceptice, încă din zorii tranziției de la ordinea mondială bipolară la cea unipolară, au fost promovate politici care au pus România în fața unei triple amenințări.

1. O primă amenințare și-a găsit izvorul în promovarea unor politici de integrare europeană aflate în contradicție cu politicile de dezvoltare a României.

În 1990 România moștenise de la regimul comunist o economie supra capitalizată, dar lipsită de lichidități, cu rămâneri în urmă din punct de vedere tehnologic și cu acces tot mai limitat pe piețele sale tradiționale mai puțin pretențioase din lumea a treia. Din punctul de vedere al structurii sale „economia națională” românească fusese concepută nu în logica pieței, în care consumul calibra producția, iar prețul rezulta din întâlnirea liberă a cererii cu oferta, ci în logică autarhică.

Noua conducere politică post-comunistă, înțelegând că blocul comunist mondial dispăruse și că odată cu trecerea la un regim democratic se impunea și trecerea la economia de piață, a procedat la o reformă de sistem (aceea a fost adevărata revoluție) care obliga și la ajustarea structurală a economiei românești. În acest sens s-a făcut diferența între ramurile strategice care trebuiau susținute de stat, fără ca statul să le folosească, însă, pentru promovarea politicilor sale macroeconomice, și cele a căror viabilitate urma să fie verificată și decisă de piață, privatizarea fiind vehiculul principal al restructurării. În cadrul astfel stabilit (în 1991 Consiliul pentru reformă a întocmit un program dedicat dezvoltării economiei românești pe termen lung) obiectivul era redinamizarea unităților economice viabile prin aport de lichidități și acces la tehnologii avansate, astfel încât, valorificând moștenirea lăsată de regimul precedent, să se obțină în același timp un spor de capital și un spor de competitivitate; adică o creștere generală a avuției naționale, chiar dacă aceasta era să fie de acum suma avuției capitaliștilor privați (dintre care unul ar fi putut să fie statul însuși).

Cu alte cuvinte, atât reforma de sistem cât și ajustarea structurală urmărea dezvoltarea economică a României în condițiile folosirii mecanismelor de piață, odată cu integrarea economiei naționale românești în ordinea economică mondială.

În chiar momentul elaborării acestei concepții, protagoniștii ordinii politice și economice europene au avertizat România că aspirațiile sale la dezvoltare contraveneau criteriilor de integrare în UE. Prin urmare românii trebuiau să aleagă între a rămâne în afara pieței unice europene și a face față concurenței acesteia, care nu ar fi fost deloc liberă, ci afectată de politicile protecționiste unionale, sau a-și reduce voluntar puterea economică, până la punctul în care încetau să mai fie un concurenți redutabili pentru agenții economici ai statelor deja membre. Exista astfel pericolul ca integrarea europeană să fie egală cu subdezvoltarea economică, iar refuzul integrării egal cu izolarea politică. Pericolul nu este certitudine, dar României îi trebuia mult mai multă abilitate și caracter pentru a face ca reculul economic anterior intrării în UE, să fie compensat printr-un progres masiv ulterior intrării.

2. O a doua amenințare privea dezmembrarea teritorială a României prin amorsarea conflictelor inter-etnice. Evenimentele de la Tg Mureș din martie 1990 au reprezentat cea mai temerară și mai evidentă încercare în acest sens. Ecourile lor au durat până în 1997, când prin politica de reconciliere inter-etnică demarată de guvernul român (politică incluzând cooptarea UDMR la guvernare) s-a obținut, printre altele, și încetarea „monitorizării post aderare” a României (un fel de MCV avant la lettre) de către Consiliul Europei.

Proiectul și amenințarea aferentă au rămas în vigoare și ele sunt readuse în actualitate din când în când.

Întrucât la aceste aspecte m-am referit și anterior nu voi intra în detalii aici.

3. O a treia amenințare se referea la decuplarea României de statele Grupului de la Visegrád.

Imediat după retragerea trupelor sovietice (terminarea ocupației militare și politice sovietice) din statele Europei centrale și orientale, protagoniștii Occidentului euro-atlantic și-au pus problema de a avansa pe teritoriul eliberat spre a-l aduce în sfera de influență proprie. Această nouă ocupație a fost concepută în așa fel încât să îmbrace forma integrării amicale într-un sistem de putere care promitea ca, în schimbul rentei imperiale (a cărei componentă principală ar fi trebuit să fie alinierea la sau subordonarea față de obiectivele agendei geo-strategice occidentale), să ofere accesul statelor de la periferia imperiului (foste satelite sovietice) la nivelul de civilizație / bunăstare al centrului / nucleului său dur. În același timp, erau căutate căi pentru ca expansiunea Vestului către Estul abandonat de sovietici să respecte, pe cât posibil, angajamentul luat de liderii celui dintâi față de URSS, de a nu trece cu nici un centimetru granița orientală a Germaniei reunificate. (Acest angajament privea în mod specific alianța politico-militară transatlantică, respectiv NATO.)

Perspectiva intrării în sfera de bunăstare a centrului imperial transatlantic era tentantă pentru România, ca și pentru celelalte foste locatare ale lagărului sovietic. Riscul rămânerii izolate într-o țară a nimănui cu rol de tampon între noua graniță estică a Occidentului colectiv extins și frontiera vestică a fostului spațiu sovietic contractat era inacceptabil. Aceasta cu atât mai mult cu cât lăsarea în afara oricărei arhitecturi de securitate colectivă era preludiul unei tranzacții geopolitice dintre marile puteri regionale și globale ale ordinii post-bipolare. Ceea ce era imperios de evitat era ca state care aveau divergențe și revendicări tradiționale în relația cu România (precum Ungaria) să intre în alianțe din care România să nu facă parte; aceasta cu atât mai mult cu cât România nu ar fi fost membra nici unei alte alianțe.

Or, la începutul anilor 1990, diverse state occidentale au încercat să constituie, sub îndrumarea și coordonarea lor, tot felul de parteneriate regionale care să îndeplinească rolul unor mecanisme de securitate colectivă și cooperativă. În realitate, se poate vorbi despre un început de concurență geopolitică mai mult sau mai puțin loială între statele vest europene precum și între acestea și SUA, până atunci unite prin teama comună față de URSS, pentru ocuparea locului devenit vacant prin retragerea și apoi sabordarea celei din urmă. Încetarea Războiului rece permisese, ca primă etapă, prin efectul desființării frontierei de pe Oder-Neisse, renașterea Mittel Europei (conceptul de Europă Centrală în care intrau și Balcanii de Vest), în mod tradițional disputată între Puterile Centrale europene (Germania, Austro-Ungaria și Italia) și Rusia. Lupta pentru împărțirea și dominarea ei, putea fi, deci, reluată.

Deși nu avea încă o idee clară asupra intereselor sale în regiune, SUA simțea că nu poate lăsa ca partajul să aibă loc fără prezența sa, fie directă fie mediată de NATO.

Formarea Grupului de la Visegrád (Polonia, Ungaria și Cehoslovacia) a fost o modalitate de detașare a statelor membre de celelalte state ale fostului bloc sovietic, dar și de împărțire a Mittel Europei într-o zonă catolică, arondabilă Vestului (cu civilizația sa catolică și protestantă), și una ortodoxă (cu România, Bulgaria și Serbia, deja condamnată tainic la separarea de republicile catolice și musulmane din Federația Iugoslavă) eventual promisă Rusiei. România se găsea chiar pe linia de contact a acestor plăci tectonice, cu amenințarea ca, pe de o parte, să rămână în afara lumii occidentale și, pe de altă parte, să vadă cum linia de demarcație dintre cele două lumi trece pe crestele Carpaților.

Propaganda occidentală (în special cea germană și americană) a creat și întreținut imaginea unui Grup de la Visegrád hiperperformant și hiperinspirat în ceea ce privește marșul pe drumul reformelor concepute pentru a realiza tranziția de la dictatură la democrație și de la economia de comandă la cea de piață. Deși, la o reuniune organizată la Washington în luna iunie 1990 de către FMI și BM, programul de reformă al României, invitată și ea (ca urmare a eforturilor diplomației române) alături de Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, a fost apreciat ca reflectând o concepție superioară celei a „fruntașilor clasei” de la Visegrád, sponsorizați politic de Washington și Berlin, reperul reformei de succes a rămas a fi abordarea acestora. (Singura politică de reformă care nu a fost verificată prin folosirea acestui reper a fost cea rusă.)

Tot la începutul anilor 1990, UE a lansat Convenția Central-Europeană de Liber Schimb (CEFTA) și tot fără România. Aceasta trebuia să fie o poartă de intrare în UE, care rămânea închisă României. Abia mai târziu s-a acceptat o extindere a ariei geografice de acoperire a Convenției pentru a include și alte țări central și sud est europene precum România și Bulgaria. Efortul de a asocia cel puțin sub aspect psiho-politic România de Bulgaria, despărțind-o cât mai mult de Ungaria și Polonia, astfel încât să li se acorde un statut geopolitic distinct, a fost cât se poate de vizibil.

Italia a fost promotoarea proiectului Inițiativei Central Europene, cunoscut și sub denumirea de Alpe-Adria, ministrul de externe Gianni de Michelis fiind unul dintre ideologii săi entuziaști. Proiectul postula existența obiectivă a unei regiuni central-sud europene, statele situate în cadrul acesteia fiind interesate și chemate să își coordoneze politicile. Inițial în Alpe-Adria s-a considerat că se califică pentru a fi incluse Italia, Austria, Bavaria, Ungaria și unele republicile iugoslave catolice, Slovenia și Croația. Nu și România. Nici „surata” sa Bulgaria. Și cu atât mai puțin Serbia. Denumită, la un moment dat și „Pentagonala”, CEI avea, mai târziu, să propună, totuși, programe de cooperare politică și unor state ex sovietice precum Ucraina și Belarus. În acest context, prin lupte diplomatice grele, și România și-a făcut un loc în CSI, în cele din urmă. A fost mereu privită însă ca un corp străin.

SUA s-a dovedit mai interesată de Balcani, prin albanizarea cărora dorea să își ofere și un motiv de intervenție și un drum spre Caucazul de Sud prin Marea Neagră. Așa a apărut Inițiativa pentru cooperare în sud-estul Europei (SECI). De astă dată, România a fost inclusă, dar astfel i s-a întărit identitatea balcanică, spre deosebire de cea central europeană a Grupului de la Visegrád. Pe deasupra tuturor plutea doctrina lui Samuel Huntington referitoare la ciocnirea civilizațiilor.

Franța a oferit cu „generozitate” României calitatea de membru al „Francofoniei”, unde avea să fie colegă cu multe state africane și asiatice. Mai târziu avea să susțină România pentru intrarea în NATO, acolo unde avea o influență marginală, dar nu și pentru intrarea în UE, acolo unde influența sa era maximă.

Menținerea României în afara Grupului de la Visegrád, inclusiv cu sugestia că între ea și membrii acestui grup ar exista diferențe culturale și de orientări strategice esențiale și ireconciliabile, mai cu seamă în condițiile în care aceasta însemna aducerea Ungariei în alianțe din care România nu făcea și, teoretic, nu ar fi putut face parte, a reprezentat o amenințare majoră la adresa securității naționale statului român. Pentru a neutraliza o atare amenințare, precum și, în particular, pentru a demonstra Ungariei că interesele sale strategice sunt, poate pentru prima oară în istorie, perfect convergente cu cele românești, ceea ce impunea și permitea un parteneriat strategic între cele două națiuni, Bucureștiul a făcut eforturi considerabile și a plătit prețuri deloc mici.

G. POLITICI ANTIROMÂNEȘTI ALE CERCURILOR NEOCONSERVATOARE ȘI CORPORATISTE INTERNAȚIONALE  

Doctrinele geo-politice și geo-culturale referitoare la România, promovate în atmosfera unei propagande româno-sceptice susținute, au permis grupurilor de interese statale și corporatiste ca, folosindu-se și de instrumentele neoconservatorismului, să degajeze rapid politici opuse proiectelor geopolitice și aspirațiilor românești formulate sau numai bănuite în zorii istoriei post-comuniste.

O asemenea politică s-a concretizat în opoziția față de ipotetica reunificare a României cu Basarabia / Republica Moldova. Dacă Rusia a trimis unele semnale (nu se știe cât de sincere) potrivit cu care ar fi fost dispusă să accepte reîntregirea teritorială la est a României, cu condiția ca să nu formuleze pretenții asupra Transnistriei, ci să accepte autodeterminarea și secesiunea transnistreană, Occidentul colectiv a dat avertismente de o claritate maximă în sens contrar. Unirea României cu Republica Moldova ar fi însemnat, potrivit acestora, pierderea oricărei perspective privind integrarea sa în structurile europene și euro-atlantice.

Așa se explică și de ce, mai târziu, după izbucnirea crizei transnistrene, puterile și alianțele occidentale au preferat să își gestioneze cooperarea cu Republica Moldova prin implicarea Ungariei, iar nu a României. (S-a mers până acolo încât rezolvarea problemei transnistrene a fost scoasă – evident, cu cooperarea servilă a ministrului de externe român – de pe agenda președinției în exercițiu a OSCE, în anul 2000, când aceasta a fost deținută de România.)

Dacă unirea s-ar fi realizat în 1991-1992, după un scenariu similar celui din 1918, arhitectura de securitate în Europa de est și la Marea Neagră ar fi arătat cu totul altfel și interesele strategice ale Occidentului colectiv în regiune ar fi putut fi cu mult mai bine apărate (de și prin România) în raporturile cu Rusia post-sovietică, fără ca asta să implice recurgerea la acțiuni militare. Miopia strategică occidentală (aceeași care ar fi putut evita escaladarea războiului de secesiune și intervenția militară străină în Iugoslavia dacă România ar fi fost primită în NATO la Summitul de la Madrid din 1997) și-a produs din nou efectele nefaste. Acum este târziu. Ceea ce se putea face ușor în 1991/1992 nu se mai poate face la fel după scurgerea a treizeci de ani.

Pe când politica occidentală a făcut tot ceea ce este posibil pentru a împiedica o creștere teritorială a României la est, eforturi similare au fost depuse pentru destructurarea teritorială a României la vest. În acest sens a fost scoasă de la naftalina istoriei (inclusiv prin colaborarea unor grupuri de români ardeleni cu nostalgii cezaro-crăiești) problema Transilvaniei și a autodeterminării acesteia. Am tratat, deja, acest subiect în capitolele anterioare.

O politică occidentală ostilă intereselor naționale românești s-a materializat în opoziția față de susținerea emergenței capitalului privat românesc. Aceasta s-a manifestat constant din 1990 și până în prezent. Presiunile internaționale pentru închiderea unor combinate agro-alimentare din Banat, pentru a fi susținute altele similare în Ungaria, pentru falimentarea unor capacități ale industriei petrochimice românești, în favoarea concurenței poloneze și germane, pentru concesionarea exploatării resurselor energetice românești (on shore și off shore) la prețuri modice pentru ca ele să fie apoi procesate, cu ajutorul fondurilor europene, în alte țări lipsite complet și de asemenea resurse și de experiența în procesarea lor, precum Austria sau Ungaria, sunt doar câteva exemple.

Lor li se adaugă folosirea luptei împotriva corupției, respectiv politizarea justiției române (cu sprijinul unei coaliții împotriva naturii a serviciilor de informații românești și celor străine), pentru a distruge din fașă orice posibilitate a apariției și consolidării capitalului privat autohton, astfel încât trecerea inevitabilă prin faza acumulării primitive de capital în contextul tranziției de la economia de comandă la economia de piață să profite exclusiv întreprinzătorilor străini.

Presiunea în favoarea „terapiei de șoc ” (spre deosebire de cazul Poloniei era vorba despre un „șoc fără terapie”) și a „restitutio in integrum” (de aici a rezultat, după anul 2000, „Fondul Proprietatea” și privatizarea ramurilor economice strategice în favoarea corporațiilor străine), aplicate dogmatic, a făcut obiectul altor politici ale operatorilor străini statali și parastatali opuse intereselor legitime românești.

În surdină, exponenți ai Occidentului euro-atlantic (unul dintre ei a fost asistentul Secretarului de Stat al SUA, distinsul Richard Schifter) au recunoscut că cele două dogme nu aveau nici o legătură cu gândirea economică, ci că erau cerințe politice a căror îndeplinire urma să ofere garanția că desprinderea României de comunism și sovietism devenise ireversibilă. S-a dovedit că ireversibilitatea privea, în realitate, alinierea deplină a României la interesele geopolitice occidentale, cu trecerea în uitare a propriului său interes național.

În fine, merită consemnat și sprijinul extern pentru crearea de ong-uri politice militante, cu finanțări și dependențe (externe) oculte, care să alimenteze instabilitatea politică internă ori de câte ori interesele străine o cereau sau atunci când acestea se simțeau amenințate de unele guverne române dedicate interesului național românesc. Aceste ong-uri aveau să alimenteze, cu timpul, și mișcări politice antisistem fie cu caracter fascistoid fie neo-marxist. Trăsăturile lor comune au fost militantismul antidemocrat și antinațional.

H. FAZELE POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI ÎN PERIOADA 1990-2023

 Confruntată cu doctrinele, prejudecățile, tezele propagandistice și politicile româno-sceptice prin care puterile locale, regionale și globale, statale și parastatale încercau să gestioneze în profitul lor relația cu o Românie aspirantă la democrație, bunăstare, libertate și demnitate națională, elita politică românească a produs guverne tot mai puțin capabile să facă față sfidărilor externe, să valorifice oportunitățile și să neutralizeze amenințările.

Politica externă românească a trecut din 1990 până în prezent prin mai multe etape de creștere și descreștere, de configurare și degradare, pe care le-am putea descrie sintetic după cum urmează.

1. 1992-1996 – o politică mimetică și reactivă, de aproximare, tatonare și balans între „vechii prieteni” și „noii prieteni”, în contextul începutului expansiunii Occidentului euro-atlantic către Orientul euro-asiatic. Este perioada dizolvării Pactului de la Varșovia și a CAER, în care România își propunea, inclusiv sub presiunea evenimentelor externe, schimbarea alianțelor, fericită să fi scăpat din lagărul sovietic, dar fără a fi apucat să măsoare exact valoarea atuurilor deținute ca membru al sferei de influență sovietice în relația sa cu Occidentul euro-atlantic. Fără tutela iritantă, dar și fără umbrela de securitate sovietică, ajunsă cu adevărat independentă, România nu mai beneficia nici de apărare nici de atractivitate față de acest Occident. De aceea, inerțial, în timp ce încerca să convingă Occidentul că încă îi este utilă inclusiv într-o lume post-bipolară, Bucureștiul căuta să păstreze legături sistemice și cu Orientul, reprezentat în special de Rusia și China. Astfel, s-a integrat entuziast în Organizația pentru cooperare economică la Marea Neagră, inițiată de Rusia și Turcia, a conservat relația amicală cu China, a continuat politica vechiului regim în Orientul Mijlociu, caracterizată de echilibru între Israel și statele arabe, a intrat în Consiliul Europei și s-a alăturat Parteneriatului pentru pace, a cultivat dialogul cu UE și NATO, încă afectat, de-a lungul întregii perioade de reacția occidentală negativă la incursiunile minerești cu obiective politice. În această perioadă, România a fost fundamental izolată și încercările sale de a ieși din izolare, practic, în ciuda unor pași înainte, au eșuat.
2. 1996-1998 – o politică multivectorială, anticipativă și ofensivă, care să asigure României un rol de lider regional în Europa de est și sud est, cu garanții de securitate în afara alianțelor occidentale, în condițiile concilierii dintre integrare (euro-atlantică) și independență. Profitând de un statut real de independență și suveranitate, pe când dominația sovietică murise, iar cea americană nu se născuse încă, România a trecut din defensivă în ofensivă, încercând să iasă din izolare, să se afirme ca lider în regiunea căreia îi aparținea și de pe această poziție să își mențină autonomia strategică, oferind în schimbul integrării ei euro-atlantice, integrarea sa utilă în strategiile orientale ale puterilor euro-atlantice. Este perioada în care România și-a câștigat recunoașterea eligibilității pentru statutul de membru cu drepturi depline al NATO și UE, fără a fi obligată să renunțe la interesele sale naționale, la avutul național sau la relațiile tradiționale cu puterile orientale (în special cu China). Tot atunci, în paralel cu apropierea de SUA, s-a reluat dialogul cu Rusia în vederea stabilirii unui model de relație bazată pe încredere, respect și avantaj reciproc. Acestea și încă altele au fost agregate într-o doctrină de politică externă românească căreia îi voi dedica un capitol separat.

3 . 1998-1999 – politică accentuat rusofobă, moderat americano-sceptică, precumpănitor germanofilă  și euro-conformă, sub toate aspectele ei adinamică. După ce la începutul anilor 1990, se știa sau, cel puțin, se credea că la Președinția României (care, în pofida faptului că potrivit Constituției nu deținea atribuții nici în planificarea, nici în realizarea și nici în controlul realizării politicii externe și de apărare a țării, fiind lăsată în afara puterilor statului, își arogase, prin abuz și conivențe politice neconstituționale, rolul decisiv în aceste domenii de importanță strategică) trebuie să fie persoane agreate de Moscova (nu neapărat explicit), beneficiare ale încrederii marii puteri (globală sau regională, nu mai conta) de la răsărit, la finele deceniului respectiv, Occidentul euro-atlantic începe încercarea de a-și plasa oamenii de încredere în conducerea României, umplând locul gol lăsat de URSS și de Rusia post-sovietică cu puțin înainte de mijlocul intervalului. Pretendenții erau (ca și în prezent) mai mulți și ei se aflau în rivalitate unii cu alții (cei mai importanți fiind SUA, Germania și Franța, precum și, în mai mică măsură, Marea Britanie). În urmărirea intereselor sale legitime România putea cocheta cu toți, se putea logodi cu unul, dar nu ar fi trebuit să se căsătorească niciodată. În perioada 1998-2000 începe, însă, procesul marital, respectiv drumul de la statutul de independență la cel de dominion, de la care nu a mai fost decât un pas la cel de colonie. Este perioada în care relațiile cu Rusia ajung în pragul ostilității (reciproce), cele cu China devin reci, iar cele cu alte state din afara lumii euro-atlantice sunt practic inexistente. În același timp, se înregistrează o diferență de orientare geopolitică (fără precedent) între Președintele României și ministrul de externe, cel dintâi având înclinație pentru parteneriatul româno-american, iar cel din urmă pentru relația româno-germană. În aceste condiții de tensiune internă, politica externă românească redevine reactivă și astfel reia drumul alinierii servile la poziția altora. Într-un atare context, Președintele Republicii, în loc să continue a personifica politica externă românească, ajunge să o personalizeze (reducând-o la relațiile personale cu liderii euro-atlantici), în timp ce Guvernul (și prin el România) renunță la proiectul integrării și conducerii (sub)regionale, lăsând în nelucrare, conform cu dorința protagoniștilor geopoliticii europene (în special Germania și Rusia) aproape toate structurile arhitecturii de securitate construite potrivit doctrinei de politică externă a României adoptate în anul 1996. România va continua să fie independentă și suverană pentru încă aproximativ șase sau șapte ani, dar ușa către vasalitate se întredeschide în anii 1998-1999 (când și politica economică română începe să se conformeze, cu accelerată supușenie, comenzilor UE, FMI și BM).

4. 1999-2007 – politica consensului național unidirecțional al integrării euro-atlantice („fuga către Vestul colectiv”), privită ca scop în sine, iar nu ca mijloc (și de aceea realizabilă la orice preț). După mai mulți ani de discordie internă, forțele politice române (din arcul guvernamental și din opoziție) ajung să adopte o agendă națională minimă pe care să o susțină împreună: intrarea în NATO și aderarea la UE. Pe cale de consecință întreaga politică externă (ca, de altfel, și cea internă) românească se subordonează acestui singur obiectiv (dual). Anii 2000-2004 coincid și cu o concesie majoră care accelerează procesul de transformare a parteneriatului cu SUA într-un raport de vasalitate: Bucureștiul oferă Washingtonului privilegiul de a negocia persoana șefului diplomației române, care va fi apoi mai degrabă agentul Americii în România, decât agentul României în lume. În entuziasmul găsirii consensului – intern și transatlantic – și în cel al definirii clare a unei ținte unice, administrarea așteptărilor este uitată. Astfel, românii nu calculează decât avantajele calității de membru al NATO și UE, fără a conștientiza și costurile. În acest context, liderii politici, din naivitate sau din dorința de a beneficia de sprijinul străinătății pentru păstrarea puterii politice în România și utilizarea ei în interes personal (individual sau de grup), nu mai fac nici un calcul cost-beneficii și se arată gata să plătească oricât numai pentru a raporta electoratului „victoria”. Plata va include cedarea unei mari părți a avuției naționale și o graduală renunțare la suveranitate.

5. 2007-2023 – abandonul de facto al suveranității cu efectul auto-privării de orice politică externă (coloniile și protectoratele – în general entitățile statale lipsite de suveranitate – nu au politică externă). Este perioada în care Președintele României, transformat prin propria voință și, deci, împotriva Constituției, din „Președinte mediator” în „Președinte jucător”, ceea ce echivala cu o lovitură de stat, a lansat doctrina „Marelui licurici”, așezând România 100% pe Axa Washington-Londra; respectiv, a subordonat în totalitate politica externă, de securitate și de apărare a României (cu toate extensiile și implicațiile din politica internă) agendei geopolitice americane, adică agendei transatlantice a albilor anglo-saxoni protestanți. Astfel, s-a ajuns ca agenda de politică externă a României să aibă un singur punct: cum să se îndeplinească fidel instrucțiunile SUA.

ALINIEREA SERVILĂ A POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI LA AGENDA EURO-ATLANTICĂ ȘI RENUNȚAREA LA IDENTITATEA GEOPOLITICĂ A ROMÂNIEI

Anul 1997 constituie un punct de inflexiune în istoria recentă a politicii externe românești. Atunci, Președintele României și ministrul de externe au primit informații consistente și credibile potrivit cărora principalii actori ai ordinii europene și mondiale încearcă să influențeze nu doar politica României, ci chiar aducerea în cele mai înalte demnități naționale a unor persoane dispuse să accepte prioritățile lor geopolitice renunțând la aspirațiile naționale, prin recrutarea sau exploatarea în orb a unor formatori de opinie din lumea presei și din clasa politică. 

Printr-o declarație publică strecurată într-un interviu acordat ziarului Azi, ministrul de externe a făcut publică această situație, dând semnul luptei pentru contracararea ei. După câteva luni de scandal mediatic abil amorsat de cei vizați, desigur profitând și de naivitatea sau goana după senzațional a multor jurnaliști români, și în urma presiunilor interne și externe de tot felul, ceea ce ar fi urmat să constituie rezistența românilor față de atentatele împotriva suveranității țării lor, a murit prin demisia impusă celui care stârnise furtuna – ministrul de externe.

Compromisul prin care s-a încheiat bătălia înainte de a începe propriu-zis și prin care s-a consemnat înfrângerea într-un război neluptat, a fost materializat în comunicatul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, care a confirmat că fenomenul sesizat de șeful diplomației române (același fenomen cu cel denunțat, în aceeași perioadă, de către ministrul apărării polonez) este real, doar cazurile concrete indicate de acesta neputând fi documentate. Dacă exemplele nu erau bune, dar situația pe care o ilustrau era reală, înseamnă că existau și cazuri dovedite, dacă nu prin probe judiciare, măcar prin probe informative.

Lipsa de logică a fost, însă, ignorată de îndată ce sacrificarea, prin înlănțuirea de Elbrusul suveranității naționale a celui ce a divulgat muritorilor secretul focului antiromânesc care trebuia să rămână doar al zeilor globali și a îndrăznit să spună mulțimii că „regele este gol”, s-a consumat.

Aceasta a consemnat înfrângerea contra-ofensivei politico-diplomatice românești împotriva strategiei puterilor străine de a prelua prin interpuși locali conducerea României și a anexa politica sa externă priorităților lor geostrategice.

Scandalul iscat și sacrificiul făcut au permis, însă, amânarea deznodământului și beneficiul alegerilor libere pentru următorii circa șase ani, adică până în 2004.

Până atunci, deși politica relațiilor cu vecinii (de fapt cea regională), care constituise nucleul dur al diplomației românești în anul 1997, a devenit anexă a geopoliticii puterilor globale, aliniindu-se în special exigențelor germane (în perioada 1998-1999), pentru ca apoi, întreaga acțiune externă a României să se subordoneze gradual exigențelor americane (în perioada 2000-2004), încă românii au mai putut să își aleagă liderii și să angajeze răspunderea acestora.

Alegerile prezidențiale din 2004, desfășurate (coincidență!?) în aceleași zile cu „Revoluția portocalie” de la Kiev, s-au încheiat prin răsturnarea voinței populare. Președintele instalat atunci a impus transformarea regimului parlamentar al României în regim prezidențial și a parteneriatului româno-american în protectorat american, fiind autorul doctrinei „Marelui Licurici”. Faptul a devenit de netăgăduit în 2012, când asistentul Secretarului de Stat al SUA, Philip Gordon, a descins intempestiv la București, precum altădată adjunctul ministrului de externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vâșinski, pentru a anula rezultatul referendumului prin care poporul român, cu o zdrobitoare majoritate, decisese demiterea unui președinte dovedit nedemn de o asemenea funcție. Ambasadorul american la București din acel moment a spus-o foarte clar celor care reproșau procedeul: „În România nu există nici un alt om politic care să corespundă mai bine intereselor americane.”

Doctrina de politică externă a României a devenit astfel caducă, însăși ideea de a avea o asemenea doctrină apărând a fi superfluă. Despre respectiva doctrină și necesitatea resuscitării ei vom discuta în capitolul următor.