AL DOILEA CONGRES DE LA SALONIC (GRECIA) PRIVIND GEOPOLITICA, GEOSTRATEGIA ȘI GEOECONOMIA (9-11 februarie 2024)
Pe data de 11 februarie 2024, am vorbit ca invitat special în cadrul sesiunii organizate sub titlul „CONCEPȚIA GEOPOLITICĂ A ROMÂNIEI”.
Faptul că organizatorii au introdus în agenda Congresului o sesiune dedicată în mod special identității și rolului geopoliticii românești în context regional și global, arată cât de important este locul pe care în mod obiectiv țara noastră îl deține pe „tabla de șah” a Europei, ce așteptări sunt legate de aportul ei în cadrul ordinii globale și cât de mult lipsește ea lumii, în condițiile în care a ales să nu își mai joace atuurile strategice.
M-am bucurat cu atât mai mult să pot vorbi pe această temă cu cât o conferință cu obiect similar nu poate fi ținută astăzi în România. Recent, chiar și Academia României a refuzat să o găzduiască. O parte din discursul meu de la Salonic a inclus idei pregătite pentru acea conferință care ar fi trebuit prezentată în toamna trecută în Aula Bibliotecii Academiei sau în Sala Dalles, dar care nu a mai fost lăsată să aibă loc.
În continuare cei interesați pot găsi ideile principale ale intervenției mele. Evident, nu toate au putut fi dezvoltate în discursul oral, iar în suportul scris unele sunt numai enunțate.
ROMÂNIA – UN CONCEPT GEOPOLITIC / ROLUL ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC ACTUAL
REZUMAT EXECUTIV
i. România a intrat în istorie ca stat modern pentru a îndeplini un rol geostrategic (menținerea Rusiei la porțile Europei) și unul geoeconomic (aprovizionarea Europei cu petrol și cereale, adică cu energie și hrană) în care erau interesate puterile Occidentului colectiv al timpului (națiuni imperiale și imperii multinaționale).
ii. Proiectul inițial a fost conceput în logică danubiană, el constând în unificarea Principatelor danubiene, adică a teritoriilor extracarpatice mărginite de Dunăre și locuite de o populație majoritar românească cu experiența autoguvernării.
iii. Aceste teritorii nu fuseseră ocupate sau anexate decât trecător întrucât, pe de o parte, nu se găseau în calea, ci doar în flancul, traseelor urmate de armatele imperiilor rivale, iar pe de altă parte, beneficiau de atuuri geografice care le făceau dificil de administrat din afară de puteri străine.
iv. Acest proiect s-a dovedit viabil și durabil întrucât a dat formă politică unui fond cultural organic caracterizat prin unitatea de limbă și o religie comună ridicată de la rădăcina societății, iar nu impusă prin decret princiar.
v. Așa se explică de ce naționalismul românesc este geostrategic și nu etnic, de ce românii sunt deschiși față de străini, dar nu se lasă asimilați de ei, de ce ei sunt în stare să accepte globalizarea și federalizarea, mereu adaptându-se dar nu dizolvându-se, de ce pot fi și progresiști și conservatori în același timp.
vi. România s-a arătat nu doar capabilă să își îndeplinească mandatul, ulterior extins pentru a garanta echilibrul de putere dincolo de Carpați, în Europa centrală, ci a reușit, cu îndrăzneală și imaginație, să îl exercite și în folos propriu.
vii. Concepția geopolitică a României este duală: obiectivă și subiectivă. Cea obiectivă derivă din geografia (cu componenta demografică), istoria și cultura ei, care nu se schimbă chiar dacă se află mereu sub presiuni străine. Cea subiectivă este expresia opțiunilor și a modului de operare a conducătorilor ei, pasageri și efemeri, provizorii și tranzitorii, adesea mai doritori să își promoveze interesele personale prin obediență față de puterile străine, decât să se sacrifice pentru binele național, valorificând atuurile geopolitice, geostrategice și geoeconomice naționale.
viii. În prezent, geopolitica României se reduce la un singur punct: îndeplinirea riguroasă a agendei geopolitice americane. Asta înseamnă că România a încetat să mai aibă o politică externă proprie; adică a încetat să se mai exprime ca stat suveran.
ix. O asemenea opțiune, adoptată de suprastructura politică în disprețul intereselor și aspirațiilor României profunde, nu anulează identitatea geopolitică obiectivă a acesteia. Un alt context va face ca atuurile ei să se exprime din nou.
x. Analiza de față se referă la aceste atuuri; adică la un concept posibil și dezirabil, chiar dacă nu și (întrutotul) actual.
I. TEZE ȘI ANTITEZE REFERITOARE LA IDENTITATEA GEOSTRATEGICĂ A ROMÂNIEI
1. România a fost concepută la naștere (1859) ca un obstacol în calea expansiunii rusești. De aceea, la Congresul de la Paris (1856), teritoriile românești de la Gurile Dunării, anterior ocupate de Rusia, în procesul expansiunii sale către Balcani și Centrul Europei, au fost restituite Moldovei, de unde au trecut în componența Principatelor Unite Române. Așa se explică și de ce, după unirea acestor principate, cunoscute și sub numele de Principate danubiene, capitala României nu a rămas în nord-estul țării, la Iași, în apropierea frontierei rusești, ci a fost stabilită în sud, aproape de Dunăre, în vecinătatea Imperiului Otoman. Atunci și acum, otomanii au fost preferați rușilor. Așa s-a ajuns la „România – stat danubian”. Europa a încredințat României, la mijlocul secolului al XIX, când ea a și apărut ca stat național, rolul de paznic al Gurilor Dunării, pe atunci o poartă principală către inima continentului.
2. Sub aspect geo-economic, România s-a născut ca unul dintre principalii furnizori de energie (petrol) și hrană (cereale) al Europei. De aceea România, alături de puterile europene occidentale beneficiare de furnitura românească, a fost mereu interesată de libera circulație pe Dunăre. Astfel s-a consolidat identitatea sa de „stat danubian”. Ulterior, cele două războaie mondiale care au devastat Europa în secolul XX, să se poarte în mare măsură cu petrol românesc. De asemenea, criza energetică din 2009 cauzată de oprirea tranzitului de gaz rusesc prin Ucraina, nu a afectat România, ea fiind chiar în măsură să ajute pe unele din statele membre ale UE obligate să închidă capacități industriale din lipsă de energie. Acest avantaj comparativ al României rămâne valabil într-o anumită măsură și în prezent, chiar dacă într-un context economic și politic internațional mult schimbat, ceea ce are aptitudinea de a influența, în mod obiectiv, și gândirea sa geopolitică.
3. Din punct de vedere geografic, România nu se găsește pe nici unul din principalele coridoare de trecere din vestul euro-atlantic spre estul-euroasiatic, sau din nordul baltic spre sudul mediteraneean. Aceste coridoare trec fie prin sudul Dunării, adică prin sudul României, fie prin câmpia panonică, adică prin nordul României. Coridoarele cu orientare nord-sudică ocolesc și ele România, ori pe la est, prin stepa rusă, pentru a ajunge la Marea Neagră sau Marea Caspică, fie pe la vest, prin pusta maghiară sau câmpiile mazuriene. Așezarea României în jurul citadelei Munților Carpați, pe care nici azi nu îi traversează artere de circulație comode, face traversarea ei dificilă. Nici o invazie majoră, indiferent din ce parte a venit, nu a avut poarta de intrare în România. De aici, a doua teză geopolitică identitară: „România – țară de flanc”. Puterile care au dorit să controleze România au făcut-o fie pentru a-și proteja flancurile, fie pentru a hărțui adversarul amenințându-i flancul.
4. La Congresul de la Berlin (1878), la care Rusia, cu concursul principalei puteri emergente, Reichul german, a fost reprimită în Concertul puterilor europene, România a fost văzută atât ca un stat tampon capabil să oprească tentațiile expansioniste ale celor trei bătrâne imperii europene – țarist, habsburgic și otoman – ținându-le departe unul de altul, cât și ca o putere mijlocie de religie creștină aptă să țină echilibrul strategic în Balcani, astfel încât să împiedice explozia butoiului de pulbere sud-est european. Așa cum s-a văzut explozia acestuia, atunci când a avut loc, a spart ferestrele palatelor din toate marile capitale europene și nu numai. În acest context a apărut teza „România – stat balcanic” (deși tehnic ea aparținea Balcanilor numai prin teritoriul Dobrogei, singura sa parte sud dunăreană), dublată de teza „România – Bizanț după Bizanț” sau „succesor al celei de a doua Rome”. Implicarea României în cele două războaie balcanice (1912, 1913), terminate glorios prin Pacea de la București, a arătat lumii că România este capabilă să construiască ordinea regională și asta chiar în pofida opoziției marilor puterile europene.
5. La începutul primului război mondial, în perioada anilor 1914-1916, dilema României cu privire la tabăra căreia să i se alăture ținea de clarificarea identității sale geopolitice: „stat (pseudo)balcanic” sau „stat central-european”. Intrând în război de partea Antantei, România a ales, jucând și cartea latinității sale, să fie un stat central-european, și prin aceasta a optat pentru a se alătura civilizației occidentale. Paradoxal, a rămas, însă, ortodoxă. „România – o țară latină de confesiune orientală”.
6. După Primul Război Mondial, pe care tehnic l-a pierdut pe câmpul de luptă, România Mică a devenit România Mare, România danubiană a devenit carpato-pontică (adică din punct de vedere geografic așezată pe teritoriul cuprins între Munții Carpați și Marea Neagră), și România balcanică a devenit România central-europeană. La Conferința de Pace de la Versailles, națiunile imperiale învingătoare (Franța, Germania, Marea Britanie și chiar SUA) au decis că este nevoie de o Românie Mare pentru a stăvili revanșismul și revizionismul vechilor imperii decăzute (țarist, habsburgic / austro-ungar, otoman, german). În 1919, ocupând, chiar și fără aprobarea puterilor occidentale, Budapesta, și astfel extirpând regimul bolșevic al lui Bela Kun și oprind bolșevizarea Europei, România a arătat încă o dată capacitatea sa de a juca un rol de lider regional, cu relevanță continentală. Așa s-a ajuns la „România carpato-danubiano-pontică”.
7. În perioada următoare România a jucat un rol important în construcția noii ordini europene, în afară de a fi fost un campion al Ligii Națiunilor, având un rol de seamă în adoptarea Convenției de la Montreux, privind regimul strâmtorilor Mării Negre. Astfel, România s-a impus ca protagonist în regiunea strategică a Mării Negre devenind „România pontică”.
8. Creată ca stavilă împotriva expansionismului rus și apoi împotriva revizionismului maghiar, România a avut în politica sa externă două temeri geostrategice: teama de Rusia și teama de Ungaria. Aceste două temeri au apăsat timp de peste o sută de ani asupra concepției geopolitice a României, explicând multe dintre slăbiciunile sale, unele dintre rigiditățile conceptuale și un anume conservatorism aproape dogmatic care au făcut-o să rateze numeroase șanse istorice.
9. Cel de al Doilea Război Mondial, de asemenea, pierdut de România, a condus la apariția ordinii mondiale bipolare. România a intrat atunci în sfera de influență a Rusiei sovietice. Acolo a fost, însă, „inventatoarea” așa numitului „național-comunism”, doctrină care i-a permis atingerea unei anumite autonomii strategice și, în logica acesteia, o politică externă multivectorială. Astfel, România a devenit cea mai nealiniată dintre țările aliniate și cea mai aliniată dintre țările nealiniate. În acest context, atuurile sale geopolitice naturale au avut, însă, puține posibilități de a se exprima plenar. Geopolitica românească a fost atunci mai mult tactică decât strategică, obiectivul cvasi unic fiind păstrarea independenței sale indiferent de condiții. Independența și suveranitatea au fost scopul, nu și mijlocul afirmării sale ca putere cu o concepție proprie asupra ordinii regionale și mondiale. România a avut atunci un discurs propriu referitor la ordinea lumii, dar discursul nu era servit de independență pentru a se concretiza, ci era menit să îi salvgardeze independența.
10. În contextul ordinii bipolare s-au accentuat alte două temeri mai vechi ale României: teama de izolare și teama de dominare. România nu voia să rămână singură în fața potențialilor ei adversari, dar nici nu voia să rămână la discreția „aliaților” săi mai puternici doritori să o domine.
11. Concepția geopolitică a României a fost influențată nu numai de geografie, ci și de istorie, cu dimensiunea etno-culturală a acesteia. România a fost un proiect politic. Acest proiect a avut succes și a rezistat întrucât a avut o bază culturală solidă. Aceasta s-a sprijinit pe doi piloni: unitatea de limbă și unitatea confesională; limba română (fără dialecte) purtată de ciobani pe ambii versanți ai Carpaților, până la Dunăre, Nistru, Tisa și Marea Neagră, pe de o parte, și biserica ortodoxă, născută din popor, iar nu impusă prin decret princiar, pe de altă parte. De aceea, România rezistă și azi, în ciuda proiectelor de dezmembrare care au însoțit toată istoria ei modernă și sunt în vigoare și astăzi.
12. În aceste condiții se explică și caracterul sui generis al naționalismului românesc. Acesta este un naționalism geostrategic, iar nu unul etnic. Un proiect politic cu bază culturală a făcut ca românii să nu fie interesați a-și afirma superioritatea culturală, ci să își caute securitatea națională, acceptând integrarea în mai cuprinzătoarea civilizație occidentală cu atât mai ușor cu cât nu renunță la tradițiile lor naționale. Acestea sunt conservate fără ostentație naționalistă și reapar atunci când lumea se așteaptă cel mai puțin.
13. Prăbușirea ordinii mondiale bipolare a pus România în situația de a se adapta la ordinea unipolară instalată spontan după încetarea Războiului rece – așa numita pax americana. A făcut-o conștientă că o asemenea ordine nu este conformă intereselor și atuurilor ei. Pentru România, în mod obiectiv, singura ordine convenabilă rămâne cea multipolară.
14. Anticipând finalul ordinii unipolare, precum și sfidările aduse de dezordinea care avea să urmeze unipolarismului, la mijlocul anilor 1990, România a elaborat o doctrină de politică externă bazată pe atuurile sale geopolitice și destinată valorificării acestora prin îndeplinirea rolului său regional recomandat de respectivele atuuri. Această doctrină, rămâne valabilă și astăzi, chiar dacă, de la începutul anilor 2000, treptat dar consistent ea a fost abandonată pentru a subordona România în totalitate agendei geopolitice a SUA (și mai puțin a UE, care, de altfel, este o entitate în criză de identitate strategică).
II. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎNTRE ANII 1990-1998
A. Schimbarea contextului internațional
1. Datele în funcție de care România trebuia să acționeze la începutul anilor 1990
a) înțelegerile de la Malta – dezideologizarea și demilitarizarea relațiilor internaționale și reunificarea Europei;
b) dispariția URSS – „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”; dezordinea postsovietică și problema „crizelor înghețate” (componente ale unei crize coerente post-imperiale)
c) unificarea germană – preambulul trecerii de la Germania europeană la Europa germană;
d) trecerea spontană de la sistemul mondial bipolar la unipolarismul american (victoria pax americana) – de la „echilibrul terorii” la abuzul puterii;
i. capacitatea de a abuza de puterea sa, în lipsa unui adversar redutabil, a afectat discernământul, analiza și planificarea politică americană
ii. dezideologizarea externă a declanșat conflicte ideologice interne care apoi au infectat și politica externă americană
e) redeșteptarea instinctelor imperiale ale națiunilor Europei occidentale
i. de la reconcilierea istoriei europene cu geografia europeană și reunificarea Europei, la expansiunea UE în „estul sălbatec” post-sovietic
ii. obiectivul emancipării Europei (germane sau franco-germane) de sub tutela (dominația și ocupația americană) – ceea ce impunea o antantă euro-rusă;
f) alinierea nealiniaților și reorientarea politică a piețelor Lumii a III-a.
2. Confuzia americană între:
a) armistițiul propus de URSS și capitularea URSS;
b) victoria valorilor proclamate de pax americana și victoria SUA
3. Istoria post-bipolară a Europei ca opoziție a două concepții strategice și anume:
a) „America in; Russia out; Germany down!”
b) „America out; Russia in; Germany (German Europe) up!”
B. Prejudecăți româno-sceptice și amenințări geopolitice
1. Două doctrine occidentale româno-sceptice:
a) conflictul geopolitic – „O Românie prea mare pentru o Europă prea mică / O Românie prea tare pentru o Europă prea slabă”
b) conflictul cultural – o Românie ortodoxă la frontiera carpatină cu Occidentul colectiv catolic, protestant și neoprotestant
2. Trei amenințări politice imediate:
a) promovarea unor politici de integrare europeană în contradicție cu politicile de dezvoltare a României (pe bazele moștenite de la regimurile politice precedente)
b) dezmembrarea teritorială a României prin amorsarea conflictelor inter-etnice (evenimentele de la Tg Mureș din martie 1990)
c) decuplarea României de statele Grupului de la Viszegrád
3. Teze româno-sceptice în războiul propagandistic post-sovietic / post-bipolar
a) România neo și cripto-comunistă / România nereformată (inclusiv lipsa unui partid comunist reformat) – antimonarhism; autoritarism (fenomenul Piața Universității); hiper-etatism (refuzul privatizării); hiper-centralism (refuzul descentralizării, inclusiv al autonomiei locale pe criteriul etnic, cu corolarul hiper-birocratismului); militarism (conducerea militară a instituțiilor civile); anti-reformisrm (refuzul „terapiei de șoc”)
b) România arhaică – autohtonism și clericalism
C. Politici antiromânești ale cercurilor neoconservatoare și corporatiste internaționale
a) Opoziția față de ipotetica reunificare a României la est (reunificarea cu Basarabia / Republica Moldova)
b) Sprijin pentru destructurarea teritorială a României la vest. (problema Transilvaniei)
c) Opoziția față de politicile de susținere a emergenței capitalului privat românesc.
d) Presiunea în favoarea „terapiei de șoc ” (spre deosebire de cazul Poloniei era vorba despre un „șoc fără terapie”) și a „restitutio in integrum” (de aici a rezultat, după anul 2000, „Fondul Proprietatea” și privatizarea ramurilor economice strategice în favoarea corporațiilor străine)
e) Sprijinul extern pentru crearea de ong-uri politice militante, cu finanțări și dependențe (externe) oculte, care să alimenteze instabilitatea politică internă.
III. FAZELE POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI ÎN PERIOADA 1990-2023
a) 1992-1996 – o politică mimetică și reactivă, de aproximare, tatonare și balans între „vechii prieteni” și „noii prieteni”, în contextul începutului expansiunii Occidentului euro-atlantic către Orientul euro-asiatic;
b) 1996-1998 – o politică multivectorială, anticipativă și ofensivă, care să asigure României un rol de lider regional în Europa de est și sud est, cu garanții de securitate în afara alianțelor occidentale, în condițiile concilierii dintre integrare (euro-atlantică) și independență;
c) 1998-2000 – politică rusofobă, americano-sceptică, germanofilă și euro-conformă, sub toate aspectele ei moderată și adinamică;
d) 2000-2007 – politica consensului național unidirecțional al integrării euro-atlantice („fuga către Vestul colectiv”), privită ca scop în sine, iar nu ca mijloc (și de aceea realizabilă la orice preț);
e) 2007-2023 – abandonul de facto al suveranității cu efectul auto-privării de orice politică externă (coloniile și protectoratele – în general entitățile statale lipsite de suveranitate – nu au politică externă).
IV. DOCTRINA DE POLITICĂ EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN ANII 1996-1997
1. Doctrina „celor trei cercuri concentrice” – vecinii, puterile regionale, puterile globale; elementele de bază ale doctrinei „celor trei cercuri”
a) Strategia „reconcilierii” – interetnice, interconfesionale, istorice (între republică și monarhie), internaționale (cu vecinii)
b) Strategia construirii de parteneriate strategice în format bilateral, trilateral și cvadrilateral cu statele din vecinătatea imediată și apropiată (Polonia, Ucraina, Rep Moldova, Ungaria, Austria, Bulgaria, Grecia, Turcia, Croația, Serbia / Iugoslavia, Slovacia), toate intersectându-se la București, care să confere membrilor lor:
– capacitatea de a obține securitate în afara alianțelor cu puterile regionale și globale;
– capacitatea de a furniza securitate puterilor regionale și globale, în condiții de reciprocitate avantajoasă;
– capacitatea de a negocia cu puterile regionale și globale, de pe poziții de forță și eficiență superioare, integrarea în structurile de securitate create de acestea;
– capacitatea de a se insera util în strategiile regionale (Balcani, Marea Neagră, Dunărea) ale puterilor globale
c) România ca lider regional, membru al rețelei internaționale informale a liderilor regionali și partener strategic al partenerilor strategici
d) Constituirea de parteneriate strategice regionale cu Germania și Italia
e) Constituirea de parteneriate strategice la nivel global cu SUA și China
f) „Drumul mătăsii” (traseul sud-caucazian), „Drumul chihlimbarului” (de la Gdansk la Alexandropolis) și „Drumul sudului” (din Orientul Mijlociu extins la Golful Persic)
2. Harta principalelor structuri de rezistență ale arhitecturii de securitate concepută de România în vecinătatea sa imediată și apropiată – Europa centrală, de est și de sud-est
i. Parteneriatul cvasi-confederal România-Ungaria
ii. Parteneriatul aprofundat România-Polonia
iii. Patrulaterul România-Moldova-Ucraina-Polonia
iv. Trilateralele „spate în spate” România-Bulgaria-Grecia și România-Bulgaria-Turcia
v. Trilaterala România-Ungaria-Austria
vi. Trilaterala Polonia-România-Turcia
3. Principiile și obiectivele strategice ale raporturilor internaționale (bilaterale și multilaterale) ale României
a) Tratatul politic de bază cu Ucraina – obiective (în ordinea descrescătoare a importanței la data încheierii lor)
i. Protecția comunităților române din Ucraina (înzestrarea Recomandării 1201 a PACE cu forță juridică și includerea drepturilor conferite prin tratat minorității române în , inclusiv prin crearea euroregiunilor Dunărea de Jos și Prutul Superior (Bucovina de Nord și Hotinul)
ii. Crearea premiselor pentru realizarea trilateralei strategice România-Ucraina-Polonia (ceea ce însemna și apropierea României, prin Polonia, de Grupul de la Viszegrád, favoritul puterilor Occidentului colectiv)
iii. Realizarea condițiilor pentru recunoașterea drepturilor României asupra platoului continental din Marea Neagră.
iv. Îndeplinirea condițiilor pentru intrarea României în NATO și UE
v. Obținerea dreptului de navigație pe apele interioare ale Ucrainei (brațul Chilia)
vi. Obținerea unui spațiu-tampon între România și Rusia în condițiilor unui anumit echilibru de putere între Ucraina și Rusia
vii. Găsirea unui obiect strategic de prim rang al cooperării dintre Polonia și România, de interes maxim pentru SUA și UE, constând în ancorarea Ucrainei, prin efortul coordonat al celor două, în solul geopolitic vest european (cu perspectiva aducerii românilor din Ucraina, cu teritoriile locuite de ei, în UE) – aceasta trebuia să aibă loc în condițiile îmbunătățirii relațiilor dintre Occidentul colectiv (în special UE) și Rusia, precum și ale federalizării și finlandizării Ucrainei
viii. Contracararea acuzațiilor potrivit cărora România ar fi un stat revizionist (revizuirea Tratatului de pace de la Paris din 1947) și iredentist (revendicarea teritoriilor atribuite Ucrainei prin tratatul de pace, la finele celui de al Doilea Război Mondial).
b) Parteneriatul strategic al României cu Italia
i. un actor cu relevanță regională (europeană) în egală măsură partener privilegiat al SUA și al Rusiei, membru al G7 și fondator al UE, cu vocație la un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate ONU;
ii. Italia avea afinități culturale cu România;
iii. Italia era o trambulină a României către realizarea unui „Pact latin european” (Franța, Italia, Portugalia, România, Spania) ca punte către o relație specială cu statele Americii Latine (MERCOSUR și Pactul andin)
N.B. Parteneriatul strategic cu Germania nu s-a putut realiza, iar alte parteneriate așa zis „strategice” cu diferite state europene (ex. Franța), proclamate de diferite guverne române, sunt false întrucât le lipsește congruența intereselor strategice. De aceea nu au funcționat niciodată.
c) Principiile și obiectivele parteneriatului strategic al României cu SUA
i. Principiile prevăzute în documentul fondator convenit la București în octombrie 1997: comunicare; consultare; concertare; cooperare – în toate domeniile de interes strategic, cu precizarea că, la data nașterii sale parteneriatul nu era considerat ca un substitut al intrării României în NATO și nu includea o componentă militară în sens strict)
ii. „România preferă să devină membru al NATO ca partener al SUA, decât să devină partener al SUA ca membru al NATO.” – declarație AS la Washington (aprilie 1997)
iii. Opțiunea pentru alianța cu unica superputere globală a anilor 1990 în condițiile în care:
– Rusia nu avea nici o ofertă strategică pentru România (și nici nu putea avea în anii 1990-2014), preferând înțelegeri directe cu SUA și UE
– România se pronunța pentru ca SUA să rămână un „actor european”, fiind singura capabilă să asigure Europei umbrela de securitate nucleară în raporturile cu terții și totodată să impună puterilor europene evitarea războiului între ele
– România era interesată în și avea în vedere pe termen mediu realizarea unei ordini mondiale multipolare ai cărei principali piloni ar fi urmat să fie cele două puteri hard ale fostei ordini bipolare, acum în declin – SUA și Rusia, și cele două puteri soft emergente – China și UE.
– România susținea ideea creării unei capacități de apărare europene (în cadrul UE) în legătură strategică cu SUA, dar capabilă să acționeze autonom atunci când participarea SUA nu era necesară sau posibilă.
d) Principiile și obiectivele relației strategice a României cu China
i. Recunoașterea caracterului obiectiv al legăturii româno-chineze bazată pe solidaritatea intereselor lor strategice, independent de ideologii, regimuri politice și guverne.
ii. Recunoașterea nevoii de a include China într-un sistem al globalismului multipolar simetric (echilibrul dinamic al principalelor puteri împreună cu alianțele realizate de acestea este garanția privind durabilitatea ordinii create sistem) care să asigure stabilitatea ordinii mondiale.
iii. Valorificarea potențialului economic și comercial al Chinei, precum și a tradițiilor în relațiile bilaterale româno-chineze care au potențialul de a face din România poarta de intrare a Chinei în UE (între timp România a fost înlocuită în această funcție de Ungaria).
e) Principiile și obiectivele relației României cu Rusia
i. Cooperare economică, inclusiv în ceea ce privește proiectul strategic South Stream (conductă de gaz rusesc care să traverseze Marea Neagră și România către Europa centrală)
ii. Evitarea unei înțelegeri germano-ruse care să reia Pactul Ribbentrop-Molotov (în acest sens trebuia utilizată trilaterala România-Ucraina-Polonia)
iii. Evitarea unei înțelegeri americano-ruse realizată peste capul și pe contul României (în acest sens trebuia utilizat parteneriatul strategic româno-american)
iv. Crearea cadrului necesar, în condițiile unei vecinătăți românești prietenoase, pentru clarificarea unor aspecte litigioase din trecutul relațiilor româno-ruse (problema tezaurului, problema Basarabiei / moldovenismului și problema reactivării Mitropoliei Basarabiei)
f) Principiile și obiectivele intrării în NATO
i. România să își consolideze capacitatea de apărare împotriva oricărui agresor terț, fără ca apartenența sa la alianță să fie îndreptată împotriva unui terț, direct sau indirect
ii. România ca membru egal cu toți ceilalți membri (respingerea ideii ca aprioric România să nu găzduiască baze militare sau armament NATO)
iii. Alianța să permită dezvoltarea propriilor capacități de apărare fără ca pe teritoriul României să staționeze trupe străine sau să fie stocate arme de distrugere în masă.
iv. România să se plaseze în aceeași alianță politico-militară cu Ungaria
v. România să ofere o vecinătate stabilă și sigură Rusiei, de pe poziția căreia să poată dezvolta o relației rațională și pozitivă cu Rusia
vi. Consolidarea securității României să îi ofere credit pe piața financiară și de capital, facilitându-i intrarea în UE
g) Principiile și obiectivele intrării în UE
i. Intrarea României în UE ca parte a procesului de reunificare a Europei, consecință a reconcilierii dintre geografia și istoria Europei – refondarea UE și România, alături de noii membri din Europa centrală și orientală, ca membru co-fondator al UE
ii. Extinderea UE ca proces de sinteză a istoriei și culturii vechilor și noilor membri, iar nu ca proces de expansiune colonială / imperială a Occidentului european în teritoriile din Estul european
iii. Intrarea în UE ca soluție pentru depășirea crizei statului național și consolidarea statului-națiune român în condițiile exercitării suveranității naționale prin delegarea (nu cedarea) unora dintre atribuțiile ei simultan unor instituții transnaționale și comunităților locale – europenizare și descentralizare
iv. Organizarea UE ca o uniune de state și cetățeni funcționând pe baze federale ca o democrație transnațională (nu supranațională) mandatată de națiunile membre să gestioneze interesele lor comune, prin instituții create în comun și aflate sub control democratic comun, spre profit comun – „Statele Unite ale Europei” ca federație sui generis de state-națiune suverane; suveranismul și federalismul urmau a fi împăcate în UE.
v. Promovarea intereselor naționale ale românilor constând în obținerea securității individuale (personale) și colective (sociale), naționale (identitare) și internaționale (geostrategice) – pace, bunăstare, libertate, demnitate
vi. Realizarea obiectivului reunificării naționale prin adunarea tuturor teritoriilor istorice românești, cu românii care le locuiesc, înăuntrul unei singure structuri politice – Uniunea Europeană
4. Relația cu Republica Moldova
i. Doctrina celor două state românești
ii. Doctrina unirii cu Basarabia în cadrul UE
iii. Strategia unirii la bază:
– Mitropolia Basarabiei;
– instruirea clerului moldav în instituțiile de învățământ teologic din Iași;
– instruirea tinerilor moldoveni în științe politice și administrative;
– uniformizarea formularisticii administrative;
– cumpărarea Moldtelecom;
– credit românesc pentru cumpărarea și finalizarea unuia din grupurile Centralei nucleare de la Cernavodă;
– realizarea ecartamentului european;
– asistență pentru formarea și dotarea armatei moldave
NB – unele au rămas în stadiu de proiect, iar altele au fost abandonate pe parcurs
V. REACȚII EXTERNE LA DOCTRINA DE POLITICĂ EXTERNĂ A ROMÂNIEI
1. Poziția SUA
i. Interes major pentru încheierea Tratatului cu Ucraina și trilaterala Polonia-Ucraina-România, în siajul doctrinei Brzezinski
ii. Interes pentru trilateralele back-to-back România-Bulgaria-Turcia și România-Bulgaria-Grecia, ca modalitate de a ajuta la menținerea unei relații neconflictuale între Turcia și Grecia, doi aliați ai SUA în NATO (Departamentul de Stat a creat un colectiv care să studieze această formă de „diplomație trilaterală” promovată de România)
iii. Reticență față de ideea ridicării României ca lider regional și față de aceea a apariției unui mini-bloc central, est și sud-est european în afara alianțelor controlate de SUA
iv. Respingerea oricărei sugestii de negocieri ale SUA sau NATO cu statele foste comuniste în bloc – teza aprecierii fiecăruia potrivit meritelor sale (vezi „principiile de la Sintra”)
2. Poziția Germaniei
i. Opoziție față de o politică aptă a crea un bloc central-est european de state care și-ar fi putut afla și negocia securitatea împreună – Germania a urmărit fragmentarea Mittel Europei pentru a o controla mai ușor și a o tranzacționa mai ușor, în special cu Rusia
ii. Privilegierea statelor membre ale Grupului de la Viszegrád, în general și în special în raporturile cu România
iii. Opoziția față de orice renaștere a proiectului intermarium care ar fi reprezentat riscul ridicării unui baraj care să îngreuneze revenirea la strategia Pactului Ribbentrop-Molotov
3. Poziția Franței
i. Înainte de reunificarea germană a fost gata să ofere Rusiei o Ungarie Mare în schimbul opoziției față de unificarea Germaniilor de est și de vest.
ii. După reunificarea germană a văzut în „sora” română avanpostul Franței în Europa de est și la Marea Neagră, în vecinătatea imediată / apropiată a Rusiei
iii. Opoziție față de doctrina românească de politică externă care favoriza parteneriatul strategic cu Germania, iar nu cu Franța, în contextul apropierii strategice de SUA
4. Poziția Rusiei
i. Până la revoluțiile portocalii prioritatea Rusiei a fost aceea de a se asocia cu Occidentul colectiv pentru ca împreună cu acesta să delimiteze sferele de influență în Europa de est (cu România plasată pe drumul rusesc spre slavii și ortodocșii din Balcani)
ii. Opoziție față de orice încercare de a deplasa Ucraina spre alianțele occidentale și de aceea alimentarea tensiunilor între România și Ucraina
iii. Lipsa unei oferte personalizate pentru România în materie de securitate, asociat cu asumarea ideii că România nu reprezenta un pericol similar celui polonez sau baltic, ea urmând să rămână într-o relație constructivă cu Rusia, chiar și în condițiile intrării în NATO și UE
VI. ALINIEREA SERVILĂ A POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI LA AGENDA EURO-ATLANTICĂ ȘI RENUNȚAREA LA IDENTITATEA GEOPOLITICĂ A ROMÂNIEI.
1. 1998 – Înfrângerea contra-ofensivei politico-diplomatice românești împotriva strategiei puterilor străine de a prelua prin interpuși locali conducerea României și a anexa politica sa externă priorităților lor geostrategice
2. 1999-2000 – Subordonarea față de exigențele germane (politica relațiilor cu vecinii a devenit anexă a geopoliticii puterilor globale)
3. 2000-2004 – Subordonarea graduală față de exigențele americane
4. 2000 -2024 – Doctrina „Marelui licurici” – doctrina cedării suveranității naționale
VII. OBIECTIVE ȘI ALTERNATIVE GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI ACTUALE
(Marja de libertate și opțiunile României în contextul geopolitic actual)
1. Nevoia de românizare a politicii externe românești; premisa este recuperarea suveranității – coloniile, protectoratele și teritoriile sub tutelă nu au politică externă
2. Reexaminarea și resetarea alianțelor – alianțele actuale nu trebuie abandonate dar trebuie clarificat faptul că ele nu pot rezista atât timp cât compromit interesele naționale românești
a) Parteneriatul cu SUA – revenirea la principiile inițiale – „cei patru C”
b) NATO
i. România trebuie să vegheze la menținerea caracterului de alianță politico-militară defensivă a NATO;
ii. NATO se poate globaliza dar numai în cadrul unui Pact defensiv global;
iii. NATO trebuie să sprijine România în a-și spori propria putere militară, iar nu să ocupe România cu baze ale armatelor altor state, transformând-o astfel într-un stat-țintă din prima linie;
iv. NATO trebuie să suporte costul tuturor operațiunilor sale desfășurate pe teritoriul României din propriul buget.
3. Raporturile cu vecinii
a) Parteneriatul cu Ungaria – trebuie reinventat pe principiul sinergiei politicilor externă și de securitate ale celor două state
b) Parteneriatul cu Polonia – redefinite interesele strategice comune și creat un mecanism de cooperare curentă
c) Relația cu Serbia – revenirea la antanta cordială bazată pe solidaritatea intereselor
d) Relația cu Ucraina
i. România nu este interesată într-o Ucraină Mare, hipercentralizată, militarizată și autoritară
ii. România nu este interesată într-o Ucraină Mică nefuncțională și neviabilă
iii. Ucraina (ceea ce va rămâne din ea după războiul cu Rusia) trebuie să fie desovietizată, autodeterminată pe principiul național (după caz,) federală, neutră și membru UE
e) Relația cu Turcia – un parteneriat consolidat, similar celui construit de Ungaria, care să facă din binomul București-Ankara un factor de stabilitate atât la Marea Neagră cât și în întreaga peninsulă Balcanică, în sinergie cu parteneriatul România-Bulgaria-Grecia.
f) Relația cu Republica Moldova – integrare economică, asociere politică, uniformizare legislativă, armonizare instituțională, integrare europeană, cooperare în redobândirea conștiinței naționale; Moldova trebuie să aleagă între a fi ștefaniană sau staliniană și între europenizare și transnistrializare.
4. Raporturile cu puterile regionale și globale
a) Relația cu Rusia – normalizare
b) Relația cu China – parteneriat strategic
c) Relația cu India
d) Relația cu Iranul
e) Relația cu Arabia Saudită
f) Relația cu Israelul
g) Relația cu Egiptul
5. Raporturile cu UE (în context, cu Grupul de la Viszegrád și cu primii fondatori ai Comunității europene – Germania, Franța, Italia)
a) Reforma UE pe linia acordului dintre suveranism și federalism, cu întărirea legitimității democratice și recunoașterea supremației constituțiilor naționale
b) Crearea unui grup de state cu viziuni și interese convergente în interiorul UE, în vecinătatea UE sau într-o formulă mixtă, din interiorul căruia România să poată influența politicile UE sau să promoveze alternative la acestea
6. Raporturile cu organizațiile politice internaționale – ONU, OSCE, Consiliul Europei – reabilitare, actualizare și reinventare
7. Raporturile cu organizațiile finanțatoare internaționale – democratizare / dezoligarhizare
8. Poziția României față de criza dreptului internațional – actualizarea dreptului internațional în funcție de structura actuală a raportului de putere și de configurarea actualului concurs de interese, pe baze consensuale și cu înlăturarea conceptului unilateralist exprimat în formula „ordinea internațională bazată pe reguli”
9. Poziția României față de reforma ordinii mondiale – în locul unipolarismului o ordine multipolară a cărei stabilitate să fie garantată de echilibrul cercurilor de putere, cercuri care să aibă o componență variabilă în funcție de interesele membrilor lor în realizarea unor proiecte comune.
Sursa: FB
