Victor Roncea: Dle profesor, ați realizat studii asupra impactului social și psihologic al unor scenarii de hazard natural între care și cele referitoare la pandemii. V-aș solicita câteva reflecții asupra actualei pandemii de COVID-19 sub aspectul impactului social al acesteia și deopotrivă asupra capacității societății postmoderne de a gestiona efectele unei asemenea nenorociri. Cum reacționează omul postmodern la pandemie? Există particularități ale reacțiilor la pandemii în raport cu specificul civilizațiilor? Care ar fi principala particularitate a reacției la pandemia de COVID-19 a omului european, adică format după schema generativă a civilizației europene moderne? Se poate pune astfel problema?
Ilie Bădescu: Incontestabil. Observarea cu privirea periferială, cum spun strategiștii, a comportamentului colectiv în actuala conjunctură indusă de pandemia de COVID-19 ne descoperă ceva foarte curios. După modul în care oamenii reacționează la această pandemie suntem conduși să constatăm un fel de consens, la scară planetară, că virusul a preluat conducerea conjuncturii de criză indusă de pandemie, cel puțin pe durata tranzitorie a creșterii și descreșterii valului epidemiologic. Într-un atare context, pare să triumfe convingerea, ea însăși bizară, că omul poate doar să-și creeze un sistem de minimă și aproape irelevantă „adăpostire”, pe care guvernele o denumesc cumva la unison „sistem de carantină” (de containment: izolare, încercuire a zonei afectate etc.).
Rațiunea autonomă l-a asigurat pe omul înșelat în trufia închipuirii sale că este superior față de natură și singur în univers, că n-are nevoie de Dumnezeu. Chiar așa i-a răspuns Laplace lui Napoleon care l-a întrebat unde este intervenția lui Dumnezeu în viziunea laplace-ană asupra mecanicii universului (la machine du monde). Răspunsul lui Laplace a fost: „n-am avut nevoie de această ipoteză”. De cel puțin 200 de ani omul acesta autonom și-a desfigurat chipul cu atâtea închipuiri din care lipsește oglinda chipului lui Dumnezeu. Una dintre închipuiri este chiar idolatria științei autonome, care, prin decretul exclusivității rațiunii umane în actul cunoașterii, a devenit idolatră. Știința s-a transformat în religie. Încredințarea omului în exclusivitatea cunoașterii imanente, din care lipsește Dumnezeu, a transformat știința în Biserică și pe savant în noul preot al „religiei pozitive”, cum a botezat-o A. Comte, o „religie” fără Dumnezeu, falsă în credința ei dar nu mai puțin eficientă în rătăcirea sa. Povestea omului trece, iată, prin drama acestor fracturi, pe care, în trufia lui le-a ignorat.
În genere, pandemiile sunt, în ele însele, fenomene care ne avertizează asupra unor dezechilibre ale intersecțiilor dintre antroposferă, ecosferă și noosferă, dintre lucruri, oameni și duhul lucrător. Iată dar că omul modern și civilizația lui intră în deflagrația pandemiilor cu moștenirea unui handicap, după o lungă vreme în care s-a autoîndrumat să considere handicapul dobândit drept progres și înaintare în civilizație. Omul de tip european este spiritualmente și duhovnicește dezarmat în fața fracturilor pe care pandemiile i le etalează în amara lor tragedie. Pentru a ieși dintr-un asemenea impas omul și civilizația europeană vor trebui să iasă din conjunctura fracturilor, să redobândească unitatea cu natura și cu Dumnezeu, să-și arunce masca trufiei, a închipuirii de sine, pentru a-și redobândi chipul său dintâi în care se oglindește Dumnezeu și astfel se recuperează și armonia cu natura. Abia astfel se va modifica și reacția societății la hazarde naturale precum este și pandemia de COVID-19. Ele se propagă în societate, dar societățile sunt diferite și unul dintre criteriile diferenței este gradația înarmării spirituale, duhovnicești atât a individului cât și a colectivității.
Victor Roncea: Există ceva specific în modul de propagare socială a pandemiilor? Ce anume se întâmplă cu societatea în conjunctura pandemiilor? Se modifică comportamentul colectiv și în ce sens? Vreau să spun: a crescut în timp abilitatea reactivității umane în condițiile de primejdie pe care le aduce o pandemie? Sau din contră, vulnerabilitatea omului se accentuează prin diminuarea abilității sale de a gestiona situația generată de pandemie?
Efectul psihosocial al unei pandemii se adaugă handicapului de fundal, indus de specificul unei civilizații care l-a educat pe om să se creadă superior naturii și suficient lui și, ba chiar mai presus de Dumnezeu. La handicapul rupturilor pe care și le-a provocat sub îndrumarea eronată a unei civilizații seculariste se adaugă și efectul care decurge din particularitatea propagării pandemiilor. Referindu-ne la acest aspect, suntem chemați să observăm că în manifestarea oricărei pandemii se instalează atotdominator zvonul. Puterea zvonului operează printr-o seducție inconștientă, ca și cum ceva s-ar adăuga virusului, ceva viclean, care operează printr-un fel de sugestie îndrumătoare șoptind subconștientului să creadă în puterea răului, să i se livreze cu totul, încât individul să-și piardă luciditatea, să renunțe și la bruma de realism care l-ar ajuta, l-ar feri de riscul de a se livra abandonului și finalmente deznădejdii. Să explicăm mai din adânc.
Noile mijloace de comunicare, internetul, media vizuală și scrisă etc. îngroașă încă mai mult stratul de informații, angoase, frici, spaime care se aștern peste mințile și inima oamenilor ca o țesătură psihotică sufocantă. Dacă nu este supărătoare metafora, putem asemăna acest strat unei membrane care ca și învelișul virusului COVID-19 oferă condiții de germinare a noopatiilor, un fel de stări sufletești îmbolnăvite.
Spre deosebire de societățile tradiționale, cele de tip modern și postmodern sunt integrate în rețele globale, date de spațiul virtual, de media scrisă și vizuală, care accelerează apariția membranelor distopice, noopatice, adică a acelor țesături de informații false, îngroșate de zvonuri și de frici, care preiau astfel controlul spațiilor mentale pe suprafețe semiplanetare ba chiar planetare. Aceste membrane accentuează riscul handicapului duhovnicesc întrucât accesarea cunoștințelor veridice și a credinței în grija, iubirea și milostivirea lui Dumnezeu sunt blocate tocmai de stările care compun aceste învelișuri noopatice.
Fenomenul acesta induce un tip de unitate eronată, unirea în frici, în spaime, în panici care conduc toate la un fel de abandon în starea dezarmată, adică induc instalarea omului în antecamera deznădejdii și a idolatriilor în frunte cu idolatria ideologică și cu terapiile viclene (de tip magic, precum ar fi încredere oarbă în medicamente miraculoase). În același mediu irump și ereziile, curentele neognostice eclozează și ele. Apare astfel primejdia unui tip special de totalitarism cu ingrediente de terorism bio-mental. Toate fracturile acestea dintre antroposferă și noosferă, dintre om și Dumnezeu, sunt mediul propice al emergenței membranelor noopatice care se aștern peste spațiul mental ocrotind stări psihice rele, apăsătoare, precum este frica difuză spre frica paralizantă, atestată de stările de panică. Asemenea învelișuri sunt deopotrivă mediul de incubare a duhului înșelăciunii, care îndrumă mințile dezarmate spre false învățături.
Victor Roncea: Sugerați că în mediul deformat de pandemie se instaurează stări negative de spirit pe care le denumiți „duhuri”. Aceasta mă trimite cu gândul la prima Fericire împărtășită de Mântuitor apostolilor și anume „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor”. Tălmăcim așadar că fericiți vor fi cei care nu vor fi stăpâniți de acest duh. Dar ar fi necesară în acest context și o lămurire suplimentară.
Nu e locul aici să aprofundăm chestiunea ca să nu ne îndepărtăm de subiect. Vom sesiza, în această ordine de idei, că pandemiile atrag, de regulă, asemenea lucrări nevăzute ale duhurilor care își fac sălaș din stările sufletești negative și faptul acesta este ignorat de către cei chemați să gestioneze crizele.
Victor Roncea: Și care este soluția?
Ilie Bădescu: Efectul necazului natural se accentuează prin efectul vicleniei „duhurilor” și acesta nu poate fi înlăturat prin intervențiile serviciilor convenționale de intervenție, ghidate de grija pentru trupul, oricum dezarmat. Aceste servicii sunt extrem de folositoare, dar cu totul ineficiente în lupta cu membrana noopatică, distopică. Aceasta poate fi înlăturată de pe minte și suflet cu bisturiul rugăciunii, al lucrării tainelor, în frunte cu cea mai înaltă, cu taina euharistică, adică cea care-l aduce pe Iisus Euharistic deopotrivă în trup și în suflet, cu condiția ca credința să fie puternică, lucrarea să nu fie săvârșită formal căci atunci puterea ei de canalizare energetică a medicamentului sufletesc este diminuată.
