După prăbuşirea comunismului, organizaţia militară nord-atlantică a apărut în Europa Occidentală drept o anomalie. Creată în 1949 ca o alianţă defensivă împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor comuniste din Est, peste 40 de ani nu a mai corespuns statutului şi menirii sale iniţiale. Pericolul agresiunii comuniste dispăruse, Armata Roşie nu a mai apucat să invadeze Vestul, nici să restabilească „ordinea” în fostele ţări satelite, după 1989. Mai mult, între 1989 şi 1992 s-a retras din Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. NATO putea să se odihnească. Dar, lideri noi ai alianței au decis altceva.
La 23 aprilie 1993, recent alesul președinte american Bill Clinton întâlnea la Washington câțiva oaspeți străini, printre ei președinții Lech Walesa al Poloniei și Vaclav Havel al Cehiei. Evenimentul, în aparență unul de rutină după instalarea recentă a unui nou locatar la Casa Albă, avea să producă, pentru următorul sfert de secol, o schimbare fundamentală în viața a sute de milioane de oameni din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică. Într-un limbaj mai puțin diplomatic, cei doi i-au cerut stăruitor lui Clinton ca NATO să se extindă în Europa de Est, spre a-i asigura securitatea, preveni războaie etc. (13). Deloc un atlanticist dedicat, după cum au pretins exegeții lui, ci doar un susținător înfocat al grupului neoconservator american (14), Havel a aplaudat, împotriva poziției generale a vest-europenilor, războiul catastrofal al lui Bush Jr. din Irak, din 2003, iar despre bombardamentele NATO din Iugoslavia în 1999 avea să spună cu cinism și spre dezonoarea lui postumă: „Cred că în timpul intervenției NATO în Kosovo… atacurile aeriene, bombardamentele, nu au fost provocate de vreun interes material. S-au produs din motive exclusiv umanitare. Aceasta face ca atacurile împotriva Federației Iugoslave să fie legitime”. Puțin onorabilă este astăzi și senectutea lui Walesa, evazionist fiscal la Gdansk și deconspirat în februarie 2016 cu documente oficiale că, pe vremea când conducea Solidaritatea, era de ani buni un informator plătit al poliției comuniste secrete poloneze – își turna colegii de serviciu care ascultau postul de radio „Europa Liberă”. După întâlnirea cu ei, președintele democrat a rămas cu o singură idee esențială: să uite toate asigurările date de fostul președinte republican George Bush Sr. în 1990 lui Mihail Gorbaciov, pe atunci încă lider al URSS, de a nu împinge NATO către Est după ce Zidul Berlinului căzuse – în schimbul acceptării de către ruși a unificării Germaniilor – și să nu extindă organizația în spațiul euroasiatic.
„NATO nici un inch către Est”, sau promisiunile uitate ale Vestului
În fapt, după crearea NATO în 1949, aderarea Greciei și a Turciei în 1952, a Spaniei în 1982 și încheierea Războiului Rece, prima expansiune a alianței către Est s-a produs odată cu reunificarea celor două Germanii. La 3 octombrie 1990, când Germania Estică s-a alăturat Germaniei Federale și organizației nord-atlantice, pentru ca sovieticii să aprobe menținerea noului stat unit în NATO, s-a căzut de acord ca soldații și armele nucleare occidentale să nu staționeze în zona estică, de asemenea în cursul negocierilor nici una dintre părți nu a ridicat chestiunea vreunei extinderi ulterioare a alianței militare euroatlantice către Est (15). Totuși, de mai bine de un sfert de secol, o dispută aprigă s-a iscat printre politicieni, istorici și experți în relații internaționale, anume dacă a existat, sau nu, o înțelegere între Vest și Moscova în ce privește expansiunea estică a alianței militare nord-atlantice. Chestiunea a fost și a rămas extrem de importantă pentru bunăstarea generală a politicii externe a SUA, în contextul în care, după atacurile teroriste de la New York la 11 septembrie 2001,Washingtonul a avut nevoie de cooperarea Rusiei în războiul împotriva terorismului internațional (16). Jack Matlock, fostul ambasador al Statelor Unite la Moscova în anii ’90 trecuți, a afirmat că Vestul și-a luat „angajamente ferme”, că alianța nu se va extinde, iar documente declasificate în 2009 arată că sovieticii au primit asigurări orale, neoficiale, de la ministrul de Externe german Hans-Dietrich Genscher și secretarul de Stat James Baker, că aderarea la NATO iese din discuție pentru Cehoslovacia, Ungaria, sau Polonia (17). În 1996, fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov scria în Memoriile sale că, „în cursul negocierilor pentru reunificarea Germaniei, ei (occidentalii, n.n.) mi-au dat asigurări că NATO nu-și va extinde zona de operațiuni în Est” și a repetat ulterior această afirmație într-un interviu din anul 2008 (18). Totuși, în 2014 Gorbaciov a afirmat că „topica ‘expansiunii NATO’ nu a fost deloc discutată în 1990 și nici ulterior. Nici liderii occidentali nu au abordat-o” (19). Discutată sau nu, Gorbaciov rămâne și astăzi convins că expansiunea estică a NATO este o violare a spiritului negocierilor cu Moscova din 1990, crede un reputat expert american în chestiuni de securitate internațională și neproliferare nucleară, de la Institutul Brookings (20). Deloc fan al NATO, ba chiar adversarul ei nr. 1, spunea președintele rus Vladimir Putin în februarie 2007 la Conferința de Securitate de la München: „Avem dreptul să întrebăm: împotriva cui se produce expansiunea NATO? Și ce se întâmplă cu asigurările pe care partenerii noștri occidentali ni le-au dat după dizolvarea Pactului de la Varșovia? Aș vrea să citez din cuvântarea dlui. Wörner, secretarul general al NATO, de la Bruxelles, la 17 mai 1990, zicea dânsul: faptul că suntem pregătiți să nu trimitem soldați NATO în afara teritoriului german, oferă Uniunii Sovietice garanții ferme de securitate. Unde sunt acele garanții?”
Și iată că foarte recent, în controversa Est – Vest cu expansiunea NATO, au apărut mărturii de epocă noi, ce par a elucida întreaga chestiune. La 12 decembrie 2017, Arhiva Securității Naționale a Universității George Washington din capitala Statelor Unite a dat publicității un număr de documente din anii 1990-1991 ai reunificării Germaniei, în care politicieni occidentali implicați în negocierile cu rușii, președintele Bush Sr., François Mitterand al Franței, Margaret Thatcher a Marii Britanii, apoi Baker, Genscher, Gates, Major și Wörner au dat toți asigurări lui Gorbaciov și echipei sale, că alianța militară nord-atlantică nu va părăsi teritoriul Germaniei. Documentele, 30 la număr, confirmă spusele adresate de secretarul de Stat Baker liderului sovietic la 9 februarie 1990, că NATO nu se va urni „nici un inch către Est”, de asemenea că liderii Vestului erau hotărâți să respingă orice solicitare de aderare la NATO, venită de oriunde din Est (21).
Literatura de specialitate privind extinderea NATO către Est, consultată de autorul acestei cărţi, este extrem de amplă (22) și permite închegarea câtorva concluzii. Fără a pretinde listarea lor exhaustivă, iată unele dintre ele:
– în cursul negocierilor sovieto-occidentale din 1990-1991pentru reunificarea Germaniei, fosta Uniune Sovietică a renunțat la dreptul ei legitim de a ocupa Germania de Est, drept stipulat în înțelegerile Aliaților de după cel de Al Doilea Război Mondial, adică împărțirea fostei Germanii naziste în patru zone de ocupație – franceză, britanică, americană și sovietică. Această renunțare a fost oferită în schimbul angajamentului – este drept, neînscris în vreun document oficial – foștilor aliați occidentali din coaliția antihitleristă, de a nu extinde NATO către Est. În consecință, Rusia consideră astăzi această extindere o încălcare nelegitimă a fostelor acorduri interaliate (23);
– extinderea NATO către Est a generat o contrareacție naturală, politico-diplomatică și militară, puternică și constantă, din partea Rusiei. Ea a dovedit că această țară rămâne o superputere, una din cele două mondiale, hotărâtă să pretindă, să asigure și să apere prin toate mijloacele un spațiu de securitate în vecinătatea frontierelor ei geografice, terestre, maritime și aeriene;
– de peste un deceniu, de la Summitul Alianței nord-atlantice de la București și cu asistența politică a „greilor” vest-europeni, „linia roșie” trasă de Rusia în Est în fața NATO trece prin Belarus, Ucraina, Transnistria, posibil și Republica Moldova, Marea Neagră și Strâmtorile ei, Caucaz și Caspica;
– sub conducerea lui Vladimir Putin, capacitățile de ripostă militară ale Moscovei au crescut considerabil în ultimele două decenii și, așa cum evoluează în prezent relațiile dintre SUA și partenerii lor vest-europeni, cu Donald Trump la Casa Albă și Putin la Kremlin, există șanse serioase să se revină la mai vechea formulă a echilibrului mondial bipolar ruso-american;
– printr-o diplomație dinamică, flexibilă și politici de tot felul, inclusiv economice, abile, Moscova este astăzi în ofensivă pe toate frontierele sale. În Europa Occidentală are raporturi excelente cu Germania și Franța, în cea de Est, cu excepția României lui Băsescu și Iohannis, a ajuns la relații de bună vecinătate, la parteneriate comerciale și economice profitabile, cu statele estice învecinate, de la Marea Baltică, la Marea Neagră;
– la Marea Neagră, interesele geopolitice, strategico-militare și economice ale Rusiei s-au dovedit a fi în bună măsură comune cu cele ale Turciei și Bulgariei, țări membre ale alianței nord-atlantice și, astfel, se pun foarte serios în discuție însăși unitatea NATO, precum și posibilitatea unor planificări politice și strategice coerente ale occidentalilor în regiune. Există indicii temeinice că, la Marea Neagră și în Orientul Mijlociu, Moscova reușește să atragă Turcia de partea sa, îndepărtând-o tot mai mult de NATO și euroatlantici;
– în sfârșit, imaginea Rusiei conservatoare, apărătoare a valorilor tradiționale, s-a îmbunătățit mult în ultimul deceniu. În estul Europei, se pare că asistăm la „marea reconciliere”, venită după decenii, între țările foste satelite și fostul ocupant sovietic, acum o reîntâlnire între alte generații de est-europeni, și de ruși.
Note:
(13) Vondra, Alexandr, Vaclav Havel: remembering the big little man, NATO Review Magazine, Chicago Summit Edition, 7 May 2012;
(14) Schaller, Jenni, Neoconservatives among Us? A Study on former dissidents discourse, Perspectives: Central European Review of International Affairs, Winter 2006/2006, Vol. 25, pp. 43-62; 20 p.; Neocon Europe, Democracy & Security International Conference, Prague, 27 October 2009;
(15) Sarotte, Marry Elise, A Broken Promise?, Foreign Affairs, September – October 2014;
(16) Steinberg, James B.; Gordon, Philip M., NATO Enlargement: Moving Forward; Expanding the Alliance and Completing Europe’s Integration, Brookings Institute, Policy Brief Series, November 15, 2001;
(17) Klussmann, Uwe; Schepp, Matthias; Wiegrefe, Klaus, NATO’s Eastward Expansion: Did the West Break its Promise to Moscow?, Spiegel, 26 November 2009;
(18) Gorbachev, Mikhail, Memoirs, Doubleday, London, 1996; Bloomfield, A., Smith, M., Gorbachev: US could start new Cold War, Paris, The Telegraph, UK, 6 May 2009;
(19) Kramer, Mark, Shifrinson, Joshua R., NATO Enlargement – Was There a Promise?, International Security, 42 (1), pp. 186-192, 2017-07-01; Magone, Jose Maria, Contemporary Spanish Politics, Routledge, 2004, 296 p.;
(20) Pifer, Steven, Did NATO promise not to Enlarge?, Brookings Institute, November 6, 2014;
(21) Savranskaya, Svetlana; Blanton, Tom, NATO Expansion: What Gorbachev Heard, National Security Archive at George Washington University, Washington D.C., December 12, 2017. Cele 30 de documente date publicității însoțesc comentariile lui Savranskaya și Blanton, de asemenea ele pot fi cercetate pe site-ul http://nsarchive.gwu.edu. Vezi și comentariul profesorului Stephen F. Cohen, de la New York University și Princeton University, din SUA, cu titlul: The US „Betrayed Russia, but It Is Not „News That’s Fit to Print”, din „The Nation”, January 10, 2018. Textul tradus și comentat al prof. Cohen a apărut în l. română, vezi Toma, Radu, SUA „au trădat” Rusia, dar asta nu este „o știre să merite a fi tipărită”, în FLUX ON-LINE, Chișinău, 31 ianuarie 2018;
(22) Iată câteva titluri: The Pros and Cons of NATO Expansion: Defining US Goals and Options, Report of the Thiry-Eighth Strategy for Peace, US Foreign Policy Conference, sponsored by The Stanley Foundation, October 23-25, 1997. Convened at Airlie Center, Warrenton, Virginia, 31 p.; Captain Gyula Bene, Hungarian Army, NATO Expansion in Central and Eastern Europe, United States Marine Corps, Marine Corps University, Quantico, Virginia, AY: 1996-97, 39 p. (Master of Military Studies Submitted in Partial Fulfillment of the Requirements for the Degree of Master Military Studies); Sarotte, Marry Elise, Enlarging NATO, Expanding Confusion, The New York Times, Nov. 29, 2009; Istomin, Igor, Here’s why NATO’s expansion in Eastern Europe might be misguided, Russia Direct, Sep. 4, 2014; Kavadze, Amiran; Kavadze, Tina, NATO Expansion to the East: Georgia’s Way to NATO Membership, Perspectives and Challenges, Journal of Social Sciences, London, UK, Volume 3, Issue 2, 2014; Power, Jonathan, Cheating Moscow: NATO’s Dangerous Expansion, Dissident Voice, July 7, 2016; Rice, Mark J., NATO’s New Order: The Alliance After the Cold War, ORIGINS, Current Events in Historical Perspective, vol. 9, issue 7, April 2016, 8 p. Published by the History Departments of the Ohio State University and Miami University; Margolis, Eric, No to Eastward NATO expansion? ’Sorry Chump, You Didn’t Have It in Writing’, Common Dreams Blog, December 17, 2017; Masters, Jonathan, The North Atlantic Treaty Organization, Foreign Affairs.com, July 5, 2018;
(23) La 9 februarie 1990 secretarul de Stat american Baker l-a întrebat pe Gorbaciov: „Ați prefera să vedeți o Germanie unificată în afara NATO, independentă și fără forțe americane pe teritoriul ei, sau ați prefera o Germanie unificată legată de NATO, cu asigurări că jurisdicția NATO nu se va clinti de la poziția ei actuală nici un inch către Est?”, apud Sarotte Mary Elise, Enlarging NATO, Expanding Confusion, „The New York Times”, Nov. 29, 2009.
Radu Toma
(va urma)
( Din volumul ”Mare Nostrum. Marea Neagră și statele riverane”, ed. Mica Valahie, București, 2019)
sursa: https://flux.md
