Roosevelt (democrat), Hoover (republican), aceeași luptă.
Analiza lui Roosevelt, înainte de conflict, se întâlnește cu cea a lui Stalin în numeroase puncte, și ajunge la aceleași concluzii, doar că pe căi ocolite.
Încă din anii ʼ20-ʼ25, era clar că pacea rezultată în urma tratatului de la Versailles va dura puțin și că un nou război mondial era previzibil pe termen mediu. Pentru F. Roosevelt, democrat, important nu era să câștige războiul, ci să suprime cauzele acestuia. și, după estimările sale, cauzele primului război mondial și ale celui care urma țineau de faptul că Germania era prea puternică și dezechilibra întreaga politică europeană; fiecare stat trebuia finalmente să se hotărască declarându-se aliatul sau adversarul său.
Rupând cu maniheismul forțat, soluția imaginată de F. Roosevelt consta în tăierea Germaniei în două.
Două armate, una ieșită din republicile socialiste sovietice, cealaltă din Statele lumii libere, strivind Germania, și făcând joncțiune la Berlin, constituiau după el condițiile unei păci durabile în Europa. Dar acest proiect se lovea de numeroase obstacole:
Opinia publică americană era violent anti-comunistă. Ford și numeroase grupuri industriale, erau favorabili germanilor, Lindbergh profita de tribuna mondială pe care i-o oferea traversarea Atlanticului în 1927 pentru a face apologia Germaniei.
Imigrația germană în SUA era importantă și constituia un grup de presiune real.
Finanța americană investise în industria de armament germană.
Teoriile rasiste naziste găseau un ecou favorabil la adepții Klu Klux Klan-ului.
Exacțiunile naziste, înainte de război, erau puțin numeroase, și aproape complet ignorate de marele public, în vreme ce masacrele – genociduri – și violările drepturilor omului, în Uniunea Sovietică, dar și în întreaga lume, executate de NKVD, erau cunoscute de toți.
În fine, Național-Socialismul găsea simpatii în Europa, fiindcă regele Edward VIII (în 1936) era favorabil fasciștilor, și în plus germanilor, în vreme ce Oswald Mosley (ministru laburist din 1929 în 1931) fonda partidul fascist englez (după abdicarea sa, Edward, devenit duce de Windsor, a fost numit în 1940 guvernator în Bahamas, unde continua să facă propagandă fără jenă în contul Germaniei).
Regele Edward VIII va juca de două ori împotriva Franței un rol determinant. Aflat în funcție, din ianuarie până în septembrie 1936, el va declara, atunci când Hitler a invadat zona demilitarizată a Renaniei (07.03.36) că Anglia nu va declara război Germaniei fiindcă aceasta își va recupera teritoriile. Izolată, Franța nu a reacționat. Hitler va spune mai târziu că dacă Franța ar fi trimis două regimente în Renania, el ar fi fost obligat să se retragă, iar lucrul acesta ar fi pus capăt carierei lui politice. Două luni mai târziu, această ezitare va fi sancționată prin victoria Frontului Popular.
El a fost, pe de altă parte, responsabil de înfrângerea din 1940. Germanii, impresionați de linia Maginot, intenționau, pentru a invada Franța, să treacă prin Olanda și Belgia. De aceea, în primele luni ale lui 1940, forțele franco-britanice erau masate la frontiera franco-belgiană, gata să pătrundă în Belgia imediat ce germanii ar fi intrat în Țările de Jos. În vremea Războiului ciudat, ex-Edward VIII, devenit duce de Windsor, a fost făcut inspector general al trupelor franco-britanice. În cursul numeroaselor sale inspecții ale liniei Maginot, el și-a dat seama că această apărare care avea reputația de a fi impenetrabilă prezenta un punct slab la Sedan, unde linia de apărare nu era ținută în profunzime. Era suficient ca zăvorul ce oprea această trecere să fie rupt, pentru ca drumul Reims-lui să fie deschis. El este cel care l-a hotărât pe Hitler să angajeze blindatele lui Guderian la Sedan (după un simulacru de invadare a Olandei, care a avut ca efect declanșarea mișcării franco-britanice în Belgia, unde germanii i-au prins din spate în Somme).
Pentru ca imposibilul să se poată face, adică pentru ca armatele Statelor Unite (țara libertății) și ale Uniunii Sovietice (dictatură totalitară) să se poată găsi de aceeași parte, trebuia procedat în etape.
Trebuia mai întâi ca trupele sovietice să fie, într-o primă instanță, bătute de Wehrmacht, altfel nimic și nimeni nu ar fi putut împiedica Statele Unite să intervină în Europa chiar de partea germanilor, pentru a împiedica sovietizarea continentului.
Apoi trebuia așteptat ca o agresiune japoneză să aducă SUA în războiul contra germanilor.
Dar pentru ca lucrul acesta să nu dureze mult timp, la începutul lui 1941, petroliștii englezi și americani au decis un embargou împotriva Japoniei… care a devenit atunci dependentă de livrările sovietice. Ceea ce nu era împotriva naturii, fiindcă pactul de non-agresiune germano-sovietic era încă de actualitate. De altfel, aceiași sovietici le permiseseră germanilor în 1940 să ducă la bun sfârșit războiul contra Franței, furnizându-le petrolul de care aveau nevoie.
Dar la 22.06.41 Germania a atacat Uniunea Sovietică, care, logic, a oprit livrările de petrol, germanilor desigur, dar și aliaților lor japonezi. La acea epocă, armate Imperiului Soarelui avea rezerve pentru șase luni. Trebuia deci ca în acest răstimp, să obțină supremația Pacificului, pentru a pune mâna pe puțurile chineze și indoneziene.
Pearl Harbour a fost evenimentul pe care Roosevelt îl aștepta. Odiosul atac prin surprindere asupra flotei Pacificului a fost determinant.
Unii s-au mirat de faptul că port-avioanele americane (a căror distrugere ar fi dat japonezilor supremația Pacificului pentru mai mulți ani) erau toate absente de la baza lor la momentul atacului. Unii generali americani chiar au acuzat înaltul comandament de a nu fi exploatat informațiile care vorbeau despre atacul japonez, și de a fi privat în mod deliberat de protecție garnizoana Pearl Harbour.
Ei au fost ascultați de autorități, dar nu li s-a dat dreptate. Este totuși imposibil să nu-ți pui astfel de probleme.
Dar Pearl Harbour, el singur, nu ar fi fost suficient pentru realizarea proiectului lui Roosevelt: joncțiunea armatelor aliate la Berlin.
Căci unsprezece luni după Pearl Harbour (în 07/11/42), forțele americane debarcau în Africa de Nord, simultan pe coastele marocane și algeriene. Ele au cu ele un sistem de arme impresionant, care va echipa jumătate din armatele planetei vreme de mai bine de treizeci de ani:
Jeep-ul Willis, 4×4 la fel de bun în Sahara ca și la Polul Nord, al cărui succes va fi mondial.
GMC-ul (scurt, lung sau cisternă), de o agilitate remarcabilă grație celor zece roți motoare.
Blindate (Sherman), mașini semi-șenilate (Half Track) cunoscute la nivel mondial.
O artilerie tractată (de GMC) sau auto-purtată (blindată), utilizând avioane ușoare de observație (faimoasele Piper), în vreme ce pentru toate celelalte armate ale lumii artileria era încă hipomobilă.
O aviație de transport sau de parașutare utilizând faimoasele DC 3 Dakota (ele vor servi în cadrul poștei franceze până în 1980!).
O aviație de bombardament impresionantă, cu ale sale Boeinguri B17 și B 29.
O aviație de vânătoare care le vor asigura americanilor supremația aerului pe toate teatrele de operațiuni unde va fi angajată.
O marină de război utilizând de o manieră revoluționară și masivă port-avioane și asigurându-și supremația mărilor grație submarinelor sale numeroase și performante.
Toate aceste materiale cu munițiile lor, cu aprovizionarea, cu doctrinele de întrebuințare, produse în număr suficient, dar fără risipă… toate acestea nu s-au putut face într-o improvizație de după Pearl Harbour. Dacă după atacul japonez surpriză America este gata de război, este pentru că ea a început să se pregătească de luptă cu cincisprezece ani înainte, încă din 1925.
Or, în 1925, naziștii nu erau la putere în Germania (ei nu vor ajunge decât în 1933) și Roosevelt nu era președintele SUA (el nu va deveni decât în 1933, în același an).
Încă din 1927 SUA nu au pregătit un război abstract și indeterminat, ci chiar războiul contra Germaniei.
Wallis Simpson (după numele primului soț) a fost succesiv soția a doi ofițeri din armata aerului americană. Ea se va angaja în 1923 în OSS (serviciile secrete americane de dinainte de CIA), care o vor trimite în misiune în China. Oficiind în casele de lux închise din Shanghai, ea va excela repede în arta de a-i revigora pe domnii în vârstă lipsiți de vlagă. În 1925, ea îl va întâlni pe contele Ciano (ministrul italian al afacerilor străine, ginerele lui Mussolini), asupra căruia a făcut o grozavă impresie. Grație lui, ea va intra ulterior în contact cu toți demnitarii fasciști (Hitler i-a oferit o brichetă de aur, ornată cu crucea nazistă încârligată).
Or, în Anglia, Edward (viitorul Edward VIII), fiul cel mare al regelui George V, chiar dacă tânăr, nu aprecia decât compania femeilor experimentate (el nu frecventa decât femei căsătorite). În plus, el era favorabil Germaniei și nu-și ascundea înclinația pentru teoriile fasciste (…)
Urmându-i tatălui său George V, Edward VIII risca să aducă Anglia în tabăra germană. În acest caz viitorul război care se anunța ar fi fost cel al Europei contra Uniunii Sovietice, ceea ce reprezenta temerea lui Stalin… și a americanilor.
De aceea, încă din 1929, Wallis Simpson va părăsi Shanghai-ul și va veni să se instaleze la Londra, în compania celui de-al doilea soț al său (fiindcă Edward nu frecventa decât femei căsătorite), pentru a-i fi prezentată acestuia din urmă. Ea a devenit rapid metresa lui, în vreme ce Ernest Aldrich Simpson se va reîntoarce în Statele Unite. Misiune îndeplinită.
În 1936, Edward va veni la tron. Wallis va divorța de al doilea soț al său, iar regele va anunța că vrea să se căsătorească cu ea.
Constituția engleză prevede că suveranul nu poate să se căsătorească cu o femeie divorțată, de aceea rămânea posibilitatea unui mariaj morganatic.
A fost necesară întreaga tenacitate și abilitate a prim-ministrului conservator Stanley Baldwin pentru a-l determina pe rege să facă ceea ce el credea a fi o soluție proastă… George VI i-a succedat la tron. Hitler tocmai pierduse războiul înainte de a începe…
Deci, către 1925 Stalin și Statele Unite au pregătit războiul contra lui Hitler. Contrar ideilor comune, nu era vorba despre un război împotriva naziștilor (care nu vor ajunge la putere decât opt ani mai târziu), ci chiar contra Germaniei. Și, în ceea ce privește Statele Unite, această alegere nu era doar a democratului F. Roosevelt (care avea printre consilierii săi personali pe un apropiat al NKVD-ului), ci și a predecesorilor săi republicani Calvin Coolidge (1923-1929) și Herbert Clark Hoover (1929-1933).
ʼ43-ʼ45: deznodământul
Statele Unite în război contra Germaniei trimit trei armate să debarce simultan la Casablanca, Oran și Alger, în 07/11/42. După patru ore de lupte forțele franceze din Algeria (la ordinul generalului Juin după revocarea generalului Weygand de către Hitler în 1941) se raliază americanilor. Cu ajutorul acestora din urmă, generalul Giraud echipează cinci divizii, care, alături de alte cinci divizii americane, vor ajunge în Tunisia în fața mareșalului Rommel (generalul Giraud, comandantul șef al forțelor franceze din Africa de Nord, a primit pentru campania din Tunisia comandamentul diviziilor 1 și 34 de infanterie americane. Această armată a primit șocul Afrikakorps pe care o va spulbera definitiv la începutul lui mai 1943, germanii scăpați fiind capturați… cu excepția lui Rommel care se va întoarce la Berlin pentru a da seamă de misiunea sa. Comandând ca șef spre victorie armate franceze și americane pe un teatru de operații strategic, generalul Giraud este singurul dintre ofițerii francezi din cel de-al Doilea Război Mondial care ar fi trebuit să fie numit mareșal.
În iulie 1943 americanii și britanicii debarcă în Sicilia, iar în septembrie aliații debarcă în Italia. Generalul Juin comandă corpul expediționar francez sub autoritatea generalului Giraud, șef al armatelor. Aici, Stalin se va neliniști.
Căci Giraud, fost profesor la Școala de Război, a predat mai multor promoții meritele campaniei generalului Franchet Desperey din 1918, care, după ce a bătut armata bulgară, a urcat pe valea Dunării și, la douăzeci și patru de ore de luarea Vienei, a constrâns Austria la o pace separată. Germania capitulase la 11 noiembrie, nu pentru că aliații intraseră în Belgia, ci pentru că frontul său sud-estic prăbușindu-se, ea urma să fie încercuită. De aceea, încă de la capitularea Italiei în 08/09/43, Giraud are în vedere o debarcare aliată în Balcani. El beneficiază de sprijinul lui Churchill, al mareșalului Alexander (britanic, șef al trupelor aliate din Italia) și al generalului Patton.
Acest plan, dacă ar fi executat, ar duce la capitularea Germaniei către mai 1944. Or, dacă lucrul acesta s-ar produce, la sfârșitul războiului, Uniunea Sovietică s-ar găsi între frontierele sale din 1941, iar Stalin ar vedea dispărând speranțele sale asupra celor trei țări baltice, asupra viitorului RDG, Bulgariei, Ungariei, României, Iugoslaviei și Poloniei.
De aceea, înainte de Conferința de la Teheran (18/11/43), Roosevelt va fi contactat pe de o parte de Churchill care îi scrie (scrisoarea din 07/10/43) „vom vedea că peninsulele italiană și balcanică formează un tot din punct de vedere militar și politic și că în realitate avem de-a face cu un singur teatru de operațiuni”, și pe de altă parte de Stalin care îl presează să deschidă un al doilea front în Franța. în schimb, el îi propune să atace Japonia imediat după sfârșitul operațiunilor din Europa, precum și dizolvarea Kominternului. Churchill nu a bănuit nimic din acordul tacit care-i lega pe Roosevelt și Stalin, contrar lui De Gaulle și lui Franco, care grație acestei intuiții își va salva regimul. Churchill va rămâne marele păcălit al celui de-al Doilea Război mondial.
Roosevelt, bineînțeles, se va da de partea lui Stalin la conferința de la Teheran. Dar putem spune că el luase deja decizia cu mult înainte, fiindcă imediat după stabilirea capului de pod în Italia, Giraud va fi privat de resursele militare indispensabile realizării planului său, și imediat după capitularea italiană, Patton (care conduce forțele blindate americane, și care în cursul campaniilor din Tunisia, Sicilia și Italia a avut zeci de mii de morți, se vede scos din comandă fiindcă a pleznit un dezertor).
De Gaulle (care a făcut parte din promoția Școlii de Război din 1924, și care cunoștea și el campania lui Franchet Desperey) simte imediat că vântul își schimbă direcția și la 01/10/43 îl scoate pe Giraud din Comitetul Francez pentru Eliberare Națională, unde era co-președinte (sub pretextul că nu poți fi în același timp șef al armatei și la conducerea CFEN). În 04/04/44 el se va numi șef al armatei – în locul lui Giraud – sub pretextul, de data aceasta, că era indispensabil ca șeful CFEN să fie și șeful armatei…
Planul Giraud va avea viață grea, fiindcă Juin îl expune generalului Clark (comandantul șef al corpului american din Italia), care îl aprobă, și îl supune lui Marshall, chiar atunci când este în curs debarcarea din Normandia. Acesta din urmă, lipsit de argumente, nu va putea să se eschiveze decât avansând data debarcării din Provence.
Dintr-odată, eliberarea Franței va lua avânt, iar grija majoră a americanilor, după luptele foarte dure ale debarcării, va fi de a pierde timp, pentru a-i lăsa pe sovietici să se apropie de Berlin.
Astfel, înainte de campania din Ardeni, ei vor aștepta sosirea armatei lui de Lattre (care urcă valea Ronului în direcția Strasbourg). O contra-ofensivă germană îi va permite lui Patton să dea peste cap planul, și să pătrundă spre Rin. Strasbourg va fi eliberat în decembrie 1944 și americanii vor pretexta dificultatea pe care o aveau de a traversa fluviul pentru a aștepta (în acest timp sovieticii asistă la masacrul insurecției din Varșovia și nu vor cuceri orașul decât în ianuarie 1945). Din păcate pentru americani, de Lattre își dă seama că malul estic al fluviului nu este apărat și, fără ordin, el traversează noaptea cu trupele sale apa pe bărci pneumatice.
Americanii, evident, sunt obligați să-l urmeze, dar imediat după acest episod, francezii și englezii sunt trecuți în linia a doua. Ajunși la 200 km de Berlin, americanii vor rămâne cu arma la picior fără a lupta din martie până în mai 1945, așteptând ca sovieticii să le anunțe sosirea lor la Berlin.
Acest mesaj nu va ajunge niciodată. După ce a pus mâna pe țările baltice (și au eșuat în Finlanda) și pe viitorii sateliți ai URSS, armata roșie estimează că a exploatat la maxim naivitatea americană. și, dintr-odată, ea, care nu avansa decât 5 km pe zi (ea merge în ritmul comisarilor politici, pentru care a cuceri însemna a sovietiza: după cucerirea unei localități, comandamentul era autorizat să-și continue avansarea numai după ce responsabilii cartierelor, străzilor, imobilelor, palierelor etc. erau numiți, instruiți și testați), brusc, în 48 de ore, ea efectuează o vastă mișcare în clește de patru sute de km în diametru, cu care l-ar fi făcut gelos pe generalul Guderian.
De partea americană Patton își dă seama de manevră și, în fruntea unei singure divizii blindate, apucă spre Berlin, în vreme ce menghina sovietică se strânge în spatele lui. Astfel se va naște problema Berlinului, oraș eliberat de aliați (pentru puțin timp), două sute de kilometri în interiorul cortinei de fier.
La două luni după moartea sa, dorința lui F. Roosevelt se realiza: jumătate din Europa era livrată lui Stalin. Pacea mondială părea asigurată pentru cincizeci de ani. După doi ani, criza Berlinului risca să declanșeze un al treilea război mondial, care nu a fost evitat decât pentru că sovieticii nu posedau arma nucleară. Roosevelt se înșelase asupra păcii durabile, iar Stalin a încasat beneficiile acestei ignoranțe americane. Regulile jocului schimbându-se, în perioada care va urma, de la 1945 la 1970, complicitatea SUA-URSS va lăsa locul unei neîncrederi și unor lovituri sub centură.
Traducere Cristi Pantelimon
http://hervelebideau.canalblog.com/archives/2013/06/12/27390289.html
