Ce bine era pentru vasalii europeni să se lase conduși de decenii întregi de către Washington și, mai ales, să nu ia nicio decizie! Da, dar iată, alegerea lui Donald a provocat un cataclism iar Uniunea ectoplasmatică și-a pierdut de aici înainte suzeranul care-i dădea ordine. Lăsată pe spezele ei, ea se împrăștie în toate sensurile, ceea ce nu e rău…
În Italia, puciul bruxellez s-a sfârșit repede și alianța „populistă” a format guvernul. Bineînțeles, trebuie să vedem ce va fi pe termen lung, dar primele decizii/măsuri/anunțuri nu au întârziat.
Prim-ministrul italian Conte a sprijinit ideea lui Trump de a reintegra Rusia în G8, ceea ce de altfel Moscova a declinat elegant, cu un gest adecvat: „În sânul G20 ultimatumurile nu merg și aveți nevoie să ajungeți la niște acorduri. Credem că este formatul cel mai promițător pentru viitor”. O palmă subtilă dată clubului celor mai îndatorate țări din lume…
Cu această ocazie, euro-aiuriții (adică Germania, Franța, regatul unit și tehnocrații bruxellezi) s-au opus, într-un mare elan de unanimitate, reîntoarcerii Rusiei, ceea ce este amuzant când știm că Berlinul spunea exact invers doar cu doi ani în urmă.
Ba rusofobia trebuie să înceteze, ba este erijată în dogmă de politică externă. Iar când Italia, fidelă liniei sale, propune să fie ridicate sancțiunile împotriva Rusiei, conducătorii Vechiului continent sunt de data aceasta mai mult sau mai puțin de acord, fiindcă Trump se opune acestei chestiuni.
Bieții noștri eurocrați par în realitate cu totul rătăciți…
Este adevărat că în ultimul caz, brusca bunăvoință europeană miroase foarte tare a gaz. Am văzut în mai multe reprize că Putin pariază pe egoismul german cu scopul de a face să treacă Nord Stream II iar Frau Milka nu vrea altceva.
Gazoductul rusesc este o evidență economică iar europenii pricep acest lucru în ciuda eforturilor centrului imperial, pe care le descriam acum o lună:
Atunci când Germania a început lucrările în apele sale teritoriale, iar Finlanda a făcut la fel după aprobarea de către Helsinki a trecerii conductei prin zona sa maritimă economică exclusivă, americanii au sărit în sus: amenințare cu sancțiuni, văicăreli ale vasalilor lor din Kiev care au realizat că nu poți avea și slănina-n pod și varza unsă (tranzitul prin Ucraina va scădea la un moment dat la o duzină de miliarde de metri cubi anual); telefon al lui Pompeo, fostul șef al CIA și de acum secretar de Stat, către guvernul suedez…
Suedia a acționat scurt: Stockholm-ul tocmai a aprobat trecerea conductei în zona sa economică exclusivă. Nu mai rămâne decât Danemarca, așa cum explicam la începutul lui aprilie:
Placida țară scandinavă face cu adevărat față unei dileme grele, „cea mai importantă decizie a sa de politică externă după al Doilea Război Mondial”: să permită sau nu trecerea Nord Stream II prin apele sale teritoriale.
Proiectul trebuie de asemenea să primească autorizațiile finale ale Rusiei (e clar că le va avea), ale Finlandei și ale Suediei. Dar în ceea ce le privește pe acestea două din urmă, este vorba numai despre zona lor exclusivă, care ține de dreptul internațional al mării, asupra căruia guvernele suedez (foarte rusofob) și finlandez (mai echilibrat) au în orice caz destul de puțină influență.
Numai Danemarca este vizată în însăși suveranitatea sa, dar totul ar fi trecut cu bine. Emisarii americani și bruxellezi îndeamnă guvernul să împiedice trecerea de 139 km a Nord Stream II prin apele sale teritoriale în vreme ce Moscova și Berlinul îl încurajează să o accepte.
Copenhaga poate ea să întoarcă spatele principalului său partener (Germania) și principalei puteri militare europene (Rusia), care de altfel tocmai a testat câteva rachete în apropiere? Sistemul imperial va reuși oare să manevreze cu scopul de a torpila conducta așa cum a fost cazul cu South Stream?
Principiul realității în fața vicleniilor imperiului aflat în declin. Niște conducători de felul lui De Gaulle ar fi ales imediat, dar bieții noștri euro-aiuriți vasalizați sunt prinși în meandrele slăbiciunii și ezitărilor lor.
Un exemplu lămuritor este cel al Bulgariei, care a refuzat în 2014 South Stream-ul la presiunea lui McCain și care tocmai se roagă acum de Moscova să-i ofere privilegiul să primească o nefericită de ramură a Turk Stream.
Spectacolul etern al lacheului nemulțumit de soarta sa, care nu îndrăznește încă să se revolte pe față împotriva stăpânului…
O țară care pare – să rămânem prudenți – pe cale de emancipare este Italia, așa cum am văzut la început. Noul guvern italian nu-și ascunde simpatia pentru Moscova. Pe lângă cererea de a opri sancțiunile (împotriva Washingtonului) și de a reintegra Rusia în G8 (împotriva Bruxelles-ului), Roma a anunțat încă două decizii care vin în contra sistemului imperial.
Parlamentul nu va mai ratifica CETA, acordul de liber-schimb dintre UE și Canada. Soros trebuie că și-a băut vinul de Tokaj cu noduri… Să reamintim că, dorite de oligarhia globalistă și negociate în secretul cel mai deplin, aceste acorduri vizează în final să înlocuiască Statele prin multinaționale, care ar avea puterea să anuleze juridic deciziile guvernelor.
O altă veste proastă pentru Soros & Co, Italia se opune de aici înainte pe față imigrației și tocmai a câștigat prima sa bătălie cu Bruxelles-ul. Asupra acestui subiect, 80% dintre italieni sunt pe aceeași lungime de undă, ceea ce trebuie să dea oarece sudori reci eurocraților nealeși.
Mai rău, țara transalpină întâlnește în această luptă un număr crescând de țări din Europa centrală și orientală – Polonia, Ungaria, Slovacia… Indicasem ironia acestei situații acum doi ani:
Europa americană va fi ea ucisă chiar de către cei care erau meniți s-o regenereze? Putem să ne putem această întrebare în mod serios, când vedem divorțul din ce în ce mai mare dintre UE și țările Europei centrale și orientale, vârfuri de lance ale „Noii Europe” atât de dragă neo-conilor. Washingtonul își dă cu stângul în dreptul și întregul sistem vasalic european riscă să se prăbușească (…)
Căderea zidului Berlinului și integrarea în UE a vechilor democrații populare nu a fost decât deghizarea avansării NATO către Rusia. Mai mult încă, aceste țări nou eliberate de tutela sovietică și foarte anti-ruse din motive istorice de înțeles erau susceptibile să stabilească un nou raport de forțe foarte favorabil Statelor Unite în sânul UE în fața anumitor puseuri de tentații sfidătoare, oricând posibile din partea „vechii Europe” (De Gaulle, Chirac și Schroeder…).
Or, în momentul în care instituțiile europene sunt infiltrate și supuse ca niciodată dezideratelor SUA, castelul de nisip este pe cale să se prăbușească… Mai întâi, sancțiunile anti-ruse sunt cele care au creat o breșă. Dacă ele au fost primite cu bucurie mare de către Polonia și țările baltice, în schimb, în Ungaria, în Slovacia și chiar în Republica Cehă, această primire a fost mult mai reținută, ca să nu spunem mai mult. Prima ruptură în sânul „noii Europe”.
Iar acum, problema refugiaților ar putea foarte bine să însemne dezastrul final. Polonia, țară o cât de pro-SUA, refuză cu totul să asculte de injoncțiunile instituțiilor de asemenea atât de pro-SUA de la Bruxelles. Vai, Brzezinski nu a prevăzut așa ceva…
Neoprindu-se aici, Roma vrea acum să constituie în această problemă o axă cu Austria și ministrul de interne german, acesta din urmă în răspăr clar cu cancelara sa. Coaliția guvernamentală fiind pe punctul de a exploda, Frau Milka trăiește poate ultimele sale zile la conducerea Germaniei, spre marea dezamăgire a marelui patronat, care visa la mâna de lucru ieftină constituită din „migranți”.
Paradigma acestor ultimi douăzeci și cinci de ani (SUA=NATO=inamic rus=UE=globalism și liberalism) este pe cale să explodeze sub ochii noștri. Țări pro-americane devin anti-UE (Polonia), unii globaliști devin anti-americani și vor sfârșitul sancțiunilor împotriva Rusiei (Merkel). Fără a mai socoti statele (Italia, Ungaria) care merg hotărât pe altă linie. Lucru inimaginabil acum doar câțiva ani…
Sistemul imperial este în degringoladă iar euro-aiureala orfană, puțin obișnuită să trăiască pe picioarele sale, este agitată. În fața unei atari nefericiri, un troll eurocrat, Verhofstadt, are o explicație gata: englezul Farage, olandezul Wildeers, franțuzoaica Le Pen, ungurul Orban, italianul Salvini și chiar polonezul Kaczynski (LOL) sunt toți plătiți de Putin!
Traducere Vladimir Muscalu
http://www.chroniquesdugrandjeu.com/2018/06/euronouillerie-cherche-maitre-desesperement.html
