Guvernarea poporului sau guvernarea indivizilor atomizați?
Din punct de vedere etimologic și istoric, critica lui Schmitt la adresa democrației liberale merită toată atenția. Democrația înseamnă conducerea de către popor, un anume popor, cu aceeași bază etnică, și nu poporul construit, după modelul unor anumite democrații liberale, dintr-un amestec atomizat ce rezultă dintr-un „melting-pot” cultural. Dar dacă cineva afirmă că se poate dezvolta o nouă formă de omogenitate, de exemplu omogenitatea cauzată de progresul tehnologic, în schimb nu se poate contesta funcționalitatea unei democrații liberale, în care cetățenii „omogenizați” rămân cu totul apolitici: ipotetic vorbind, problemele politice în deceniile care vor veni poate nu vor mai fi cele ce țin de etnie, religie, statul național, economie, sau chiar tehnologie, ci alte probleme care ar putea „omogeniza” cetățenii. Rămâne de văzut dacă democrația în secolul XXI se va baza pe consensul apolitic. Schmitt se temea sincer că apolitismul „democrației liberale globale” de sub egida Statelor Unite poate deveni o încurcătură pentru toți, ducând nu spre pacea globală, ci spre aservirea globală (25). Cu toate că astăzi democrația liberală încă servește drept normativ pentru multe țări, rămâne o întrebare deschisă dacă va mai fi sau nu așa în viitor.
Având în vedere fragmentarea etnică în creștere și continuarea disparităților economice în lume, pare că analiza lui Schmitt are un sâmbure de adevăr. Experiența americană cu democrația liberală a fost până acum tolerabilă: SUA au arătat că pot funcționa ca o societate multi-etnică chiar și când, contrar temerilor lui Schmitt, nivelul conștiinței politice și istorice rămâne foarte scăzut. Însă, în alte părți, experimentul liberalismului democratic a fost mai puțin fericit. Încercările recente de a introduce democrația liberală în statele multi-etnice din Estul Europei a grăbit în mod paradoxal dezagregarea acestora sau, în cel mai fericit caz, le-a slăbit legitimitatea. Cazurile multi-etnicei Uniuni Sovietice și cel al defunctei de acum Iugoslavii – țări care se află într-o permanentă luptă de regăsire a unei legitimități care să dureze – sunt foarte relevante și confirmă previziunile lui Schmitt, după care democrația funcționează mai bine, cel puțin în anumite locuri, în societăți omogene etnic (26). În lumina prăbușirii comunismului și fascismului, cineva poate fi tentat să argumenteze că democrația liberală reprezintă valul viitorului. Însă, idealurile politice americane exportate vor varia după țările și popoarele unde se vor înrădăcina. Chiar și cele mai americanizate țări europene practică un alt tip de democrație liberală decât cea care se întâlnește în America.
Schmitt observă că liberalismul, concentrându-se pe drepturile individului, contribuie la slăbirea sensului comunității. Democrația liberală înseamnă, pentru Schmitt, un stat care slăbește sensul responsabilității și face ca societatea să fie vulnerabilă la dușmani, atât din interior, cât și din afară. Prin contrast, ideea sa despre democrația organică nu se adresează indivizilor care tânjesc la reducerea activității politice până la nivelul urmăririi fericirii individuale; mai degrabă, democrația clasică, organică, înseamnă „identitatea celor care conduc și a celor care sunt conduși, a conducătorilor și condușilor, a celor care primesc ordine și a celor care dau ordine” (27). Într-un astfel de stat, legile și constituția însăși pot fi schimbate doar printr-o simplă notificare, fiindcă oamenii, acționând ca legiuitori ai lor înșile, nu se folosesc de reprezentanți parlamentari.
Democrația lui Schmitt poate trece ușor drept ceea ce teoreticienii liberali vor identifica ca fiind o dictatură dezagreabilă. Ar obiecta Schmitt la așa ceva? Foarte puternic. În fapt, el nu exclude compatibilitatea democrației cu comunismul sau chiar cu fascismul. „Bolșevismul și fascismul, scrie Schmitt, prin contrast, sunt ca toate dictaturile evident anti-liberale, dar nu necesarmente antidemocratice” (28). Și comunismul și fascismul tind spre omogenitate (chiar dacă ele tind să fie omogene prin forță), prin eliminarea oricărei opoziții. Comunismul, pentru care anti-bolșevicul convins care era Schmitt nu avea nicio simpatie, poate fi cu siguranță democratic, cel puțin în stadiul său normativ și utopic. „Dictatura educațională” a comunismului, remarcă Schmitt, poate suspenda democrația în numele democrației, „fiindcă aceasta arată că dictatura nu este antiteza democrației” (29). Într-o democrație adevărată, legitimitatea derivă nu din manevrele parlamentare, ci din referendumul popular și consimțământul maselor. „Nu există democrație și nici stat fără opinie publică, și nu există stat fără aclamații publice”, scrie Schmitt (30). Prin contrast, democrația liberală cu principalii ei piloni, adică libertatea individuală și separarea puterilor, se opune opiniei publice și, astfel, trebuie să fie considerată dușmanul adevăratei democrații. Or, aveam de-a face aici cu cuvinte care au devenit neclare? După părerea lui Schmitt, „principiile democratice înseamnă că poporul ca întreg decide și guvernează ca un suveran” (31). Se poate argumenta că democrația trebuie să fie o formă de kratos, un exercițiu al, nu o limitare, a puterii. Julien Freund, un autor francez schmitt-ian, arată și el că „democrația este o formă de «kratos». Ca atare, ea presupune, la fel ca oricare alt regim, prezența și validitatea unei autorități” (32). Cu separarea sa a puterilor, atomizarea corpului politic și neutralizarea politicii, democrația liberală a deviat de la modelul său.
Concluzie: „Dictatura Liberală a Bunăstării”
Dacă se afirmă că „democrația totală” a lui Schmitt îi exclude pe cei cu păreri diferite și origini etnice diferite, nu se poate argumenta și că democrația liberală exclude prin faptul că adoptă un câmp central „apolitic”? Prin intermediul economiei apolitice și a cenzurii sociale, democrația liberală generează în mod paradoxal o cultură de consum omogenă. Nu este aceasta o formă de pedeapsă „soft” impusă celor care se comportă incorect? Cu mult timp înainte, în observațiile sale asupra democrației în America, Tocqueville arăta care sunt pericolele „despotismului democratic” apolitic. „Dacă despotismul ar trebui să se stabilească printre națiunile democratice din zilele noastre, el va trebui să aibă un alt caracter; ar trebui să fie mai extins și mai blând; ar trebui să-i degradeze pe oameni fără să-i chinuiască” (33). Poate că acest „despotism democratic” deja acționează în democrațiile liberale. O persoană de azi poate fi efectiv redusă la tăcere, fiind acuzată de insensibilitate socială.
Democrația liberală contemporană demonstrează din plin gradul în care nevoile spirituale și economice ale cetățenilor s-au omogenizat. Cetățenii acționează din ce în ce mai mult într-o formă nouă, indistinctă, de „dictatură a bunăstării” (34). Desigur, această omogenitate în democrația liberală nu rezultă din constrângere sau excludere fizică, ci mai degrabă din sentimentul pe care îl are votantul că nimic nu contează. Cenzura oficială nu mai este necesară, devreme ce izolarea ce rezultă din incorectitudinea politică devine din ce în ce mai clară. Cetățenii sunt din ce în ce mai apatici, știind că în orice caz, indiferent de participarea lor, structura de putere curentă va rămâne intactă. Mai mult, democrații liberali, deși se plâng atât de mult de intoleranța celorlalți, adesea apar ei înșiși ca disprețuitori la adresa celor care se îndoiesc de doctrina liberală, în special de credința în raționalism și progresul economic. Gânditorul francez Georges Sorel, care l-a influențat pe Schmitt, remarca cu mult timp în urmă că a protesta împotriva iluziei raționalismului liberal înseamnă a fi imediat etichetat ca inamic al democrației (35). Putem fi de acord că, indiferent de relativa sa toleranță din trecut, democrația liberală pare a avea propriile sale seturi de valori și cerințe normative. Se presupune, de exemplu, că aderenții săi cred că democrația liberală funcționează în întregime pe baza legii. Julien Freund găsește în legalismul liberal „un concept irenic” al legii, o utopie juridică… care ignoră efectele reale ale politicii, economiei și celorlalte relații” (36). Nu e de mirare că Schmitt și adepții săi au dificultăți în a accepta viziunea liberală a statului de drept (rule of law – n. tr.), or credința că o atare viziune poate „suspenda lupta (ideologică) decisivă prin intermediul unor discuții fără sfârșit” (37). În dorința sa de a găsi o lume perfectă și apolitică, democrația liberală se dezvoltă de o așa manieră încât „discuția publică (devine) o formalitate goală” (38) redusă la un discurs superficial în care diferitele opinii nu mai sunt dezbătute. Un politician modern liberal seamănă din ce în ce mai mult cu un „animator” al cărui scop nu este de a convinge oponentul despre validitatea programului său, ci mai întâi de toate de a obține majorități electorale (39).
Retrospectiv, nu pare straniu că democrația liberală, care pretinde a fi deschisă la tot felul de „revoluții” tehnice, economice și sexuale, rămâne opusă la tot ceea ce ar pune sub semnul întrebării statutul său apolitic. De aceea, nu este o surpriză că până și cuvântul „politică” (politics – n. tr) este din ce în ce mai mult înlocuit cu mult mai anodinul termen „politici” (policy – n. tr.), la fel cum prim-miniștrii din democrațiile liberale sunt din ce în ce mai des recrutați dintre economiști sau oameni de afaceri.
Schmitt a prezis în mod corect că nici înfrângerea fascismului și colapsul recent al comunismului nu vor preveni criza politică a democrației liberale. Pentru Schmitt, această criză este inerentă naturii intime a liberalismului și va apărea chiar dacă toate ideologiile anti-liberale vor dispărea. Criza în democrația parlamentară liberală este rezultatul contradicției dintre liberalism și democrație; este, în limbajul schmitt-ian, criza unei societăți care încearcă să fie în același timp liberală și democratică, universalistă și legalistă, dar în același timp dedicată auto-guvernării popoarelor.
Nu trebuie să căutăm departe pentru a afla care sunt zonele care pot politiza și apoi polariza democrația liberală modernă. Recentele evenimente din Estul Europei, explozia naționalismului în întreaga lume, ciocnirile rasiale din Vestul liberal democratic – acestea și alte dezvoltări „distrugătoare” demonstrează că credința liberală poate avea un viitor agitat. Democrația liberală poate deveni pradă propriului său sentiment de infailibilitate dacă va ajunge la concluzia că nimeni nu este dispus să o conteste. Aceasta ar fi o greșeală. Pentru că nici dezmembrarea fascismului, nici prăbușirea recentă a comunismului nu au determinat apariția unei epoci mai pașnice. Deși Europa vestică și America se bucură acum de o perioadă de acalmie confortabilă în privința puterii politice, în aceste societăți au izbucnit noi conflicte, în ceea ce privește multiculturalismul și drepturile omului. Sfârșitul democrației liberale apolitice și întoarcerea la politica „hard” pot să se petreacă chiar în interiorul societăților democratice liberale.
Note
- Vezi Carl Schmitt, “L’unité du monde,” trans. Philippe Baillet în Du Politique, 237-49.
- în unele state multi-etnice, are dificultăți de a prinde rădăcini. De exemplu, liberalizarea Iugoslaviei a dus la prăbușirea sa și ruperea în unitățile sale etnice. Lucrul acesta poate susține cumva teza lui Schmitt după care democrația necesită un „Volk” omogen în interiorul granițelor sale etnice și statale. Vezi Tomislav Sunic, “Yugoslavia, the End of Communism the Return of Nationalism,” America (20 April 1991), 438–440.
- Schmitt, Verfassungslehre, 234. Vezi pentru o tratare detaliată a acestui subiect capitolul conclusiv al cărții lui Paul Gottfried, Carl Schmitt: Politics and Theory (Westport and New York: Greenwood Press, 1990).
- Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 16,
- Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 28.
- Schmitt, Verfassungslehre, 247.
- Carl Schmitt; “L’état de droit bourgeois,” în Du Politique, 35.
- Freund, Politique et impolitique, 204.
- Alexis de Tocqueville, Democracy in America (New York: Alfred Knopf, 1966), vol. 2, cartea a patra, cap. 6.
- Există o serie întreagă de cărți care critică natura „ireală”, de „simulacru” a naturii societății moderne liberale. A se vedea Jean Baudrillard, Les strategies fatales (“Figures du transpolitique”) (Paris: Grasset, 1983). De asemenea, Christopher Lasch, The Culture of Narcissism (New York: Warner Books, 1979).
- Georges Sorel, Les illusions du progres (Paris: M. Riviere, 1947), 50.
- Freund, Politique et impolitique, 305.
- Carl Schmitt, Politische Theologie (Munchen und Leipzig: Verlag von Duncker und Humblot, 1934), 80.
- Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 6.
- Schmitt, The Crisis of Parliamentary Democracy, 7.
Traducere C. Pantelimon
