Marionetă a Americii, Europa poate oricând să își schimbe haina înapoi la stilul european, în garderoba politicii și a culturii ei. O nouă clasă politică de decidenți inspirați de un nou proiect istoric, de o nouă viziune asupra lumii și asupra viitorului, o poate conduce pe calea schimbării foarte rapid. Este nevoie urgentă de această nouă clasă, pentru că în carnavalul multicultural american este atacat de către vulgata globalistă, de fapt, însuși spiritul aristocratic european, spiritul său profund individualist, eminamente faustic, prometean, rebel. Chiar și în spatele alibiului ei multicultural, Europa este invitată să își schimbe mentalitatea – chiar și pielea – pentru ca identitatea ei vie să fie înăbușită, pentru ca privirea politeistă din ochii Atenei să fie stinsă, pentru ca voința de a excela care nu a încetat a hrăni și inspira viziunea indo-europeană asupra lumii să se șteargă, grație regresului egalitarist, din memorie.
Identitatea: la ce se referă ea, mai exact? Este ea un mit, un gust, un moft? Această lume cu două fețe care reconciliază contrariile (identicul și diferitul) desemnează, în realitate, un instinct. De fapt, datorită etologiei moderne, care a stabilit că există tendința înnăscută a omului de a se identifica cu indivizi care îi seamănă, am putut înțelege și noi mai bine de ce popoarele simt nevoia de a trăi după propriul lor ritm și în cadrul unei moșteniri culturale, bine demarcate față de celelalte.
Dar ceea ce știința a înțeles, vulgul egalitar a ales să ignore sau să nege. Prins în fanteziile sale, continuă să creadă cum că conștiința identitară va ridica bariere de netrecut între popoare, care ar fi cuprinse de neîncredere datorită diferențelor dintre ele. Realitatea contrazice aceste inepții. De fapt, așa cum nici individul auto-definit care se diferențiază de masele înconjurătoare nu se izolează de societate, ba chiar dimpotrivă, o îmbogățește cu unicitatea sa, la fel nici un popor conștient de diferențierea sa nu se va izola de restul speciei umane, ci se va apropia de ea de fiecare dată când o îmbogățește cu singularitățile și particularitățile sale.
Pe lângă asta, este de la sine înțeles: cu cât un popor este mai conștient de diferențierea sa, cu atât mai mult își rafinează diferențele și cu atât mai tare deschiderea sa către lume are șansa de a-i pricopsi și pe alții. Cu cât un popor este mai conștient de diferențele sale cu atât se vede în situația de a se deschide mai mult către lume pentru a-i ajuta și pe alții cu singularitățile și particularitățile lui. Cu cât un popor este mai conștient de diversitatea ce îl înconjoară, cu atât se arată mai abil în a percepe și a aprecia ceea ce nu îi seamănă nici măcar în cele mai fine nuanțe, ceea ce nu îi aparține, și cu atât va fi mai înclinat să tolereze calitățile distinctive ale altora.
Avuția lumii vine din diversitatea și din eterogenitatea ei. Lumea își datorează această diversitate în primul rând popoarelor care sunt conștiente de diferențele lor, și chiar geloase. Pe lângă aceasta, este clar că perceputa diversitate a unui grup este mereu proporțională cu conștientizarea existenței părților sale diferite. De aceea, eterogenitatea lumii rezultă de asemenea și din interacțiunea – din comunicarea – între entitățile etno-culturale ce o compun: de fapt, cu cât se confruntă mai mult diferențele, cu atât se compară practic mai mult una cu cealaltă – cu atât se apropie mai mult și deci cu atât mai mult este diversitatea întărită. Cu cât diferențele stau mai izolate, cu atât ele se separă una de cealaltă; cu alte cuvinte, cu cât se depărtează, cu atât mai mult diversitatea se năruie. Un popor care se baricadează în falansterul său etno-cultural nu este cu nimic mai curajos decât un altul care se detașează de propriile rădăcini și se metisează: în primul caz asistăm la retragerea în sihăstrie a unui popor care nu se simte suficient de tare în identitatea lui să îl confrunte pe Celălalt în diferențele sale; în al doilea caz asistăm la saltul cu capul înainte spre asimilare al unui popor dezarmat care capitulează în fața diferențelor Celuilalt pentru a nu mai fi conștient de propria sa identitate. În concluzie, nu este conștiința identitară cea care trezește frica față de străin ci, dimpotrivă, în primul caz cauzele sunt slăbiciunea iar în cel de-al doilea de defectele.
Vulgul egalitar se găsește așadar încolțit: popoarele cu o conștiință identitară puternică sunt tocmai cele care, în căutare de mișcare și relații, cresc diversitatea, activează diferențele și făcând asta, țin lumea în mișcare. Dimpotrivă, popoarele cu o slabă conștiință identitară sunt cele care, fugind în retragere și izolare, fac istoria să vegeteze.
Identitatea; firul Ariadnei al istoriei popoarelor și culturilor. Un instinct frumos și puternic precum viața însăși este frumos și puternic doar atunci când țâșnește tocmai din izvoarele sale organice și este vechi de când lumea. Un instinct arhaic ce supraviețuiește ideologiilor pentru că are cea mai lungă memorie; un instinct rebel ce nu se lasă îmblânzit de legi sau doctrine, indiferent cât de opresive ar fi primele sau cât de captivante ar fi cele din urmă; un instinct ireductibil ce reapare între granițele Africii, în tribul care se lapădă de ultimele miasme ale Civilizației vestice; sau în inima Europei, în cantonul elvețian care își conștientizează cu îndrăzneala lui William Tell drepturile ancestrale ale democrației sale organice.
Fie că este afirmată sau contestată, tradiția identitară stabilește deci noile diviziuni care prind deja contur la răspântiile destinului, unde totul poate muri sau poate renaște în locul unde istoria sapă o falie definitivă între două moduri de a înțelege lumea, între două viziuni ale viitorului, între două concepții a ceea ce înseamnă omul: pe de o parte masele statiste membre ale universalului tehnocosmos egalitarist – monstrul rece despre care ne-a avertizat Nietzsche; de cealaltă parte comunitățile etnice, idiosincrasii politice și culturale ce reflectă polifonia naturală planetară – „patriile ereditare” despre care vorbește Saint-Loup. În prima bucată, definită de de regula uniformității, repetiția „Aceluiași-ului” a occidentalizat planeta în cămașa de forță totalitară a egalitarismului. În lumea aceasta a amneziei etno-culturale, cedată cu totul jugului totalitar economic, omul, dezbrăcat de trăsăturile sale distincte, nu mai este nici produsul culturii interdependente și cooperative a proiectului istoric al propriului popor și nici ființa istorică ce se împlinește în cadrul comunității ce îi este destinate. Redus la statutul unui individ-obiect, acultural și anistoric, individul practic a pierdut cheia propriei umanități. În cea de-a doua categorie, omul cu conștiință identitară se definește prin prisma rădăcinilor sale și diferențierea sa crește. În această lume, omul, ființă culturală, își dobândește umanitatea în timp ce se descoperă; el experimentează, creează, evoluează, se transformă fără a înceta să fie el însuși, profitând de toate posibilitățile creative pe care natura – ereditatea sa – le-a sădit în el. Susținându-și poporul, implicându-se în proiectele acestuia, el ia parte la destinul și istoria lui.
Partidele, lojele, sindicatele, școlile și bisericile – pe scurt, tot ceea ce se îngrașă de pe urma sistemului, urăsc din start argumentul identitar ca pe o amenințare intolerabilă. Această reacție foarte sensibilă nu va surprinde mințile lucide care au știut de mult că realitatea bio-culturală este singura care poate amenința toate mințile confuze adepte ale dogmei universaliste: judecata mesianică a Iudeo-creștinismului; judecata ideologic-liberală; și judecata individualistă, tehnocratică și plutocratică, centrată pe economie. Mințile atente nu vor fi surprinse nici de faptul că visul identitar a cauzat tot timpul dezastrul imperiilor ce nu erau organice, ultimul fiind Uniunea Sovietică. În final, cei ce știu nu vor fi surprinși că următorul va fi imperiul „Unchiului Sam”. Menținând armonia cu Natura și cu descoperirile științei, expresia primară a realității etno-culturale și a vieții organice va sfida toate interdicțiile, fie ele politice, morale sau ideologice. Egalitarismul poate să proclame că rasele nu există, dar orice persoană luată la întâmplare poate distinge un negru de un alb, sau un negru de un asiatic. Cu siguranță că le-ar fi mult mai ușor dacă ar putea interzice rasele, un deziderat greu de realizat tocmai fiindcă ar însemna interzicerea naturii însăși. Neputând-o deci interzice pe prima, urmașii lui Iisus Hristos, Karl Marx și ai Fratelui cel Mare încearcă a o distruge. Într-adevăr, singura metodă prin care poți face un european, un african și un asiatic să nu mai fie ceea ce sunt este să topești albul, negrul și galbenul împreună într-un gri, anihilându-i pe toți printr-o lentă panmixtie, deghizată în cele mai perverse moduri: un umanism de carnaval în stil brazilian ce se constituie din apeluri neîncetate la o pseudo-fraternitate ce conduce, în realitate, la cele mai rele promiscuități și apeluri isterice la o pseudo-toleranță ce se arată de fapt a fi cea mai periculoasă lașitate.
Odată ce pericolele au fost percepute și alegerile oferite, trebuie deci să trecem la acțiune refuzând, pentru început, compromisul, slăbiciunea sau indulgența față de tot ceea ce, fiind derivat din ideile Iudeo-creștine, ne-a infectat sângele și inteligența. Apoi, în al doilea rând, trebuie să ne întoarcem la tradițiile noastre indo-europene, păgâne, fără de care nu putem avea nici liberare și nici adevărata restaurare și fără de care conversia la adevăratele valori ale spiritului, puterii, ierarhiei și imperiului nu ar fi posibile. Există un adevăr asupra căruia nici o îndoială de nici un fel nu poate fi abătută. În final, să trezim mințile punând din nou lumea pe picioare și îndreptând din nou ideile. Și ce metodă mai bună de a pune din nou lumea pe calea ce dreaptă decât aceea a punerii a ceea ce pare a fi o soartă inevitabilă pe picioarele unui destin voluntar? Societatea multirasială/rasiofobică nu poate fi transformată într-o soartă atâta vreme cât identitatea bio-culturală este percepută de popoare ca un destin voluntar. Toată viața demnă de trăit a fost și va fi trăită doar plătind acest preț. În fața societății culturicidale cu grimasă robotică ce amenință să stranguleze lumea într-o uniformitate robotică, noi trebuie să arborăm, în culori mai vii ca niciodată, semețele curcubeie formate din oameni cu fețe umane ale căror culturi, limbi și istorii se trag din identități vii, identități care sunt pentru popoare ceea ce este primăvara pentru munți și păduri.
Egalitarismul constrânge oamenii să își târască picioarele în mocirla democrației parlamentare, creștine, sociale sau liberale, până când îi reduce la era neo-primitivă a societăților fast-food în stil american. Să înotăm împotriva curentului unei lumi care și așa explodează într-o mie de bucăți, purtată în derivă de vânturile unei crize politice, religioase, economice, sociale și culturale. Să ieșim în largul mării care este lumea și viața prin apele adânci ale identității. Să mergem înainte asumându-ne umanitatea noastră, fiecare în ritmul individualității lui, fiecare în acord cu originile lui. Viitorul acestei lumi nu va înceta niciodată să fie multi-vocal, multi-color, multi-cultural și multi-istoric atâta vreme cât specia umană ce trăiește în ea rămâne permanent multi-rasială, adică atâta timp cât continuă să afișeze pe firmamentul istoriei sale curcubeul format din culorile fețelor, limbilor, artelor și culturilor ei, atâta vreme cât diferența unuia este percepută ca sursă de bogăție pentru toți, atâta timp cât respectul față de diversitatea naturală continuă să genereze un ecou de toleranță pentru contrarii. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât omogenitatea popoarelor rămâne o garanție pentru eterogenitatea lumii.
Haideți așadar să dedicăm ideilor noastre aceeași seriozitate pe care un copil o conferă jocului său – ca să îl parafrazez pe Nietzsche (32) – și vom simți cum se umplu de bucuria cuceririi din care răsar noi lumi.
Cât îi privește pe europeni, renașterea lor va veni atunci când vor înceta să mai perceapă societatea egalitară rasiofobică ca pe un destin inevitabil, ci vor începe în sfârșit să o simtă ca pe o provocare necesară.
Toate victoriile sunt născute din luptă; toate progresele sunt născute din cuceriri.
Kassel, Solstițiul de Iarnă, 1999/2000
Textul reprezintă traducerea la Fighting for the Essence: Western Ethnosuicide or European Renaissance?, London: Arktos Media, 2012
Traducere Vladimir Muscalu
