Puterea, am văzut, are oroare de vid. Atunci când, puţin după 1945, europenii au trebuit să evacueze Africa în grabă, era previzibil că alţii vor veni să le ia locul. De ce ar fi finanţat americanii două războaie mondiale consecutive, dacă nu pentru a primi moştenirea aliaţilor ca pe a unor învinşi, pe toate pieţele lumii, inclusiv în Africa? Când americanii au câştigat aceste două războaie, cele mai teribile ale istoriei mondiale, europenii, ruşii şi asiaticii împreună pierduseră 45 de milioane de soldaţi. Pierderile americane se ridicau la 285.000 de oameni. Pentru 200 de soldaţi inamici (sau aliaţi) căzuţi pentru apărarea patriei lor, un singur american era sacrificat business-ului!
Cu toate acestea, de două ori, America a renunţat să anexeze teritorii inamice. Nu se punea problema ca ea să se împiedice în administrarea unor ţări străine. Nicio responsabilitate! Ceea ce dorea America erau drepturile de exploatare, brevetele, pieţele, interesele. Pe scurt, cele mai bune părţi ale prăjiturii. Şi, considerând că misiunea sa interioară e terminată (indienii exterminaţi, Mexicul invadat şi în parte anexat, statele din sud puse la respect), ea aspira, cu conştiinţa împăcată, la alt lucru: conducerea morală a lumii.
Acest drept de a concepe politica drept o misiune planetară, de aici înainte America nu-l împarte decât cu o singură ţară: Rusia. Cu ea, şi doar cu ea, America era decisă să împartă, încă de la începutul jocului. Oricare ar fi fost mijloacele puse în operă de către americani şi ruşi pentru a se combate (note diplomatice, campanii de presă, intrigi ale serviciilor secrete sau intervenţii armate prin terţe ţări interpuse, lupta lor nu este, în fond, decât un simulacru. Când Washingtonul se gândeşte să pună beţe în roate Kremlinului, nu este vorba decât de a-i încetini puţin înaintarea, de a o face să pară mai puţin spectaculoasă, şi de a câştiga de partea sa puţin timp – niciodată de a opri definitiv Kremlinul sau de a-l forţa să abandoneze poziţiile pe care le-a cucerit. De altfel, America nu a încercat niciodată aşa ceva. Politica aşa-numitului „roll back” nu a existat niciodată decât pe hârtie, ca şi, mai târziu, aceea de „containment” (vezi afacerea angoleză). Dimpotrivă, ceea ce a rămas, este, pe plan militar, aşa-numitul „flexible response” (reacţie graduală) şi, pe plan politic, „destinderea” („detente”).
Afganistanul nu face excepţie: se dă doar impresia unei dezaprobări de faţadă. Atunci când, în mod excepţional, se fac oarece gesturi de reacţie, cum ar fi de exemplu pe câmpurile de bătălie ale Lumii a Treia, această reacţie de face de asemenea în sensul unei retrageri permanente. Cel puţin una dintre cele două superputeri preferă să-şi compromită şefii săi militari şi să-i lase pe soldaţii săi să cadă (pe ai săi sau pe cei aliaţi) decât să-i facă rău celeilalte superputeri. Exemplele sunt nenumărate. Iată aici doar patru dintre ele:
Primul exemplu: afacerea Mac Arthur. După o pregătire minuţioasă, acesta din urmă era pe punctul de a-i pune în fine la respect pe nord-coreeni, moment în care, precum o lovitură de tunet, îi parvine ordinul lui Truman: „Nici un pas înainte! Repliaţi-vă pe paralela de 38°!” Coreea de Nord şi regimul Kim Sung erau salvaţi.
Al doilea exemplu priveşte exilaţii cubanezi trădaţi la Golful Porcilor. America avea interes să-i lase să debarce. Li se promisese tot sprijinul posibil. Când aceştia au debarcat, Kennedy i-a lăsat din braţe. Castro şi clica sa erau salvaţi.
Al treilea exemplu: războiul din Vietnam. Soldaţii americani aveau autorizaţia de a-l face, nu de a-l câştiga. Până în ultimul moment, lor li s-a interzis să depăşească anumite linii pe care foarte bine ar fi putut şi ar fi trebuit să le depăşească. Ei aveau autorizaţia de a-şi vărsa sângele, dar numai pentru a apăra aceste linii – până când poporul american a fost suficient de excedat pentru ca Nixon să se teamă pentru realegerea sa. Hanoi şi Ho şi Min erau salvaţi.
Al patrulea şi ultimul exemplu: Africa. Întreaga teroare se hrăneşte din teama pe care ea, teroarea, o inspiră, chiar în Angola. Efectul său încetează acolo unde frica nu mai există. O mână de soldaţi curajoşi, şi teroarea devine un tigru de hârtie. Puţini oameni ştiu că în vara lui 1975, un regiment sud-african, însărcinat să protejeze populaţia angoleză, a trecut frontiera dintre sud-vestul african şi Angola şi i-a izgonit din faţa sa pe cubanezi, mai mulţi şi mai bine înarmaţi, cale de vreo mie de kilometri, adică trei sferturi din lungimea litoralului angolez. Această distanţă corespunde, în Africa de Nord, celei care separă El Agheila de El Alamein, sau celei care a trebuit parcursă, între 1941 şi 1942, de Afrika Korps a lui Rommel în direcţia Egiptului. Atunci când se pregătea să încercuiască Luanda, capitala Angolei, regimentul respectiv a primit ordin de retragere. Ordinul venea de la Pretoria, la presiunea Washingtonului. Motivul: străpungerea regimentului compromitea destinderea…
Toate aceste exemple au un punct comun: de fiecare dată, un guvern american i-a frustrat pe soldaţi angajaţi în serviciul său de o victorie la îndemână şi a salvat un satelit al Moscovei de la o prăbuşire sigură. O singură concluzie se impune: forţele care, în America, fac o politică realmante americană (cum ar fi Pentagonul) nu au ultimul cuvânt de spus. Ultimul cuvând îl au alte forţe.
Consecinţă: America moderează avansul rusesc, ea controlează, de o manieră generală, măsura şi ritmul său. Ea nu îl împiedică. Şi lucrul acesta nu datează de la Yalta sau de la Teheran, ci din 1917: marile bănci din New York sunt cele care au salvat revoluţia lui Lenin, iar astăzi, sunt din nou americanii (şi supuşii lor europeni) care acordă Rusiei credit după credit, care fac ca tehnologia sa să avanseze, îi furnizează cereale, maşini-unelte, uzine, şi merg până la a finanţa, în cele din urmă, efortul său de înarmare. America este cea care, prin tratatul de neproliferare nucleară, le permie ruşilor ceea ce nu le-ar permite niciodată altora, le permite să posede arme pe care le refuză cu obstinaţie aliaţilor ei înşişi. America este cea care nu este niciodată gata să profite de cea mai mică dintre slăbiciunile (totuşi numeroase) partenerului său rus cu scopul de a slăbi poziţia acestuia pe eşichierul politic mondial. Kremlinul poate acumula fără probleme experienţele interioare, poate comite greşeală după greşeală, poate traversa fără pierderi orice impas: nu are a se teme de nimic. În fond, americanii şi ruşii sunt complici şi vor rămâne astfel atâta vreme cât Rusia nu va întinde prea mult coarda şi nu va dori să obţină deodată ceea ce i se promite în mai multe etape. Altfel spus, pentru a cita cuvintele lui Stalin, ea trebuie să ştie „până unde poate să meargă prea departe”.
Jordis von Lohausen, Les empires et la puissance, Ed. du Labyrinthe, 1996, pp. 299-301
Traducere Cristi Pantelimon
