Dacă ar mai fi trăit, adică dacă nu ar fi fost asasinat, Ceauşescu ar fi împlinit astăzi 95 de ani. Şi 80 de ani de „activitate revoluţionară”, cum îi plăcea lui să spună, căci era convins că de la 15 ani făcuse revoluţie. Tot o revoluţie l-a trântit definitiv la pământ şi l-a şi băgat în pământ, acum douăzeci şi trei de ani. Sistemul croit în jurul lui n-a fost însă înhumat odată cu fostul dictator. Şi astăzi culegem roadele semănăturilor comuniste, iar recolta pare interminabilă. În fond, care a fost principala contribuţie a comunismului la edificarea „omului nou”, de care vorbeau activiştii regimului? A avut fostul regim răgazul să-şi croiască un om pe talia sa, să-l schimbe în aşa măsură încât să se mândrească nu numai cu macarale şi fabrici, ci şi cu un om viu, modelat după gustul noului Pygmalion? Schimbările dramatice de după 1989 nu ne-au permis să întrezărim elementele de continuitate dintre omul comunist şi omul post-comunist. Ne-am grăbit să vedem în omul postdecembrist o specie diferită: pornit de la salamul cu soia al regimului trecut, omul postdecembrist a ajuns dependent de smartphone şi de icre negre, când nu fură pentru a se droga. Aparent, totul e diferit. Taciturn şi intimidat, omul vremurilor lui Ceauşescu cârtea, cu urechea calibrată pe Vocea Americii, aşteptând o minune care să vină din eter. Omul postdecembrist s-a deprins cu portavocile, a ajuns în studiourile televiziunilor de ştiri şi se răsfaţă pe blog. Avem atâtea opinii, încât realitatea se pierde în fundal, timidă. Ceauşescu ne învăţase, cu ajutorul maşinii sale de propagandă, că averile sunt dăunătoare, ilicite. Azi visăm cai verzi pe pereţi şi vacanţe exotice din ianuarie până în decembrie. Nicio asemănare.
Şi totuşi, comunismul a reuşit să se imprime definitiv în gena noastră naţională. Undeva, suntem şi astăzi marcaţi de regimul pe care, oficial, l-am condamnat. Ceea ce este şi astăzi valabil din fostul regim este raportarea la regulă. Aici este cheia înţelegerii tuturor eşecurilor postdecembriste.
Ceauşescu şi oamenii lui au exilat regula şi legea în afara omului. Omul nou era perfect din toate punctele de vedere: nu bea excesiv, nu fuma fără măsură, muncea cu sârg, nu tânjea la lucrul altuia (de fapt, totul era al lui…el era poporul), înţelegea necesităţile urgente ale patriei. Se supunea. Era omul disciplinei, un soldat cuminte dirijat de un sistem impecabil. O ţară de eroi ai muncii socialiste şi de femei eroine era cât pe ce să se nască în Sud-Estul Europei atunci. Şi totuşi, regimul s-a prăbuşit cu zgomot lugubru.
Astăzi, moştenim acest monstru care are capul în locul picioarelor şi picioarele îi atârnă de gât. Omul nou comunist ştia că totul este exterior: Partidul era exterior, poporul devenise o etichetă, minciunile se raportau pe bandă şi erau înregistrate statistic, lumea în schimb „se descurca” pe alte lungimi de undă. Am învăţat că limba de lemn duce la crearea omului de mucava, cel care calcă strâmb ori de câte ori poate, dar se jură la şedinţele de partid că vrea binele poporului. Atâta ipocrizie instituţionalizată a ajuns să ne inunde capilarele fiinţei. „Nu se poate, tovarăşi!”, se spunea în şedinţele de partid în care „se luau măsuri” împotriva celor care făceau prostii. Ba da, tovarăşi, se poate. Negarea realităţii devenise regula de aur, scutul regimului.
În vremurile actuale, aceiaşi tovarăşi (de fapt, copiii lor, dar ce mai contează?) raportează cu aceeaşi voioşie tot ce le trece prin cap. S-au obişnuit să mintă fără să bată aerul cu genele. Când interesele o cer, sunt în stare să calce pe cadavre, să tragă cu arma, să scoată sabia. Noii eroi ai zilei moştenesc patosul activiştilor pentru neadevărul împachetat ermetic. Totul este exterior. Totul este în afara lor, nimic nu-i atinge, nimic nu-i schimbă, nimic nu-i face mai demni.
Zi de zi, scandaluri în presă. Domnul Cutare, fost ministru de externe şi fost candidat la preşedinţie, stă într-o vilă RAPPS pentru care plătea 35 de euro pe lună. Şi ce dacă? Omul intră senin în direct la o televiziune şi recunoaşte că suma era cam mică. Deh, dacă aşa era contractul, cum să nu se supună?! Înţelegeţi? Zăpezile sunt pe noi, dar oamenii care se ocupă cu deszăpezirea petrec la Bâlea, acolo unde zăpada nu trebuie luată pe lopată, dimpotrivă! Oamenii din sănătate înjură printre dinţi un sistem care pierde milioane de lei nu se ştie în buzunarul cui, în timp ce bolnavii şi-aduc de acasă totul, ca să aibă ce consuma în spital. Educaţia stă cuminte în bancă, aşteptând o nouă reformă (a câta?), în vreme ce elevii au ocupat ecranele televizoarelor cu partide de sex. Avem sistemul pe care l-am dorit. Facem ce vrem, facem când vrem. Totul e în afara noastră, totul e dincolo de noi.
Pardon! Am auzit în ultimele zile o mea culpa din gura lui Victor Ponta. Zicea ceva despre demisie, despre responsabilitate, despre sănătate. Că, adică, el ar fi responsabil dacă ceva n-ar merge bine în ţară. Nu pot să cred! Abia mă obişnuisem cu noua lume liberă de reguli. Domnule Ponta, învaţă să minţi (ştim că poţi!) cât mai repede, sunt atâtea lucruri de ascuns!