Către 1890, frații Nobel au descoperit fantasticul zăcământ petrolier de la Baku și au tratat cu Ţarul un contract de exploatare, în exclusivitate.
Pentru John Davidson Rockefeller, un adversar era un inamic ce trebuia doborât. Neputând să pună sub semnul întrebării „contractul petrolier al secolului”, el a deschis bănci la Moscova. La vremea aceea, J. D. Rockefeller era încă un gangster, care încă nu se încununase de bijuteriile franc-masoneriei americane (în 1914, el nu a ezitat să reprime grevele din minele sale de cărbuni… cu mitraliera grea cu răcire cu apă).
Trimişii speciali ai lui Rockefeller la Moscova au frecventat ceea ce s-ar putea numi „mediul” moscovit. Aici, ei au intrat în contact cu bolşevicii; aceştia din urmă le-au fredonat o melodie care i-a încântat: „dacă noi vom reuşi în revoluţia noastră proletară, vom denunţa toate acordurile comerciale încheiate de Ţar”.
Pentru Rockefelleri, lucrul acesta se traducea cam aşa: „dacă revoluţia bolşevică reuşeşte, tratatul de la Baku va fi renegociat”. Atunci Rockefellerii s-au pus să finanţeze fără condiţii subversiunea comunistă.
De altfel, ei au fost imitaţi de familia Rotschild (ramura englezească, la vremea aceea proprietara băncii Lloyd), căreia nu-i convenea construcţia Trans-Siberianului, care urma să antreneze o diminuare a traficului flotei ruseşti între Sevastopol (deja!) şi Vladivostok.
Revoluţia proletară a reuşit deci cu ajutorul celor două cele mai mari bănci mondiale ale capitalismului internaţional.
Dar această cauză financiară nu a fost singura care a determinat succesul său. Ea a fost acompaniată de două decizii de politică strategică: una din partea americanilor, cealaltă (fără de care nimic din ce ştim nu s-ar fi întâmplat – şi vom vedea de ce) din partea lui Nicolae al II-lea.
În 1903, doi colonei din serviciile de informaţii franceze fac un raport asupra creşterii puterii Statelor Unite ale Americii. Ei trag concluzia că acestea au o mare putere industrială, agricolă şi comercială şi că vor domina lumea în anii care vor veni. Singura modalitate de a te opune unei hegemonii americane (după autorii acestui raport) este aceea de a constitui o alianţă integrată, cuprinzând Franţa, Germania şi Rusia (prin urmare, Europa de la Brest la Vladivostok…).
Evident că acest studiu nu a fost luat în considerare, oamenii politici francezi ai epocii având alte preocupări decât cea a strategiei planetare; cei de astăzi nu le-ar putea, de altfel, reproşa nimic.
Dar ceea ce este interesant în această idee nu este propunerea directă ca atare, ci reciproca sa: dacă noi, francezii, înţeleseserăm că numai o alianţă continentală ar putea să permită rezistenţa în faţa expansiunii americane, a contrario, pentru Statele Unite, pericolul major împotriva căruia trebuiau să lupte (ceea ce jucătorii de bridge numesc „ipoteza de temut”) era tocmai constituirea unei schiţe de federaţie continentală.
Or, e clar că favorizând reuşita revoluţiei bolşevice în Rusia, Rockefellerii asigurau o împărţire durabilă în două blocuri a continentului euro-asiatic. De aici s-a născut această alianţă secretă între Stalin şi Statele Unite, care a durat până în momentul în care Hruşciov s-a crezut în stare să lupte împotriva americanilor. Acesta a fost începutul sfârşitului aventurii (sau mezaventurii) sovietice.
Graţie Rockfellerilor, Statele Unite şi-au găsit în mod natural locul alături de franco-britanici (ei erau atunci în stare de inferioritate, după ce, la sfârşitul lui 1917, URSS-ul semnase pacea cu nemţii); tot aceștia le-au deschis americanilor calea spre semnătura tratatului de la Versailles: Imperiul Otoman fiind dezmembrat, societăţile petroliere americane au fost autorizate să prospecteze în vechile posesiuni ale acestuia, spre marea furie a britanicilor.
Dar de ce oare Imperiul Otoman se găsea în tabăra germanilor? Ei bine, la drept vorbind, nu era greşeala sa, ci se întâmplase din cauza unei decizii a Ţarului Nicolae al II-lea.
Atunci când a izbucnit războiul, în 1914, Nicolae al II-lea nu avea mare lucru de aşteptat de la acesta. Un conflict cu Germania se întâmpla odată sau de două ori pe secol, şi toate se terminau în acelaşi fel, adică prin redecuparea frontierelor Poloniei, în beneficiul învingătorilor şi în dauna celui învins.
Dar Nicolae al II-lea şi-a dat seama imediat că acest conflict nu era ca celelalte: sistemul de alianţe făcea ca acest conflict să declanşeze un adevărat război mondial. Şi dacă sfârşitul războiului nu părea să fie determinant pentru interesele Rusiei în Europa de Nord, în schimb acest război le oferea ruşilor o ocazie fantastică în Orientul Mijlociu: ocuparea Istanbulului şi a strâmtorii Dardanele, pentru a permite în fine Rusiei accesul la mările calde de care avea nevoie. De această dată, Franţa şi Anglia, care se serviseră mereu de turci pentru a bloca expansiunea rusească spre sud, ar fi fost obligate să accepte revendicările ruseşti.
Ţarul Nicolae al II-lea a fost cel care, în octombrie 1914, a declarat război Imperiului Otoman, plasându-l pe acesta în tabăra germană, spre marea sa nefericire, căci să ne imaginăm puţin că ar fi fost Austria care ar fi declarat război Turciei (de secole Austro-Ungaria a trebuit să înfrunte armatele turceşti în Balcani); Austria s-ar fi găsit în tabăra ruso-franco-britanică. Interesul Rockefellerilor ar fi dictat ca aceştia din urmă să fie învinşi, ceea ce ar fi satisfăcut aspiraţiile lor faţă de Orientul Mijlociu ca şi faţă de Caspica. Britanicii înfrânţi ar fi trebuit să cedeze posesiunile lor petroliere, iar cât îi priveşte pe ruşi, suveranitatea lor asupra Baku-ului ar fi fost pusă în discuţie, cu titlu de despăgubiri de război.
Istoria secolului al XX-lea s-ar fi schimbat: URSS nu ar fi existat, Europa ar fi fost decupată în trei (şi nu în două), partea centrală (Germania) fiind aliată cu americanii, Hitler nu ar fi ajuns fără îndoială niciodată la putere, Regatul Unit ar fi fost inamicul Statelor Unite (celor care îi reproşau că a vândut Louisiana yankeilor, Napoleon le răspundea: „Nu înţelegeţi nimic: cedând Louisiana, noi facem din Statele Unite o putere comercială şi maritimă care va sfârşi la un moment dat prin a da de pământ cu Anglia”.
Pe scurt, lumea ar fi fost diferită.
Un secol mai târziu, alianţa contra naturii între ţara Libertăţii şi cea a Bolşevismului a luat sfârşit, iar Putin se regăseşte în aspiraţiile lui Nicolae al II-lea: să ofere Rusiei accesul la mările calde de care are în mod legitim nevoie. La fel cum Ţarul trebuia să se descurce cu franco-britanicii care îi impuneau prezenţa turcească la Istanbul, la fel Putin trebuie să dejoace presiunile occidentalilor care se agaţă de „avantajele dobândite” pentru a-i refuza posesiunea Sevastopolului.
Desigur, Putin a greşit bazându-şi revendicările pe raporturi de forţă. Democraţiile noastre ipocrite sunt gata să se ofuscheze de tot ceea ce nu merge în sensul facilităţii. Fără îndoială, marele şantaj practicat de Putin (Crimeea contra Ucrainei) este rău resimţit de occidentali după eşecul pe care l-au suportat în ceea ce priveşte pretenţiile lor în Siria.
Dar există o diferenţă de talie între poziţia lui Putin şi cea a lui Nicolae al II-lea: în 1900, puterea emergentă care a scos castanele din foc era americană. Astăzi, ea este chineză. Din această cauză, lumea are nevoie de o Rusie puternică.
Orbirea politicienilor din Lumea Veche la 1900 a costat Europa sfârşitul leadershipului său şi două războaie mondiale ale căror victimă principală a fost chiar ea. Ar fi insuportabil ca conducătorii noştri din secolul XXI să fie la fel de limitaţi în ce priveşte noţiunile de strategie mondială.
Pentru ca istoria ce va veni să fie diferită de cea care se pregăteşte, îi invit să citească aceste câteva rânduri pe care mi le-a dictat experienţa mea în serviciile de informaţii.
Lucrul acesta îi va schimba.
Traducere Vladimir Muscalu
http://hervelebideau.canalblog.com/archives/2014/03/11/29411306.html
Pingback: Uniunea Europeană, între Fränkisch Europa și Europa eurasianistă - ESTICA NEWS