Inteligenţa ca manipulare socială. Progresul ca aliniere la standarde impuse

Bianca Archip 24 ianuarie 2013 0 Comentarii

Profesorul Stephen Kosslyn de la Universitatea Harvard din Boston a lansat ideea că „factorul general de inteligenţă” („g”) e impropriu numit „inteligenţă”. Plecând de la constatarea ca „g” vizează abilităţile precum capacitatea de a extrage reguli, capacitatea de a clasifica în conformitate cu regulile etc., el spune că „acesta e tipul de inteligenţă necesar pentru a te descurca bine la şcoală, nu în viaţă”. Din păcate, modul cum îşi formulează critica o face uşor de satisfăcut prin mai recent introdusa „inteligenţă emoţională” – iar discuţia riscă să se oprească acolo.

Eu susţin că inteligenţa este o aptitudine „indirectă”, practic irelevantă pentru persoană, inventată pentru interesul comunităţii.

• este relativă: trebuie stabilită în funcţie de restul comunităţii (acelaşi rezultat la test în România poate însemna o inteligenţă mult mai mare decât în Canada) [1]

• rezultatul la test depinde de comunitatea în care ai crescut (sunt necesare cunoştinţe anterioare, majoritatea implicite), astfel că poţi să fii foarte inteligent şi să obţii un scor aproape nul la un test de inteligenţă în limba chineză – condiţia materială (măsurarea altor aptitudini nu este atât de dependentă de condiţia materială: un test de memorie în chineză tot va reflecta volumul memoriei sau rapiditatea întipăririi, un test de concentrare sau distributivitate a atenţiei va fi relevant în orice limbaj, nu doar în orice limbă etc.)

• nu poate fi testată decât indirect, astfel că rezultatele pot fi false şi mai ales irelevante pentru succes, nereflectând posibilităţile reale: un om foarte inteligent, dar cu mult trac sau cu o incapacitate de a-şi adapta răspunsurile la acele situaţii-tip va obtine rezultate de idiot (precum un mare fizician din secolul 20), iar un om relativ prost, dar cu o bună adaptare la condiţiile şi situaţiile de testare se poate descurca foarte prost în afara testării, pentru că intervin variabile emoţionale

Diferenţa dintre inteligenţă / inteligenţa emoţională şi înţelepciune e chiar aceasta: înţelepciunea este cea relevantă pentru persoană şi se poate dovedi irelevantă pentru comunitate.

Nu încerc să vă jignesc inteligenţa, însă trebuie să recunoaştem direcţia spre care ne îndreptăm. Fără să fie conştienţi, cu cât comunitatea domină mai mult indivizii, cu atât ei îşi doresc mai mult „calităţi” relevante pentru interesul societăţii, nu pentru binele lor. Mai mult, părinţii îşi doresc pentru copiii lor nu „calităţi” relevante pentru binele acestor copii, ci aptitudini utile pentru comunitate şi care de multe ori au efecte în dauna propriilor copii. Inteligenţa, reuşita, frumuseţea, bogăţia, faima, puterea sunt toate fie irelevante pentru fericire, fie chiar (de cele mai multe ori) dăunătoare. Mai rău, cel mai adesea fericirea însăşi nu mai este definită în funcţie de împlinirea interioară, ci tot în funcţie de măsura în care se satisfac aceste condiţii exterioare.

(Numai aşa este posibil să fim când şi când şocaţi că oameni aparent „fericiţi”, oameni care „aveau tot ce-ţi poţi dori”, suferă de fapt foarte mult, că ajung să se sinucidă sau că sunt dependenţi de lucruri nocive ori de persoane reprobabile.)

Cea mai clară dovadă că „inteligenţa” a fost inventată pentru interesul comunităţii – deci nu are şi nu îşi propune să aibă mare legătură cu valoarea intrinsecă a minţii cuiva – este că, dintre aceste trei probleme ale testelor de inteligenţă, singura pe care psihologii au încercat să o depăşească a fost ultima, care vizează relevanţa rezultatelor pentru comunitate. Au fost acceptate şi chiar îmbrăţişate primele două „probleme”, care leagă ireversibil inteligenţa de comunitate.

Însuşi modul în care psihologii au ales să „rezolve” problema irelevanţei rezultatelor nu face decât să imerseze şi mai adânc tema inteligenţei în practica comunităţii: inteligenţa emoţională. Spre deosebire de inteligenţa clasică, aceasta nu poate fi testată nici măcar indirect. Psihologii pot doar să aplice chestionare (unde răspunsurile depind de sinceritatea subiectului) sau probe practice, care să fie cât mai aproape de viaţa socială cotidiană.

Practic, inteligenţa emoţională nu doar lasă nerezolvate primele două probleme, dar le şi accentuează drastic:

• nu doar rezultatul testării trebuie relativizat faţă de comunitate, ci chiar EQ-ul vizează interacţiunile cu ceilalţi;
• nu doar rezultatul testării e dependent de comunitatea în care ai crescut, ci chiar EQ-ul însuşi.

Cea mai bună dovadă că testele de gândire vizează doar măsura în care „gândim cum s-a stabilit că trebuie să gândim” este creşterea fulminantă în timp a IQ-ului pe care ele îl măsoară[2]. Acesta creşte permanent, în toate ţările, cu o medie de peste 3 puncte la decadă. În multe ţări, a crescut cu aproape un punct în fiecare an. Aceasta înseamnă că, la fiecare 300 de ani, nivelul de inteligenţă al omenirii s-ar putea dubla.

Un asemenea rezultat nu este doar absurd, ci vine chiar în contradicţie cu alte cercetări „psihologice”: inteligenţa depinde nu doar de mediu, ci şi de predispoziţia genetică. Aria cerebrală frontală, cea mai importantă pentru funcţiile cognitive, primeşte şi cel mai mare aport de influenţă genetică din corpul uman (conform cercetărilor neurologului Paul Thompson de la Universitatea California din Los Angeles). În condiţiile în care genele au tendinţa de a rămâne „egale cu sine” pe parcursul a mii de generaţii, devine evident că toate creşterile înregistrate sunt datorate influenţei sociale.

Aceste contradicţii aparente se pot explica uşor dacă înţelegem natura a ceea ce este măsurat: testele de inteligenţă vizează de fapt măsura în care individul a ajuns să gândească conform cu ceea ce proiectează şi urmăreşte societatea – un mod de gândire inoculat şi susţinut prin şcoală începând cu vârstele mici şi ale cărui baze sunt deja puse în primii ani de viaţă, prin diverse alte „sisteme de implementare”.

Sunt date cunoscute care susţin această concluzie. Mai mult, aceste date puse laolaltă par a produce noi contradicţii care dispar imediat dacă schimbăm definiţia testelor de „inteligenţă”:

• şcolarizarea întârziată „scade” IQ-ul cu 5 puncte în fiecare an, dar acesta scade temporar chiar şi în timpul vacanţelor;
• o inteligenţă mai mare duce la o şcolarizare mai lungă şi invers: o perioadă lungă de şcolarizare determină un IQ mai ridicat – cu aproape 3 puncte pentru fiecare an de şcoală;
• în acelaşi timp, însă, încercările de a creşte nivelul de inteligenţă prin şcolarizare au eşuat – chiar  şi aparentele rezultate iniţiale obţinute uneori dispăreau în timp, ceea ce a primit numele de „efect de atenuare” („fade-out effect”).

Cum putem explica toate acestea altfel decât admiţând că testele numite „de gândire” sau „de inteligenţă” sunt concepute pentru a măsura cu totul altceva? Ele măsoară de fapt gradul în care gândirea individului respectă rigorile urmărite prin implementarea diverselor sisteme de influenţă publică. Deloc surprinzător, şcoala, televizorul, jocurile video etc.apar printre sistemele de influenţă publică prin care este explicată miraculoasa creştere de IQ. Înainte chiar de a intra la şcoală, mintea copilului este deja modelată de televizor şi jocuri video suficient de mult, astfel că la 5 ani IQ-ul prezice cel mai corect viitorul „educaţional” al unui copil – dar nu şi succesul lui în viaţă, cu atât mai puţin împlinirea sufletească [3]de mai târziu.

Povestea e simplă: determini oamenii să renunţe la înţelepciune prin promovarea altor standarde de gândire şi atitudine folosind etichetări ca „demodat” versus „la modă” pentru <<prostime>>, respectiv etichetări ca „neştiinţific” versus „operaţional” pentru cercetători. Dat fiind că noile standarde sunt cele de care sistemul e interesat, ele vor asigura succesul în sistem şi astfel se vor impune rapid. Ai asigurat astfel interesul tuturor.

În paralel, implementezi instrumente de modelare şi transmitere a acestor tipare de atitudini şi a acestor moduri de gândire şablonate, astfel încât populaţia să fie cât mai expusă la ele. În final, descoperi cu surprindere în cercetări ştiinţifice autentice cât de „inteligentă” a devenit <<prostimea>>. Iar ea va fi încântată să afle asta!

Ce indică, prin urmare, efectul Flynn de creştere a IQ-ului? Indică reuşita „sistemului” în a-şi implementa normele asupra populaţiei, „progresul” care ne apropie pe toţi de modul de gândire impus şi conformarea la şabloanele de „funcţionare” globale.