Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (VI)

Robert Steuckers 27 iunie 2017 0 Comentarii

În ce privește a doua categorie de obstacole, pentru echipa armatei franceze condusă de Christian Harbulot, supremația cognitivă decurge dintr-o doctrină a dominației soft. Acești ofițeri și strategi francezi constată că Statele Unite nu gândesc, în acest domeniu, în termeni de aliați, inamici sau „neutri”, ci, mai prozaic, mai simplu, în termeni de „audiențe străine” pe care e bine să le manipuleze, influențeze și pervertească. Obiectivele „operațiilor cognitive” americane sunt deci:

de a crea condițiile intelectuale și psihologice optime pentru a putea lua în mod rațional decizii bune la momentul potrivit (fiindcă cunoașterea bună și utilă a fost selecționată și triată după regulile „celei de-a treia arte marțiale” analizată de Huyghe;
de a-i împiedica pe alții să facă la fel, după ce le-au fost livrate false informații, false valori etc.
de a obține „ținte” care să adopte comportamentul dorit. Această metodă generală a războiului cognitiv, actualmente practicată de către Statele Unite, nu poate reuși decât dacă este îndelung pregătită („Shaping the mind”). Este vorba pur și simplu de o strategie globală bine gândită, de multă vreme, care vizează colonizarea totală a sferei ideilor,cucerirea „noosferei”, în jargonul inițiaților. Obiectivul final este de a crea o suprastructură normativă mondială, care va defini realitatea umană de o manieră uniformă, fiind, evident, de inspirație politică americană. Este aplicarea, la ora mediilor electronice, a unei strategii culturale începută cu cinemaul de la Hollywood, imediat după sfârșitul războiului mondial în Europa și Asia.

Europa, care și restul lumii, este ținta acestei strategii, nu poate riposta decât apelând la aceleași principii. Lucrul acesta înseamnă, înainte de toate:

de a-și reapropria istoria, de a-i cunoaște dinamicile fecunde, care; îi permit să-și consolideze pozițiile, dar și dinamicile perverse, care duc la implozie; lucrul acesta implică și
explorarea istoriei adversarului pentru a face să apară, la el, pe teritoriul lui, conflicte paralizante. Mai clar, ar fi vorba, pentru strategii europeni coerenți, de e exploata furia negrilor americani sau de a susține abil mișcările de contestație din interiorul Statelor Unite.

Noua stângă altermondialistă a fost indusă în eroare

Alt exemplu de manipulare reușită în mod particular, bine pusă în relief de Harbulot: succesul mediatic acordat faimoasei cărți a lui Toni Negri și Michael Hardt, intitulată Empire, și considerată de ziarele americane ca „cea mai mare teorie alternativă a secolului XXI”. Într-adevăr, această lucrare preconizează emergența unei vaste rețele de micro-contestații fărâmițate, care resping orice formă de naționalism sau de continentalism, adică refuză de la început orice sprijin teritorial contestării globalismului americano-centrat. Or, fără sprijin teritorial, este imposibil să te opui Washingtonului. Războiul cognitiv permite deci sistemului mediatic, în serviciul imperialismului și globalismului american, să le ofere altermondialiștilor o teorie gata făcută care îi va induce în eroare și-i va condamna la stagnare. Puterea mondială reală retează astfel din start contestarea contemporană orchestrată de noua stângă altermondialistă și induce în rândurile ei un ferment ideologic de disoluție permanentă, dificil de eradicat (cf. Christian Harbulot & Didier Lucas, La guerre cognitive : L’arme de la connaissance, Lavauzelle, Panazol, 2002)

În ce privește a treia categorie de obstacole, războaiele indirecte se duc în general după criteriile „conflictelor de mică intensitate” (sau, în engleză, low intensity warfare). Exemplul școală cel mai recent este războiul dus de așa-zișii „Contras” în anii 80 contra guvernului sandinist din Nicaragua. Dar, pentru X. Raufer, „războaiele de mică intensitate” nu se limitează doar la strategia de a înarma grupuri insurecționale în țările vizate, dar se referă și la întreținerea rețelelor mafiote, care dislocă coerența politică, care servesc drept eventuale rețele de spionaj și de sabotaj. X. Raufer ne face atenți la istoria lungă, edulcorată și ocultată: aceea a întrepătrunderii strânse dintre puterea americană și rețelele mafiote italiene. Într-adevăr, mafia siciliană, constată el, face parte integrantă din puterea americană. X. Raufer ne arată mecanismele acesteia și explică că structurile mafiote se desfășoară de minune în sistemele neoliberale, instituite fix pentru a permite această fluiditate care le convin „serviciilor”. În partea istorică a demonstrației sale, el reamintește că mafia este o rețea a puterii americane în Europa după 1943, când serviciile speciale de la Washington au făcut apel la Lucky Luciano, deținut în America, pentru a organiza debarcarea aliaților în Sicilia.

Mafiile au scopul de a destabiliza societățile europene

În Belgia, noi avem de-a face cu alte trei rețele mafiote, neitaliene, foarte eficace: rețeaua marocană, cea turcă și cea albaneză. Toate trei sunt strategic legate de Statele Unite și de NATO, mai ales prin fuziunea mafie/armată care domnește în Turcia și prin cvasi-identitatea dintre UCK-ul albanez și mafiile locale. În ce privește Marocul, vechi aliat al Statelor Unite, el constituie pionul principal al dispozitivului strategic al SUA în Africa de Nord: finanțarea acestei țări se face prin traficul de canabis în direcția Europei (70% din acest stupefiant consumat în Europa provine efectiv din regiunea Rif). Mafiile au ca obiectiv destabilizarea societăților europene, a structurilor lor politice (se vede clar la nivelul justiției), a economiilor lor. Ele permit între altele realizarea operațiunilor bursiere destabilizante, instalarea pe piața imobiliară, adunarea de bani fără a fi controlați, constituirea de rețele de spionaj, armarea structurilor teroriste, comiterea de asasinate dacă este nevoie.

Neeliminarea unor astfel de rețele ne condamnă a nu fi decât obiectele mizerabile ale unei strategii de război indirect foarte nocive. Rezultatele ei se văd: descompunerea totală a sferei publice, cu binecuvântarea unei părți a politicului, legat de aceste rețele. Frica de eventuale partide politice concurente este motivată esențial de riscul de a vedea edificiul actual pus complet sub semnul întrebării, mai ales dacă partidele concurente anunță că vor lupta cu drogurile, calul de bătaie al mafiilor marocană și turcă. Oficinele anti-rasiste, care fac atâta gălăgie în media, nu au ca obiectiv real protejarea cetățenilor de origine străină care ar fi victimele inocente ale unei vendete gratuite din partea autohtonilor xenofobi, ci, mai degrabă, de a-i decreta ca „rasistă” orice poziție critică față de puterea ocultă, ilegală, dar reală, a diverselor mafii ancorate în realitatea belgiană. Oficinele anti-rasiste sunt un bun exemplu de „a patra artă marțială” după Huyghe: arta care constă în a disimula intențiile reale dincolo de un ecran de aparențe ideologico-mediatice.

Conceptele lui Toynbee

În imensa operă a filosofului britanic al istoriei, Arnold Joseph Toynbee, am reținut două idei fundamentale: cea a provocării-și-răspunsului („Challenge-and-Response”) și cea a „retragerii-și-revenirii” („Withdrawal-and-Return”). Orice provocare („challenge”) antrenează un răspuns, pentru Toynbee, ceea ce înseamnă că viziunea sa asupra istoriei este dinamică, liberă de orice determinism: spațiul este mereu deschis pentru noi răspunsuri, aduse de actori diverși, heterogeni, individuali sau colectivi. Toynbee pariază pe capacitățile creatoare ale omului; el estimează că acestea înving mereu. Orice grup uman, chiar înainte de a crea o civilizație, suportă provocări, venite din mediul social sau geografic înconjurător. Dacă provocarea este prea tare sau prea slabă, nu asistăm la apariția unei civilizații. De exemplu: eschimoșii nu dezvoltă o civilizație, ci doar o cultură alcătuită din simple strategii de supraviețuire. Culturile tropicale, cu climatul lor paradisiac, nici ele nu dezvoltă civilizații, intensitatea provocării fiind prea mică.

Provocările sunt de asemenea, în limbajul lui Toynbee, „stimuli”. Ele sunt de cinci feluri, în clasificarea autorului: 1) o geografie prea aspră; 2) terenuri virgine pe care oamenii trebuie să le rentabilizeze; 3) lovituri date grupului de inamici sau de natură; 4) o presiune exterioară permanentă care incită la vigilență, deci la organizare; 5) presiuni interioare, ce antrenează penalizarea unuia sau mai multor grupuri particulare în sânul unei civilizații ale cărei principii de bază sunt altele; această „penalizare” antrenează apariția unui mod de viață diferit, permițând apariția unei culturi aparte, căreia puterea poate sau nu să-i atribuie funcțiuni sociale sau economice particulare; a fost cazul fanarioților greci în Imperiul Otoman, al evreilor în Maroc și în Spania arabizată, apoi în Europa centrală germanofonă; a parsișilor în India, a nestorienilor între Mesopotamia și Turkestanul chinez. Specificitatea acestor culturi provine dintr-o provocare, cea care-i ostracizează și le face minoritare; specificitatea culturală a populațiilor „penalizate” constituie deci răspunsul la acest tip de provocare. Pentru Toynbee, civilizațiile – sau eficacitatea culturilor „penalizate” – se instituie când condițiile multiple ale emergenței lor concurează spre un optim, adică atunci când gradul de penalizare nu este nici prea mare, nici prea mic.

Retragere și Revenire, yin și yang

Europa și civilizația noastră în general, Rusia, spațiul nostru ideologic „penalizat” suportă provocări. Aceste provocări „penalizante” sau aceste presiuni exterioare (americane) nu sunt deloc definitive. În calitate de spațiu ideologic „penalizat”, noi trebuie să dobândim o disciplină mai mare, să acumulăm o cunoaștere practică, istorică, strategică și finalmente instrumentalizabilă, superioară celei a formațiunilor (ne)politice aflate la putere. Noi trebuie să acționăm precum un „shadow cabinet” perpetuu care sugerează alternative politice credibile, clar redactate și bine construite în argumentarea lor. Pentru Toynbee, Cetatea ideală corespundea cu ideea augustiniană a Civitas Dei, adică o realitate transcendentală chemată să se încarneze, așa cum s-a încarnat Hristos în lume pentru a o redresa după „căderea” acesteia. Când Cetatea nu mai corespunde modelului său transcendental (iar acest model nu trebuie să fie cu necesitate „augustinian” pentru noi… el ar putea fi pur și simplu grec sau roman), ea cade în „mundan” sau în „profan”, în „păcat” sau mai simplu, pentru Spengler, ca și pentru noi, în decadență, chiar în descompunere.

Pentru Toynbee, o mișcare sau un spațiu ideologic care s-ar mulțumi să deplângă vremea de dinainte de descompunere, care ar cultiva arhaismele, ar fi o mișcare „resemnată”, paseistă și pasivă. Omul de acțiune (cel al lui Blondel?), omul animat de spirit de sacrificiu sau cavaleresc, omul care înțelege să lucreze pentru Cetate, să se pună în serviciul comunității ei reale, găsește în trecut lecțiile pentru viitorul pe care-l va pune în operă prin acțiunea sa viguroasă. El nu este resemnat ci voluntar și orientat spre viitor. El transfigurează realul după o „retragere” (withdrawal), o detașare de mundanul decăzut, amorf, care se complace în decadența sa. Acest recul este în același timp un plonjon în memorie (cea mai lungă…), dar nu trebuie să fie definitiv: el postulează o „întoarcere” (return). Vizionarul devine activist, prospectiv, el pornește la asalt pentru a remodela Cetatea după modelul transcendental care o făcuse să strălucească odinioară. Actorul „transfigurării” se retrage deci din lume, din prezent (din prezentism), dar fără să vrea să-l părăsească definitiv; retragerea sa este provizorie și nu se poate asimila cu refuzul lumii pe care îl cultivau anumiți gnostici din vremea Imperiului Bizantin; el rămâne legat de timp și de spațiu; el are un scop pozitiv.

Toynbee utilizează de asemenea conceptele chinezești de „yin” și „yang”. Imediat ce Cetatea își găsește sau regăsește armonia, se naște o plenitudine care riscă să cadă într-o liniștire nefastă, matrice a tuturor devianțelor, a tuturor viciilor. Faza de „yang” este atunci una de efervescență necesară și pozitivă, o fază de tumult fecund care vizează apariția unui „yin” mai bun încă. Toynbee evocă mai ales riscul rigidizării instituțiilor, unde acestea, îmbătrânite, sunt idolatrizate de cei care dețin puterea, incapabili să oprească valul declinului. O fază de „yang” este stunci necesară, adusă de forțele noi, care au trecut printr-o „retragere” pentru a reveni mai bine în acțiune.

Sarcina metapoliticii, obiectul „războiului cognitiv” în curs este chiar aceea de a genera la sfârșit ceea ce Toynbee înțelegea prin „transfiguration” sau prin „yang”. Ține de noi să fim actorii acestei transfigurări, să ne alăturăm forțelor care aduc „yang” pe viitor, forțe încă dispersate, disparate, dar pe care va trebui să le unim într-o falangă invincibilă!

(Forest-Flotzenberg, noiembrie 2003)

Bibliografie:

Jacques BAUD, La guerre asymétrique ou la défaite du vainqueur, Rocher, 2003.
Wim BLOCKMANS, Keizer Karel – 1500-1558 : De utopie van het keizerschap, Uitgeverij Van Halewyck, 2001 (2de uitgave).
William BLUM, Killing Hope : US Military & CIA Interventions since World War II, Zed Books, London, 2003.
Gérard CHALIAND, Atlas du nouvel ordre mondial, Robert Laffont, 2003.
Aymeric CHAUPRADE, Géopolitique : Constantes et changements dans l’histoire, Ellipses, 2003 (2ème éd revue et augmentée).
Hellmut DIWALD, « Prinz Eugen, der edle Ritter… », in : Mut, Nr. 224, April 1986.
DRION du CHAPOIS, La vocation européenne des Belges, Ed. Universitaires, Bruxelles, 1958.
Edmonde CHARLES-ROUX, Don Juan d’Autriche : Bâtard de Charles-Quint, Ed. Racines, Bruxelles, 2003.
William HALE, Turkish Foreign Policy 1774-2000, Frank Cass, London, 2000-2002.
Catherine HENTIC, Les maîtres des nefs du Moyen Âge, Ed. Versoix, Genève, 1978.
Mark JUERGENSMEYER, Terror in the Mind of God : The Global Rise of Religious Violence, University of California Press, 2003 (3d ed.).
Gerd-Klaus KALTENBRUNNER, « Eugenio von Savoye, der Staatsmann und Humanist », in : Mut, Nr. 224, April 1986.
Sergei KARPOV, « Une ramification inattendue : les Bourguignons en Mer Noire au XVe siècle », in : Michel BALARD & Alain DUCELLIER, Coloniser au Moyen Âge, Armand Colin, 1995.
Homer LEA, The Day of the Saxon, Harper & Brothers, London, 1912.
Jacques LEGRAND (sous la direction de), Lawrence d’Arabie, Ed. Chronique, Bassillac, 1997.
Catherine et Jacques LEGRAND (dir.), Atatürk, Ed. Chronique, Bassillac, 1998.
Fabrice LÉOMY, Tamerlan : Le “condottiere” invaincu, France Empire, 1996.
Paul Robert MAGOCSI, Historical Atlas of East Central Europe, vol. I, University of Washington Press, Seattle/London, 1993.
Ferenc MAJOROS & Bernd RILL, Das Osmanische Reich 1300-1922 : Die Geschichte einer Großmacht, F. Pustet/Styria, Graz/Wien/Köln, 1994.
Claude MUTAFIAN & Eric VAN LAUWE, Atlas historique de l’Arménie : Proche-Orient et Sud-Caucase du VIIIe siècle av. JC au XXIe siècle, Autrement, 2001.
S. NAIPAUL, Among the Believers : An Islamic Journey, Picador, London, 2001.
S. NAIPAUL, India : A Wounded Civilization, Picador, London, 2002.
René PASSET, Mondialisation financière et terrorisme : La donne a-t-elle changé depuis le 11 septembre ?, Enjeux Planète, 2002.
Joseph PÉREZ, Charles-Quint, Empereur des deux mondes, Gallimard, 1994.
Jean-Paul ROUX, Histoire des Turcs : Deux mille ans du Pacifique à la Méditerranée, Fayard, 1984.
Peter SCHOLL-LATOUR, Das Schlachtfeld der Zukunft : Zwischen Kaukasus und Pamir, Goldmann, 1996-1998.
Peter SCHOLL-LATOUR, Allahs Schatten über Atatürk : Die Türkei in der Zerreißprobe – Zwischen Kurdistan und Kosovo, Goldmann, 1999-2001.
Jean SELLIER, Atlas des peuples d’Afrique, La Découverte, 2003.
Jennifer SIEGEL, Endgame : Britain, Russia and the Final Struggle for Central Asia, I. B. Tauris, London, 2002.
Jean-Pierre SOISSONS, Marguerite, princesse de Bourgogne, Grasset, 2002.
Arnold Joseph TOYNBEE, A Study of History, Vol. 1 to 12, Oxford Univ. Press, 1934-54.
Michael W. WEITHMANN, Balkan Chronik : 2000 Jahre zwischen Orient und Okzident, F. Pustet/Styria, Graz/Wien/Köln, 1995.