Acceptând opinia (mai mult sau mai puţin verticalizată politic) a lui Andrei Pleşu din Obscenitatea publică (Humanitas, Bucureşti, 2004), piaţa publicisticii ar inunda, impudic în desfrânări, cu însutite chipuri ale imediatului. „Marele bordel al tranziţiei” (tot) confirmă (de atunci şi până astăzi) că nu numai dezmăţul fizic e obscen: taclaua balcanică înlocuieşte, politic, civilizaţia dialogului, asumându-şi plăceri care n-au nicio legătură cu ideile!
Doar aşa putem recunoaşte un întreg arsenal dezgolit de imagini prefabricate, denumite fără sfială (chiar şi) de presa cu vocaţie politică, drept bombe erotiza(n)te, când naturale, când preschimbate în photoshop, şi atribuite, dezamorsa(n)t, în posesie liderilor politici (blonda lui…, bomba sexy a lui…scandalul sexual al lui…etc.). Urmând îndeaproape aserţiunile deleuze-iene, ne considerăm, de fapt, racordaţi la o maşinărie pulsionară care indică libidoul în imprevizibila sa deplasabilitate, circulând şi (auto)învestindu-se la suprafaţa corpului organic.
Sub presiunea revenirii în forţă a erotismului în politică, nu putem să nu recuperăm avertismentul Dilemei/ Dilemei Vechi – al anilor 2002-2004– acela de a semnala, paralogic, într-o ecuaţie comună, două discursuri (unul, obscen şi altul, psihanalitic!), care învesteau fetiş-ului cu o valoare, exclusiv, culturală. Numărul 522 (2003) – destinat obscenităţii, ca marcă circumscrisă unui client avizat în a „lectura” o asemenea valoare de schimb – pornea de la o definiţie laxă (obscen = neruşinat, trivial, indecent, vulgar, pornografic) şi emitea, derutant, verdicte semnice (obscenitatea suntem noi; obsceni sunt cu toţii!), aşezate sub semnul indubitabil: acela care deţine secrete intime, deţine puterea! O „aventură” aflată sub deviza densităţii plăcerilor drept caracteristică dominantă a „spargerii” dezabuzărilor cotidiene, care departe de a se estompa, se tot încarcă de la ceea ce se poate numi, în grabă şi cu pretenţia noutăţii, presiunea unor „vremuri” postmoderne predispuse la erotizare perpetuă.
De fapt, alternativa fetiş şi / sau analiză psihanalitică preocupa la modul serios şi spaţiul cultural sibian al anilor '33-'34, revista Provincia Literară anticipând strategia de a scoate la „licitaţie” floarea de lămâiţă, pudoarea, bunul – simţ, fiind afectate în mod îngrijorător, toate valorile etnice şi de consolidare socială. Pentru că toţi naufragiaţii, lipsiţi de orice responsabilitate, şi-au găsit salvarea în literatură, după ce au eşuat în politică – deturnări uşor de resimţit şi astăzi în modul de glisare, fără rezerve, înspre reciclarea, dintr-o funcţie în alta, a „formelor noi” (fie ele, cel mai adesea – şi – mereu – la – modă, blonde)!
Explicaţia psihoanalitică propusă de Provincia Literară avea în vedere o „dinamică tumultoasă”, o interferenţă şi o determinare reciprocă, traduse prin faptul că orice manifestare concretizată în gest, mimică, limbaj, în scris, în acţiuni automate, spontane, reflexive, creatoare are surse heterogene, care izvorăsc din dinamica vieţii biopsihice şi sociale. Diagnosticul uşor de stabilit este acela al suprapunerii de funcţii umane cu destinaţie diferită, subsumate egofilismului hedonic.
Cu referire la moralitatea secretarului general adjunct al Guvernului, Andreea Ioana Lambru, premierul Victor Ponta, declara – cu iz de lămâiţă – că, nepreocupat de descoperirea/cercetarea aspectelor din trecutul oricărei femei promovate, nu este interesat (deloc?) de can-can-urile legate explicit de doamne, în contextul unei societăţi româneşti încă extrem de retrograde. Afirmaţie de care politica românească – ca şi tradiţiile occidentale livrate ca model – nu se poate decât dezice!