După vara extrem de fierbinte a anului trecut, în care lovitura de stat din Turcia a fost „avortată” (ca să folosim o expresie de origine anglo-saxonă), a devenit mai clar ca oricând că „relațiile internaționale” sau „geopolitica globală”, dacă se preferă un accent mai realist al tabloului, sunt pe cale să se transforme radical. Cel mai recent eveniment pe agenda globală, preluarea mandatului oficial de președinte al SUA de către Donald Trump, la 20 ianuarie a.c., a confirmat această tendință de schimbare. Trump a schimbat sau va schimba definitiv macazul geopolitic al SUA, modificând celebrul binom amic-inamic al lui Carl Schmitt: Rusia nu va mai fi de aici înainte inamicul principal al SUA, „onoarea” aceasta revenindu-i se pare pe viitor Chinei, sau măcar tendințelor expansioniste ale acesteia, dar și, probabil, Uniunii Europene, competitor serios al SUA în plan economic.
Aceasta este prima schimbare geopolitică majoră și, probabil, una dintre cele care vor afecta cel mai intens raporturile de putere și de viziune în zona noastră. De la confruntarea simbolică, și nu numai, cu Rusia, SUA vor trece, foarte probabil, la o detentă cu Moscova. Am urmărit evoluția acestei noi realități în zona analiștilor de politică externă și de securitate de la noi. Obișnuiți cu rețeta americană a confruntărilor cu Rusia (pe linia în special a neoconservatorilor americani al căror mesager la noi a fost d-na Victoria Nuland), majoritatea analiștilor români au sperat până în ultimul moment fie că Trump nu va fi ales, fie că va fi invalidat de către marii electori, fie că-și va schimba optica geopolitică, după dezvăluirile (cât de adevărate?) despre implicarea Moscovei în alegerea sa la Casa Albă. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Trump este președinte al SUA, iar perspectiva apropierii dintre el și Vladimir Putin dă oarecari fiori nu numai României, ci și Europei, prin aceasta înțelegând în special Germania și Franța, ale căror raporturi cu Rusia fuseseră ghidate de filosofia fostei administrații americane: sancțiuni economice sau de ordin militar (nelivrarea de către Franța a navelor de luptă Mistral la insistențele americane), tendința de punere la zid în urma evenimentelor din Crimeea, o presă ostilă – presă de sistem, nu alternativă, care a dus și la contrareacții, cum ar fi lucrarea autorului elvețian Guy Mettan, demnă de a fi menționată, Rusia-Occident, un război de o mie de ani: rusofobia de la Charlemagne la criza ucraineană[1]. Mai mult decât atât, Europa franco-germană se confruntă cu erorile de gestionare a crizei imigranților, erori neforțate, cum se spune în tenis, adică nedatorate adversarului, ci urmare pur și simplu a unei optici liberaloide care devine din ce în ce mai problematică. Desigur, Germania va fi având propriile calcule de atragere în sfera sa de influență a factorului turcesc, așa cum a mai fost cazul în primul război mondial, intuind că Turcia va deveni, pe măsură ce se va distanța de politica de bloc a NATO, o putere din ce în ce mai independentă, și deci mai accesibilă unor relații bilaterale optime. Una peste alta, SUA și Rusia lui Vladimir Putin vor avea o perioadă de acalmie, de care Europa nu se știe dacă va fi foarte fericită…
De altfel, dacă America lui Trump va avea ca inamic o putere expansionistă în plan economic, cum este China, nu alta va fi condiția unui alt competitor economic al SUA, anume UE. O Uniune Europeană franco-germană nu convine deloc Americii, cu atât mai mult acum, când Marea Britanie a părăsit (la timp?) această corabie. Între UE franco-germană și SUA se poartă un război economic mocnit, care a ieșit la iveală cu ocazia negocierilor Tratatului Economic Transatlantic (TTIP). Proba acestor spuse este chiar forumul economic de la Davos, recent încheiat, din care, într-un context economic tradițional favorabil globalismului economic, au lipsit reprezentanții noii administrații americane, dar a fost în schimb prezent, cu un discurs măsurat pro-globalizare, președintele Chinei.
Retorica economică este poate cea mai înșelătoare dintre cele care se poartă în aceste momente. SUA se opun, cel puțin declarativ, prin vocea lui Trump, globalizării fără rest de până acum (globalizare care a dus la pierderea controlului asupra locurilor de muncă și chiar a competitivității față de China, care, urmând aceleași trasee globale, beneficiază de sistemul de comandă rigid politic asupra economiei și de o forță de muncă ieftină și mai mult decât abundentă, în timp ce SUA nu au aceste avantaje). China dorește o globalizare… controlată, fiind extrem de interesată atât de tehnologia și piața americană, cât și de proiectul gigantic al noului Drum al Mătăsii, care îi va permite să atingă, prin simpla întindere a mâinii, marginile Eurasiei într-o rețea comercială fără precedent. UE (în special Germania) s-a orientat deja masiv spre piața chineză și cea rusească, pe care nu le va mai părăsi, iar Franța nu are altceva de făcut decât să-i urmeze exemplul. UE franco-germană (mai corect ar fi să spunem germano-franceză) este, în plus, avantajată de noul său hinterland sau noua Mitteleuropa, lărgită de data aceasta, la nivelul UE (proiectul german Mitteleuropa a fost, în perioada interbelică, unul de asemenea iscat într-un context trilateral, cu luarea în calcul a lumii anglo-saxone, în vest, și a celei slave în est drept competitori strategici!).
Din punct de vedere economic, viitoarele sau deja activele „războaie” sunt mai puțin vizibile. Ele nu sunt și nu vor fi declarate. În schimb, pe harta geopolitică globală, mult mai bine se văd desfășurările strategice militare, care, firesc, urmează destul de fidel harta intereselor economice prezente sau viitoare. Acest tablou strategic arată de asemenea o dinamică ieșită din comun, din care vom încerca să spicuim câteva elemente care ni se par semnificative.
Primo: Mediterana nu mai este (doar) o mare occidentală…
Noile puteri mediteraneene în ascensiune ale momentului, scrie un specialist în Orientul Mijlociu, Richard Labévière, sunt China și Rusia. Acesta reamintește, pe scurt, istoria recentă a conflictului sirian și opoziția ruso-turco-chineză la dominația occidentală a Mării Mediterane. După ce rachetele americane trase de la bazele NATO din Italia au fost neutralizate de o stație radar rusească din Marea Neagră și de o fregată a marinei ruse care patrula în largul coastelor siriene a urmat o perioadă de „balet” militar, cu mai multe nave de război NATO în Marea Neagră (inclusiv franțuzești), dar și cu semnalarea prezenței unui submarin nuclear rusesc de atac în rada portului Toulon. Dar patrularea navelor de război rusești nu s-a făcut numai în Mediterana orientală: ”incursiuni submarine rusești și de suprafață sunt detectate cu regularitate și în Mediterana occidentală, între coastele italiene, franceze și spaniole. Navele angajate au posibilitatea să se reaprovizioneze la baza algeriană de la Mers el-Kébir, putând astfel să se proiecteze dincolo de Gibraltar. Marina algeriană rămâne echipată esențialmente cu material rusesc”, scrie Labévière[2].
După cum se știe, în Siria, după ieșirea din Marea Neagră, principala bază militară de sprijin rusească este la Tartus. Aceasta a devenit o unitate rusească interarme, cu o capacitate pe care autorul francez o estimează la 3800 de militari. Dar ceea ce este mai interesant este că nu doar trupele rusești vor fi prezente aici: „Același complex portuar se pregătește să primească unități de geniu chinezești. În lunile care urmează, acestea sunt însărcinate să amenajeze un dig și o trecere spre apele adânci, posturi de refueling pentru fregatele grele și o bază cu o capacitate de două mii de oameni, după cum arată ultimele formate ale bazei recente din Djibouti”[3], scrie același autor în articolul citat.
Un alt autor francez, Bernard Lugan, specializat în geopolitica Africii, scria mai recent despre același fenomen al jocului geopolitic rusesc în Marea Mediterană. De data aceasta, miza este crescută: pur și simplu Vladimir Putin dorește o ieșire a Rusiei la Marele Larg, adică la Oceanul Atlantic, un vis geopolitic pe care nici URSS-ul nu a fost capabil să-l împlinească, așa cum subliniază Lugan:
„Una dintre consecințele intervenției Moscovei în Siria este deschiderea către marina rusă a unui acces permanent în Mediterana. Succesul unei atari politici în care Țarii și URSS-ul eșuaseră, necesită punerea la dispoziție a unor puncte de sprijin.
Cel din Siria fiind securizat iar Egiptul apropiindu-se din ce în ce mai mult de Rusia, Vladimir Putin privește acum spre Libia și portul cu ape adânci Tobruk în Cirenaica. De unde susținerea sa pentru generalul Haftar.
Dar președintele rus vede mai departe. Sprijinind Marocul în chestiunea Saharei occidentale, de aici înainte el pregătește deschiderea spre Oceanul Atlantic”[4].
Reamintim că un geopolitician austriac de talia lui Jordis von Lohausen scria: „Rusia nu va ieși deplin la liman decât în ziua în care va avea Germania în totalitate. La rândul său, peninsula europeană nu-și poate salvgarda independența decât cu condiția să înglobeze, și ea, întreaga Germanie, iar aceasta din urmă nu este capabilă să-și îndeplinească misiunea decât dacă poate considera ca pe al său și spațiul rus și spațiul occidental. Căci rolul său este de a le uni pe cele două. Or, soluția din 1945 (divizarea Germaniei) blochează în același timp totul; ea refuză fiecăruia ceea ce îi revine: Germaniei faptul de a fi în fine o posibilă punte, Europei libertatea necesară, Rusiei accesul la Atlantic. Germania este limitată la o îngrădire care nu este potrivită pentru ea, Europa occidentală nu este decât un cap de pod american și Rusia nu și-a atins încă scopul”[5].
Or, se pare că în acest moment, profitând de relativa retragere a SUA din zona Orientului Mijlociu, pentru a se reorienta spre combaterea noului hegemon al Asiei (China), Rusia reușește din punct de vedere militar să spargă „blocada Atlanticului”. Cum vor reacționa puterile occidentale în fața acestei ofensive strategice? Deocamdată, știm că Franța (unde vor avea loc alegeri prezidențiale în primăvară) are, prin ambii candidați la fotoliul de la Palatul Élysée, o viziune mai degrabă continentalistă decât atlantistă. Rămâne în discuție Germania, care, din motive mai mult sau mai puțin obiective, are încă dificultăți în a articula un discurs continentalist fățiș (cu toate că, în plan secund și în realitatea economică, Germania face aproape tot ce-i stă în putință pentru a nu se confrunta cu Rusia…).
„Dependența” de gazul rusesc, faza finală…
De altfel, din ce în ce mai multe voci din structurile europene de securitate la vârf sunt de părere că alianța ruso-europeană în domeniul energetic este vitală. Generalul francez Jean-Bernard Pinatel, expert în chestiuni geopolitice și președintele de onoare al unei asociații profesionale de intelligence economic, declară franc faptul că „dezvoltând pas cu pas programe de cooperare în toate domeniile (s.n., C.P.), vom putea crea condițiile pentru o alianță strategică (cu Rusia, n.n.) (…) Energia este astfel domeniul cel mai concret ale realizărilor parteneriatului ruso-european”[6].
Mai mult decât atât, cine studiază realitățile geoeconomice care stau adesea în spatele conflictelor militare, va constata un element interesant legat de situația din Orientul Apropiat, cea mai fierbinte zonă geopolitică a planetei în ultimii cinci sau șase ani. Susținerea de care Siria a beneficiat din partea Rusiei (dar și a altor puteri sau actori geopolitici regionali, cum ar fi Iranul sau milițiile Hezbolah) ascunde și interese economice care vizează aprovizionarea cu hidrocarburi a Europei. Des invocata „dependență” a Europei de gazul rusesc, care ar fi trebuit să înceteze, ar fi putut fi evitată dacă ar fi existat o alternativă la gazoductele care traversează Siria venind din Iran. Una dintre țările interesate de această cale alternativă, aflată în tabăra ostilă președintelui Bashar al-Assad, a fost multă vreme Qatarul. Într-un articol intitulat Consecințele geopolitice ale căderii iminente a Alepului și a vânzării a 19,5% dintre acțiunile Rosneft către Qatar, generalul francez Jean-Bernard Pinatel, pe care l-am citat deja mai sus, scria în legătură cu vânzarea, la 10 decembrie 2016, a 19,5% dintre acțiunile Rosneft[7] către Qatar (contra sumei de 11,37 miliarde de dolari), precum și cu semnarea unui acord militar între cele două țări:
„Pentru a înțelege semnificația geopolitică excepțională a acestui acord, un rapel economic și geopolitic se impune.
Trei țări – Rusia, Iranul și Qatarul – posedă 50% din rezervele mondiale de gaz natural. Cele trei sunt de aici înainte aliate strategic și economic, ceea ce marchează eșecul strategiei Uniunii Europene de diversificare a surselor de aprovizionare cu gaz natural inspirată și dorită de Statele Unite și NATO (…) Această dependență (față de Rusia – n. n.) era inacceptabilă pentru strategii americani, pentru care crearea Eurasiei anunța sfârșitul supremației lor mondiale și sosirea unui al treilea mare actor pe scena mondială care ar perturba jocul lor de tête à tête cu adversarul-partener numit China.
Pentru strategii americani și atlantiștii europeni, Qatarul (…) era soluția. (…) După informațiile ziarului libanez Al-Akhbar publicate în 2012, qatarezii stabiliseră un plan, aprobat de administrația Obama și UE, vizând construirea unui gazoduct către Europa prin Siria. Acest gazoduct terestru ar fi traversat Arabia Saudită, apoi Iordania, ocolind Irak-ul, pentru a ajunge la Homs în Siria, de unde s-ar fi bifurcat în trei direcții: Latakia, pe coasta siriană, Tripoli, în nordul Libanului, și o a treia branșă prin Turcia către Europa. Dar Bashar al-Assad a refuzat să autorizeze acest plan.
De aici înainte, cărțile sunt redistribuite și nimic nu se opune ca gazul qatarez să întâlnească în Turcia gazoductul TurkStream și astfel să alimenteze nevoile energetice ale Uniunii Europene. Într-un viitor apropiat putem paria că europenii vor ridica sancțiunile economice contra Rusiei”[8].
Între timp, cum știm, Alepul a căzut, ba chiar a avut loc conferința de pace de la Astana, din Kazahstan, unde cei care au „distribuit cărțile” au fost rușii, iranienii și turcii…
Jocul complicat chino-american
Confruntarea americano-chineză în zona Mării Chinei de Sud este deja un episod curent al geopoliticii actuale. Mai greu de detectat sunt, firește, perspectivele acestei relații atât de complicate. În această privință, cei doi giganți economici și militari ar dori, probabil, să evite o coliziune directă și, pentru aceasta, folosesc fie argumente de ordin economic, fie încearcă să-și atragă de partea lor aliați care să încline balanța în favoarea propriei poziții.
Prima perspectivă, a diplomației economice, este vizibilă în actualele luări de poziție cvasi-oficiale chineze (vom cita un organ de presă care reflectă fidel poziția guvernului chinez), în care Statelor Unite li se sugerează că nu pot fi ”mari din nou” (aluzie la sloganul cu care a câștigat alegerile Donald Trump) decât împreună cu China:
„Administrația Trump este lipsită de oameni cu o înțelegere corectă a Chinei. Aproape toate nominalizările din cabinetul lui Trump au o abordare dură la adresa Chinei. Dacă politica SUA față de China va fi condusă de astfel de duri, ea va fi în esență dăunătoare la adresa intereselor naționale americane”[9].
Mai departe, sunt sugerate cele mai importate căi de reglementare a relațiilor bilaterale, cu accent pe latura lor constructivă, care ar duce la beneficii reciproce. Același organ de presă pe care l-am citat nu ezita în lunile din urmă, când portavioanele americane „forțau” Marea Chinei de Sud, să afirme că, în caz de nevoie, China se va angaja chiar într-un conflict militar cu SUA… Este o schimbare de ton semnificativă, care arată că tonul mai agresiv al lui Trump la adresa Chinei poate avea ecouri interesante.
În același timp, trebuie să ținem cont de noua configurație a relațiilor americano-ruse în acest triunghi strategic. Rușii sunt conștienți că SUA fac un joc de apropiere de Moscova pentru a pune presiune pe Beijing. Un expert rus în relații internaționale este categoric la acest capitol:
„Pot fi auziți mulți experți spunând că politica externă americană este una pripită, că americanii se aruncă în lupte și văd ce se întâmplă numai după aceea. Acest punct de vedere este eronat. De fapt, politica externă americană este mult mai bine țintită, iar clasa lor politică este mult mai rațională. Ei știu ce vor. (…)
În trecut, americanii aveau un scop global de atins – să-l distrugă pe cel mai important rival, Uniunea Sovietică. Le-au trebuit câteva decade ca să atingă acest scop. Statele Unite au țeluri pe termen foarte lung.
Ce scop global și pe termen lung au acum Statele Unite? Putem deja să vedem lucrul acesta. Astăzi, rivalul geopolitic numărul 1 al SUA este China. Cea mai mare problemă actuală a SUA este că nu au mijloace cu care să-i încercuiască pe chinezi. Americanii pot să-i ciupească puțin pe chinezi, dar nu pot să scape de China ca și competitor. Există o singură cale „deșteaptă” pentru americani de a face acest lucru. (…) Pentru a curma dezvoltarea Chinei, SUA vor dori ca Rusia și China să fie adversari”[10].
Același punct de vedere aparține și lui Paul Craig Roberts, fost coleg cu Henry Kissinger la Center for Strategic and International Studies, una dintre figurile importante ale fostei administrații Reagan[11].
Uniunea Europeană la răscruce?
În aceste condiții geopolitice, în care rivalitățile și prieteniile își schimbă accentele, dacă nu chiar direcția, Uniunea Europeană ea însăși suferă un proces de transformare dureroasă. Vechile și noile animozități cu Rusia vor trebui probabil, resorbite, în numele unei colaborări (a cui? cât de amplă?) sau măcar a unei îngropări a retoricii belicoase. Rana deschisă a problemei imigrației din Orientul Mijlociu și Africa va trebui cumva pansată, dar în același timp se va pune problema tensiunilor interne din cadrul uniunii, în care există mici superputeri care aspiră la mai mult (cazul Germaniei), dar și puteri semnificative care nu vor să fie lăsate în plutonul codaș (Franța, ba chiar Italia).
După pierderea Angliei (deocamdată, totuși, nedefinitivă!), UE tinde să redevină un soi de Imperiu al lui Carol cel Mare, a cărui periferie estică aproape că nu mai contează, sau va trebui să se descurce pe cont propriu. Tendința de nuclearizare a acestui miez franco-german (la care se poate alătura și Italia) se vede și din tipul de discurs care apare pe eșichierul public: se vorbește mai puțin de economie, în schimb, sunt din ce în ce mai dese referințele la o armată europeană comună, ba chiar la eventualitatea unei noi puteri nucleare europene în persoana (cine alta?) Germaniei…
„Germania este gata să flirteze cu bomba nucleară franceză”, titrează un site franțuzesc specializat în chestiuni geopolitice, detaliind:
„Trecutul ne lovește din spate. ʼPionul principalʼ al continentului este gata să joace o nouă partitură europeană prin mariajul dintre puterea sa economică și bomba ʼmade in Franceʼ. Ceva de neimaginat dar plauzibil: grație lui Trump, o descurajare ʼextinsăʼ, evocată cândva de Juppé, ar putea deveni un colac de salvare pentru arsenalul nostru de 300 de ogive nucleare. O ocazie nesperată de a satisface ambițiile din ce în ce mai puțin ascunse ale Germaniei și, în același timp, de a reda ʼforței de lovireʼ o legitimitate care îi lipsește după căderea zidului Berlinului”[12].
Există chiar, și poate nu apar întâmplător, propuneri și mai îndrăznețe, care afirmă că statele UE ar trebui să denunțe, în bloc, tratatul de constituire a NATO din 1949 și să treacă la o alianță militară fățișă cu Rusia, după ce, în prealabil, se va constitui o armată a tuturor celor 28 de state europene:
„Stabilirea unei alianțe strategice între Uniunea Europeană și Rusia, un parteneriat care presupune din partea noastră gesturi puternice față de o putere europeană așa cum este Rusia, care se simte amenințată la frontierele sale. Lucrul acesta presupune abandonarea sancțiunilor economice contra Rusiei, recunoașterea anexării Crimeii de către Rusia și eliminarea vizelor Uniunii Europene pentru cetățenii ruși. În schimb, Kaliningradul ar trebui considerat un spațiu deschis, demilitarizat. Printre altele, în scopul de a liniști țările baltice în ceea ce privește identitatea lor, Rusia ar trebui să stimuleze minoritatea rusă din Letonia și Estonia să se mute în Federația Rusă”[13].
Locul României…
Cele câteva observații de dinainte arată, foarte pe scurt, faptul că dinamica geopolitică globală este mai accelerată ca oricând. Ele ar fi putut fi extinse, dar spațiul nu ne permite să luăm în calcul alte zone interesante din punct de vedere geopolitic, cum ar fi Afganistanul[14] sau Filipinele[15], și ele aflate într-o epocă de schimbări, unele foarte zgomotoase și la vedere (cazul filipinez), altele mai puțin spectaculoase, dar care pot aduce elemente noi în viitor. Trimitem doar cititorul la aceste surse de informare, pentru a-și face o părere, fie și sumară, despre ce este vorba.
În ceea ce privește România, schimbările geopolitice globale au fost foarte evidente și foarte neplăcut evidențiate mai întâi cu ocazia refuzului Bulgariei vecine de a da curs inițiativei constituirii unei flote NATO la Marea Neagră. Se pare că această flotă fusese născută moartă încă dinainte de summit-ul de la Varșovia al NATO, care a avut loc în 8-9 iulie 2016, dacă, așa cum afirmă Richard Labévière, Turcia anunțase încă înaintea acestuia că nu susține un atare proiect[16]. Or, fără Turcia, șansele unui atare proiect erau aproape nule. Ceea ce s-a întâmplat ulterior la Ankara dovedește oricum că lucrurile erau mai mult decât serioase…
În România, schimbările despre care am vorbit se simt prea puțin pentru cât de importante par a fi modificările care vor urma. Și totuși, valul schimbării bate la granițele României: Republica Moldova are un nou președinte, cu un discurs antiunionist limpede precum cristalul, care declară că vrea relații bune cu România, dar exclude complet orice „compromis” pe tema unirii celor două state. Prima vizită externă făcută de domnul Igor Dodon a fost (evident) la Moscova, unde, cel puțin la nivel simbolic, lucrurile nu au stat deloc bine din perspectiva românească[17].
În același timp însă, noua conducere politică de la București, noul guvern și noul Parlament par a fi insuflați de o dorință de schimbare a realităților sau măcar accentelor economice, sociale, politice sau chiar geopolitice. Un element care trebuie remarcat este vizita pe care președintele Camerei Deputaților, Liviu Dragnea, alături de primul ministru Sorin Grindeanu, au făcut-o în SUA cu ocazia învestirii oficiale în funcție a președintelui Donald Trump. Schimbările care se anunță în ceea ce privește raporturile dintre cele trei puteri ale statului, cu diminuarea impactului ideologic și politic al luptei împotriva corupției, pot anunța o oarecare modificare a opticii și balanței de putere dintre elementele suveraniste, naționale, și partenerii externi ai României.
De asemenea, sunt posibile noi deschideri diplomatice, având în vedere modificările structurale ale planurilor geopolitice globale. Desigur, România nu are o mare capacitate de influențare a acestor dinamici globale. Ceea ce poate însă să facă este să-și moduleze acțiunea diplomatică și strategică pe noile aliniamente care se întrevăd, fără a-și asuma riscuri inutile, dar și fără inhibiții.
Proba celor spuse în ceea ce privește cazul României o reprezintă chiar ultimele evenimente politice de la noi, în care criza politică determinată de adoptarea celebrei ordonanțe 13/2017, la limita violențelor de stradă, pare a avea o proiecție de viitor din ce în ce mai spectaculoasă…
NOTE
[1] Guy Mettan, Russie-Occident, une guerre de mille ans : la russophobie de Charlemagne à la crise ukrainienne, Editions des Syrtes, Genève, 2015.
[2] http://prochetmoyen-orient.ch/la-mediterranee-nest-plus-une-mer-occidentale/
[3] China construiește prima sa bază militară peste mări în Djibouti. Presa a semnalat pe larg acest eveniment cu semnificație geopolitică deosebită: https://www.thesun.co.uk/news/1652050/djibouti-china-builds-first-overseas-military-base-in-dijbouti-for-ships-helicopters-and-special-forces-in-bid-to-become-naval-superpower/
[4] http://bernardlugan.blogspot.ro/2017/01/egypte-libye-et-maroc-le-triple-coup-de.html
[5] http://www.estica.eu/article/falsele-aliante/
[6] http://www.geopolitique-geostrategie.fr/partenariat-russo-europeen
[7] Rosneft este cel mai mare producător de petrol din Rusia; firma este controlată de statul rus. După data de 10 decembrie 2016, al doilea mare acționar al acesteia va fi Qatarul.
[8]http://www.geopolitique-geostrategie.fr/les-consequences-geopolitiques-de-la-chute-imminente-dalep-et-de-la-vente-de-195-d-actions-de-rosneft-au-qatar-74937.
[9] http://www.globaltimes.cn/content/1030278.shtml
[10] http://www.veteranstoday.com/2016/12/31/pravda-trumps-strategy-is-to-set-russia-against-china/
[11] http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2016/12/30/what-is-henry-kissinger-up-to-5892680.html
[12] http://athena21.org/polemologie-irenologie/proliferations-nucleaires/164-l-allemagne-prete-a-flirter-avec-la-bombe-francaise
[13] http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2017/01/23/pour-une-armee-europeenne-pilier-d-une-defense-europeenne-5902497.html
[14] https://www.geo.tv/latest/125224-Russia-China-Pakistan-agree-on-delisting-Afghans-from-UN-sanctions-list
[15] http://thediplomat.com/2017/01/a-new-russia-philippines-military-pact/; http://thediplomat.com/2016/12/whats-the-deal-with-china-philippines-military-ties/
[16] „În cursul săptămânilor care au precedat ultimul summit al NATO la Varșovia (8 și nouă iulie 2016), Ankara a provocat surpriza generală opunându-se unei propuneri americane vizând constituirea unei forțe navale a Alianței în Marea Neagră cu scopul de a răspunde noilor dispozitive de proiectare maritimă rusească pornind din portul Sevastopol”. (http://prochetmoyen-orient.ch/la-mediterranee-nest-plus-une-mer-occidentale/)
[17] http://adevarul.ro/moldova/politica/dodon-primit-putin-harta-moldovei-mari-rusia-s-a-grabit-1812-puna-frontiera-prut-putea-puna-granita-moldovei-istorice-video-1_587e35125ab6550cb883fc54/index.html
http://www.punctulcritic.ro/
