Societatea civilă: masificare, idealism și infantilism

Masele civile

Democrația parlamentară este dublată în această perioadă, în România, de democrația civilă: societatea civilă, vigilentă cu organismele democratice politice, s-a instituit ca nouă instanță de judecată și opinie politică. În toi de iarnă, este remarcabilă și uimitoare mobilizarea unor grupuri atât de mari de oameni dornici să compună această nouă instanță. Datorită numărului mare, ar părea că asemenea mulțimi au o cu mult mai mare capacitate democratică decât un parlament. Totuși, tocmai numărul limitat face parlamentul o adunare, nu o masă, căci creează premisele unui dialog care poate duce la concluzii comune. De aceea, parlamentul este o instituție politică, iar masa electorală nu. Dimpotrivă, masele, lipsite de posibilitatea dialogului, sunt total inadecvate scopului formulării unor idei comune. Chiar dacă toți indivizii unei adunări civile strigă același slogan și chiar dacă ne imaginăm că au plecat de acasă răspicându-l (deci ignorăm fenomenele contagiunii și imitației care i-au făcut pe psihologii sociali să definească masele ca mediu de alterare a individualității), aceasta nu face din sloganul respectiv o idee comună. O idee, o revendicare sau un scop comun este cu totul diferit de același scop pentru fiecare; ar presupune o înfăptuire, o împlinire în care toate individualitățile implicate s-ar regăsi ca utilitate și reprezentare. Societatea civilă nu poate însă genera un scop comun, nici politic, nici de altă natură. Cel mai general și, ca atare, cel mai apropiat de un sens împărtășit poate fi, în aceste manifestări ale societății civile, numai pronunțarea unor opinii, cel mult a unor idealuri.

Idealismul ca simptom

Într-adevăr, în ceea ce au mai nobil, manifestațiile societății civile trădează un idealism pronunțat, firesc pentru categoria socială și culturală a tinereții.  Tinerii, ca și copiii sau maturii, își au nu numai un specific biologic și psihologic, ci și unul cultural. Idealismul, descoperirea eu-lui și măsurarea lui cu lumea, apetitul pentru judecarea acestei lumi sociale și acuitatea deosebită pentru ceea ce este incorect, strâmb și urât în ea face parte din cultura tinereții. Tinerii nu se mai ancorează în mitologiile copilăriei și nu și-au cristalizat încă realizările maturității. Ca atare, ei sunt capabili de a protesta din pur idealism, de a se expune pentru cauze care pot părea mărunte, derizorii generațiilor mature. De asemenea, ei se pot identifica cu idealul lor și se legitimează adesea prin lupta în slujba acestuia. În lipsa înfăptuirilor, a împlinirilor care pretind maturitate, categoria tinerilor pornește să-și construiască o identitate prin raportare la înfăptuirile imperfecte ale generațiilor mai vârstnice.

Totuși, manifestațiile recente ale societății noastre nu au mobilizat numai tinerii aflați la vârsta idealismului, ci și „tineri”, adică persoane care, (poate prea devreme) angajați în muncă sau în viața de familie, ar fi trebuit să se revendice, dacă nu împotriva idealismului, măcar pentru o abordare pragmatică a realității. Cunoaștem cu toții în ce măsură ideologiile societății actuale ne apasă pe toți cu imperativul tinereții: pentru a ține pasul cu lumea trebuie să fim dinamici, deschiși la noutate și deci la schimbare, sănătoși, tonici. Din străduința de a se conforma, maturii și bătrânii pozează în nonconformiști; oameni care ar fi trebuit să se stabilizeze emoțional și intelectual, care, conform categoriei ori vârstei lor sociale, ar fi trebuit să aibă angajamente și realizări familiale și sociale, se declară totuși în deliberare, ezită încă asupra alegerilor, își revendică posibilitatea de a experimenta. Uneori, străduința nu este numai o imitare, devine o filosofie de viață care constă în evitarea cu orice preț a maturizării sau îmbătrânirii, cu toate consecințele lor: rigiditate/stabilitate, vechime/experiență, preconcepții/înțelepciune, materialism/pragmatism etc.

Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină (1973), diagnostica cu îngrijorare, încă din timpul vieții lui, această tendință dar nu ca o filosofie de viață, ci ca o boală, neotenie, care poate duce, pe termen lung, la slăbirea societăților pe baza slăbirii oamenilor. Toate avantajele tinereții devin dezavantaje când aceste trăsături se generalizează la scara societății și nu conduc la maturitate.

Din nou, „de dragul copiilor”

Idealul manifestațiilor actuale este o variantă a celui enunțat în campaniile ecologice de tipul „țara lui Andrei”: Andrei este copilul de acum, dar în care trebuie să vedem adultul de peste câțiva ani și, mai mult, lumea/țara în care acela va trăi. O responsabilizare a părinților (actuali sau rămași numai virtuali) de acum, dar nu în ceea ce privește îngrijirea copiilor, ci a lumii adulților de răspoimâine. Aceeași responsabilizare duce și la planificarea cu zgârcenie a numărului de copii („ar fi o iresponsabilitate să aduci copii pe lume, așa cum arată lumea acum/aici”) sau în proiectarea pe termen foarte lung a carierei eventualilor copii („este o iresponsabilitate să faci copii fără să te îngrijești de viitorul lor: școală, universitate, loc de muncă, plan de asigurări sociale șcl.”). Din această responsabilitate, adulții zăbovesc mult în pragul vieții mature, calculând, premeditând căsătorie, familie, copii, uneori atât de îndelung încât bătrânețea biologică îi ajunge înainte a trece acest prag. Și tot din această cauză, își copleșesc puținii copii cu atenția dedicată, de fapt, cum spuneam, adultului care trebuie să devină acesta, uitând, de multe ori, de copilăria din fața lor. Copiii părinților civic responsabili sunt integrați în instituții de educație în afara familiei la vârste foarte mici și petrec în aceste instituții până la 10 ore pe zi; acolo mănâncă, dorm, învață, se joacă. Pentru copiii acestor părinți casa este locul în care adorm noaptea; familia înseamnă părinții sau părintele care le centralizează performanțele școlare, le chestionează sănătatea și îi sărută înainte de culcare; lumea este locul rău gestionat de niște oameni „corupți” (oare cum or traduce copiii asta?); atitudinea matură către care sunt îndrumați este dată de puterea de a se îndoi, de a nega, protesta, rezista.

Responsabilitatea civică a părinților ascunși în spatele copiilor lor („manifestăm pentru copiii noștri”) nu este, din păcate, altceva decât propriul lor infantilism, dezertarea de la datoria morală de a îngriji copiii de acum și de aici, în copilăria lor actuală și nu în maturitatea care va veni.

PS: Există o întrebare pe care nu ne-o putem reprima: Dacă cineva ar avea de spus ceva „de dragul părinților noștri”, oare ce ar fi?

1 comentariu

  1. dana

    de dragul părinților noștri, am spune firești „banalități”, culmea, reale : V-am iertat pt. tot ce n-ați putut, v-am admirat pt. ce ați reușit (în condiții mârșave), vă suntem recunoscători că ne-ați ferit….și v-ați ferit de ingenuitatea noastră posibil periculoasă, știm că nu v-a fost deloc ușor, declarăm că prea târziu am înțeles ce și cum, iar voi nu ne-ați înlesnit să aflăm; una peste alta, aveați oare putința de a face altfel…?? Dacă da, tot v-am iertat.

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey