Comerţul cu calamităţile
Este interzisă specula cu produse în caz de calamitate, foamete etc.:
„Nu scumpi produsele tale îngreunând nevoile celor lipsiţi! Nu aştepta să lipsească grâul de pe piaţă, ca să-şi deschizi hambarele, că „cel ce scumpeşte preţul grâului este blestemat de popor”[1]. Nu aştepta vremuri de foamete, din dragostea de aur! Nu aştepta o lipsă generală, ca să-şi înmulţeşti averile! Nu face comerţ cu nenorocirile oamenilor! Nu preface mânia lui Dumnezeu în prilej de înmulţire a averilor tale! Nu înrăutăţi, cu biciul neomeniei tale, rănile celor în suferinţă!”[2]
Cele spuse mai sus sunt „fapte economice normale” în lumea în care trăim. Astăzi, se admite ca un principiu economic fundamental aşa-zisa orientare în sfera fluctuaţiilor de preţ. Astfel, un întreprinzător care află că într-o zonă oarecare un produs este bine vândut datorită faptului că nu se găseşte decât în cantităţi foarte mici, este chiar îndemnat să acopere „nevoia” care se manifestă pe piaţă şi astfel să-şi rotunjească veniturile. Evident, economiştii moderni pot spune că o astfel de îndreptare a mai multor producători spre o zonă care nu are un anumit produs va duce automat la scăderea cererii şi, deci, a preţului. Faptul acesta nu este deloc demonstrat, decât teoretic. În realitate, preţurile tind să fie cu atât mai stabile cu cât piaţa este mai bine acoperită, deci controlată de producători: ei sunt cei care stabilesc, în final, preţurile, şi nu mecanismul fictiv al mâinii invizibile. În viziunea economică de tip creştin, chiar impulsul care stă la baza acestui comportament bine orientat economic este unul de esenţă negativă, căci cel care speculează lipsa unui produs nu face decât să adauge neomenia lui şi pofta lui de câştig la dramele deja existente în spaţiul respectiv. Cine nu ştie cât de sărace sunt unele locuri din Africa sau America de Sud? Cu toate acestea, capitaliştii care se îndreaptă spre acele locuri se îndreaptă tocmai cu gândul de a specula sărăcia, nu bogăţia acelor oameni. Ei vor să culeagă chiar şi ultimele resurse materiale ale zonei, de aceea, în final, acele zone arată pur şi simplu spoliate.
Mai mult, dacă suntem atenţi la interpretarea teologică de adâncime a acestui pasaj, vom descoperi că omul economic nu este singurul implicat în acţiunea economică de care vorbim. Homo oeconomicus nu este decât un profitor al unei stări de lucruri care vine de la Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu este cel care, prin atotputernicia lui, face ca foametea sau seceta să se abată asupra unui teritoriu, asupra unei ţări. Prin urmare, Dumnezeu are un plan pe care-l urmăreşte cu aceste dificultăţi pe care le impune oamenilor. Acţiunile sale nu sunt niciodată întâmplătoare. Chiar cele mai grele urgii care se abat asupra oamenilor sunt date cu scopul de a-i îndrepta pe aceştia, de a-i vindeca sufleteşte. Prin urmare, acţiunea „economică” a omului care speculează această stare de lucruri nu face decât să vină în contradicţie cu iconomia divină. Planurile meschine ale omului se amestecă aici cu planurile înalte ale lui Dumnezeu. În acest fel, viaţa economică devine o piedică în calea scopurilor divinităţii, iar omul economic un agent care iese de sub ascultarea poruncilor divine şi încearcă să-şi croiască loc, cu dorinţa lui de câştig, în aria iconomiei divine. Acest lucru este, poate, mai grav decât faptul că acţiunea economică de acest tip este ocazia manifestării neomeniei sau a poftei oarbe de câştig, deci a unor păcate lumeşti concrete. Mai mult decât păcatele acestea, omul îşi asumă condiţia tragică a unei fiinţe ce se opune planurilor lui Dumnezeu. Cineva ar putea spune că, dimpotrivă, dacă Dumnezeu vrea pedepsirea unor oameni lăsându-i în foamete şi mizerie, cel care speculează sărăcia va fi agentul acestei pedepse divine şi va contribui la adâncirea respectivei pedepse, la asprirea ei. Aici, însă, trebuie să facem o distincţie clară între pedeapsa divină directă şi cea indirectă. Pedeapsa divină directă (convenţional spus) este cea care se exercită fără intermediul oamenilor. Dumnezeu poate aduce cutremure, ploi, inundaţii, secetă, foamete etc. El nu are nevoie aici de oameni pentru a pedepsi. Dimpotrivă, uneori, Dumnezeu pedepseşte prin intermediul oamenilor. Unii conducători sunt aleşi de Dumnezeu pentru a pedepsi o mulţime, un popor necredincios. Ca şi în actul de justiţie umană însă, Dumnezeu nu pedepseşte de două ori pentru aceeaşi vină. Dumnezeu nu este absurd şi nici nu uită că a dat deja o pedeapsă omului. Dimpotrivă, Dumnezeu este bun şi caută să evite cu orice preţ pedepsirea finală a omului. De aceea, El nu poate aduce lângă o pedeapsă directă o sumedenie de pedepse indirecte, venite prin intermediul altor oameni. Şi nici nu poate încuraja astfel de pedepse „paralele”, atâta vreme cât acestea din urmă se fac prin încălcarea oricărei învăţături creştine. Aşadar, motivaţia „divină” în cazul celor care speculează sărăcia deja dată de Dumnezeu nu poate fi susţinută decât printr-un artificiu sofist de gândire. Iar cei care se cred în drept să speculeze nevoinţele altora, crezându-se trimişi divini, sunt, prin chiar acest gând, în afara creştinismului, care nu permite omului să se erijeze în judecător al semenilor săi.
Despre aur şi lipsa de măsură
Aurul simbolizează dorinţa şi, în acelaşi timp, realitatea bogăţiei. De aceea, el este „etalon” universal al bunurilor, adică un soi de monedă de schimb cu valabilitate perenă. Epocile de maximă afirmare a gustului pentru aur sunt epoci în care „aventura” celor care caută bogăţii fabuloase nu cunoaşte limite. Fenicienii, un popor antic binecunoscut pentru propensiunile sale negustoreşti, manevrau aurul într-un chip desăvârşit. Putem ilustra acest fapt printr-un pasaj din Herodot, în care schimbul mărfurilor cu aurul se face după un ritual demn de toată atenţia:
„Carthaginezii mai povestesc încă ceva[3]: în Libya, dincolo de coloanele lui Heracles, se găseşte un ţinut locuit de oameni. Ori de câte ori ajung cartaginezii acolo şi-şi descarcă mărfurile, după ce le înşiră la rând de-a lungul ţărmului, se urcă iarăşi pe corăbii şi fac să iasă fum. Băştinaşii, văzând fumul, se apropie de ţărmul mării, pun aur lângă mărfuri, apoi se îndepărtează de acolo. Carthaginezii se dau atunci jos de pe corăbii, îl cântăresc din ochi şi, dacă aurul li se pare potrivit cu marfa, îl iau cu ei şi se duc; dacă nu li se pare îndeajuns, se suie din nou pe vasele lor şi aşteaptă; ceilalţi, apropiindu-se, mai adaugă alt aur pe lângă cel pe care îl puseseră, până când îi mulţumesc. Nu se înşală unii pe alţii; ei nu se ating de aur mai înainte de a fi egalat, după socoteala lor, preţul mărfurilor, şi nici băştinaşii nu se ating de mărfuri mai înainte ca ei să fi luat aurul[4]”.
Importanţa aurului se manifestă în toate epocile, până în epoca Renaşterii, când, aşa cum ştim, descoperirile geografice europene fac din exploratorii mărilor şi oceanelor nişte idolatri ai acestui metal preţios. Sunt cunoscute cuvintele lui Cortez, cuceritorul Mexicului, despre aur: „Noi, spaniolii, suferim de o boală a inimii al cărei remediu este aurul”, iar Cristofor Columb simţea ajutorul aurului până în planul mântuirii: „Aurul, spunea Cristofor Columb, este cel mai bun lucru din lume, el poate chiar să trimită sufletele în rai”[5]. Se ajunge, astfel, de la concepţia primar-creştină asupra aurului ca podoabă inutilă, pe care omul nu se cade s-o poarte, pentru a nu cădea în păcatul lăcomiei şi idolatriei metalului, la concepţia opusă, în care aurul este creditat cu forţă de mântuire. Această iubire de arginţi (în variantă auriferă) este însoţită (ca să nu spunem că poate fi o cauză directă) de un comportament „economic” spoliator, uneori de-a dreptul criminal: „Potrivit datelor oficiale, optsprezece mii de tone de argint şi două sute de tone de aur au fost transferate din America în Spania între 1521 şi 1660; după alte estimări, dublu (…) În doar ceva mai mult de un secol, populaţia indiană va fi redusă cu 90% în Mexic (ajungându-se de la douăzeci şi cinci de milioane la un milion şi jumătate de băştinaşi) şi cu 95% în Peru. Las Casas aprecia că între 1495 şi 1503 mai mult de trei milioane de oameni dispăruseră în insule, masacraţi în războaie, trimişi ca sclavi în Castilia sau sfârşind prin epuizare în mine ori la alte munci”[6].
Revenind la omilia Sfântului Vasile cel Mare, vom remarca imediat că aurul este tratat ca element lipsit de măsură, ca aur care transfigurează totul în aur, conform cu un scenariu al lăcomiei fără limite:
„Ce nu faci de dragul aurului? În mâinile tale grâul se preface în aur, vinul în aur, lâna în aur. Orice afacere, orice gând îţi aduce aur; chiar aurul pe care-l dai cu împrumut se înmulţeşte prin dobândă. Nu te mai saturi de aur, şi pofta ta de aur nu are hotar. De multe ori dăm copiilor lacomi să mănânce cât vor din mâncărurile ce le plac, pentru ca, prin mâncatul peste saţiu, să-i dezgustăm de ele. Cu lacomul nu putem face aşa; lacomul, cu cât se îndoapă mai mult, cu atât doreşte mai mult”[7].
Dar cum putem identifica această „lăcomie” modernă în lumea în care trăim? În afară de cazurile evidente de lăcomie, de oameni care acumulează bogăţii de dragul bogăţiilor, transformând universul din jurul lor într-unul al bogăţiei (transformarea grâului în aur, a vinului în aur se poate recunoaşte şi azi: tot ceea ce se consumă se poate transforma în bani, aurul omului modern este banul), astăzi, majoritatea oamenilor bogaţi aparţin clasei întreprinzătorilor, a capitaliştilor. În această postură, ei se declară adesea în imposibilitatea de a se „rupe” de mrejele bogăţiei, de care i-ar lega un sistem economic înrobitor, care le cere participare totală la afacerile firmei şi, deci, la bunăstarea ce rezultă din aceste afaceri. Cu alte cuvinte, omul bogat de azi este un fel de prizonier fără voie, inocent, al unui mecanism economic care „se foloseşte” de calităţile sale manageriale şi astfel îl reţine în aria opulenţei materiale. În ciuda dorinţei sale sincere de a scăpa de grijile şi stresul ce rezultă din această viaţă agitată din sfera economiei, omul de succes de azi este prins în lanţuri pe care nu le poate reteza: el are chiar o responsabilitate în faţa firmei, a prestigiului cu greu construit al acesteia, al oamenilor cărora le dă de lucru şi faţă de care e dator să facă în aşa fel ca firma să continue să fie profitabilă, pentru ca ei (angajaţii) să nu ajungă pe drumuri, şomeri. Aceste argumente sunt luate cu titlu de adevăr absolut în foarte multe medii economice moderne.
Şi totuşi, există un remediu absolut al acestei pretinse dependenţe, doar că el nu intră în viziunile capitaliştilor actuali. Acest remediu se cheamă pur şi simplu renunţare. Acest cuvânt poate acoperi o gamă foarte largă de înţelesuri: poate fi vorba de renunţarea la postura de capitalist (aici este o probă de mare încercare, pe care puţini o mai pot face), fie este vorba de renunţarea la bogăţiile proprii şi despre deschiderea acestora către masa de oameni săraci. Acest din urmă remediu este recomandat de Sfântul Vasile cel Mare, cu ajutorul unei splendide imagini despre rodnicia pământului străbătut de multe şuvoaie de ape: „Voi, dacă vreţi să mă ascultaţi, le spune el oamenilor bogaţi, deschideţi toate uşile hambarelor voastre, daţi drumul bogăţiei să curgă cu îmbelşugare! După cum apele unui râu mare când străbat pământul prin numeroase canale îl fac roditor, tot aşa şi voi, daţi drumul pe felurite căi bogăţiei să se reverse în casele săracilor”[8].
Dimpotrivă, lumea economică modernă suferă tocmai de sindromul invers: în loc să lase cantitatea mare de bogăţie (râul mare) să se reverse prin mii de râuleţe pentru a iriga uniform şi a face să rodească pământul, tendinţa actuală este de a concentra şi mai mult bogăţiile în mâinile celor care „fac jocurile” în imperiul financiar globalizat al lumii. Problema concentrării (sau a centralizării, cum spunea el[9]) progresive a capitalului îl preocupase şi-l neliniştise încă pe Marx. Economiştii de azi sunt de acord că inegalităţile sociale sporesc pe măsură ce tendinţele neoliberale ale capitalismului sunt lăsate să acţioneze. Astfel, o privire asupra aşa-numitului capitalism neo-american[10] dezvăluie dezechilibre majore între o pătură de directori de companii transnaţionale, cu salarii aberant de mari şi o pătură de salariaţi de rând care se descurcă, dar nu mai mult, prin hăţişurile economiei liberale. Astfel, sunt întrebări fireşti de genul „Cum să justifici, de exemplu, că Michael Eisner, preşedinte şi director general al Disney câştigă, numai el, mai mult decât cei 4000 de grădinari angajaţi să întreţină parcurile Disneyworld din Orlando, Florida? (…) Cum să justifici că mirobolantul Michael Milken, responsabilul departamentului junk bonds al societăţii Drexel Burnham Lambert a putut declara numai pentru anul 1988 un câştig de 550 de milioane de dolari?”[11]. Astfel de venituri fabuloase nu pot decât să pună un semn de întrebare serios vis a vis de capacitatea capitalismului de a se adapta realităţii sociale adesea dure a ţărilor unde există. Chiar dacă modelul renan de capitalism, despre care vorbeşte Albert, este mai puţin dur şi dezechilibrant din punct de vedere social, el tinde, din păcate, să preia chipul capitalismului neoamerican, pretins superior (rădăcinile recente ale acestuia din urmă sunt în perioada anilor 80, adică în vremea administraţiei Reagan în SUA şi Thatcher în Marea Britanie).
Aceste scurte consideraţii actuale ne previn că tema înavuţirii peste măsură a unei pături restrânse a societăţii şi a pauperizării la fel de excesive a unui număr mare de oameni din cadrul aceleiaşi societăţi nu şi-a pierdut nimic din importanţă. Chiar dacă îmbrăcată în terminologia actuală a capitalismului, tema sărăciei şi a bogăţiei excesive este veche, aşa cum am putut constata. Noutatea absolută a creştinismului este că aduce această temă pe terenul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, acolo unde justificările abstracte asupra bogăţiei să sărăciei nu mai pot rămâne nezdruncinate.
Argument împotriva proprietăţii
Cele spuse mai sus în legătură cu condiţiile moderne ale îmbogăţirii şi averilor se leagă de una dintre cele mai răspândite argumentaţii ale omului actual pentru prezervarea averii proprii. Este vorba despre argumentul proprietăţii. Acesta ia chipuri felurite, de la ideea de moştenire, la cea de îndreptăţire bazată pe calităţile profesionale sau economice personale. Cineva care moşteneşte ceva e îndreptăţit tocmai prin această neparticipare la strângerea averii să declare că nu vrea s-o vadă înstrăinată. Un soi de patrimoniu aparte, de familie, cu atât mai important cu cât cei care i l-au lăsat nu mai sunt. Există apoi argumentul (cel mai des invocat) al calităţilor proprii deosebite. Aceste calităţi fac din om un adevărat „proprietar”, adică un om care poate face absolut ce vrea cu averile pe care le agoniseşte cu munca lui. Argumentul pare de nezdruncinat, într-o lume modernă în care individualismul este ridicat la rang de religie. Şi totuşi, vom vedea că în concepţia creştină, aceste idei despre proprietate nu pot fi invocate pentru a ţine averea blocată în dreptul propriei persoane.
Iată cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „Dar pe cine nedreptăţesc dacă ţin bogăţiile mele (s. ns., C. P.)[12]?
– Spune-mi, bogatule, care sunt bogăţiile tale, de unde le-ai luat şi le-ai adus la viaţă? Bogaţii se aseamănă cu un om care, ocupând un loc în teatru, ar opri pe alţii să mai intre deoarece socoteşte că spectacolul este numai pentru desfătarea lui, şi nicidecum pentru desfătarea tuturor. Bogaţii consideră averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca ale lor, pentru că ei au pus mâna mai întâi pe ele[13]. Dacă fiecare om şi-ar opri pentru sine numai atât cât îi trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale şi dacă ar da ce-i prisoseşte celui nevoiaş, atunci nimeni n-ar mai fi bogat, nimeni sărac. N-ai ieşit gol din pântece? Nu te vei întoarce iarăşi gol în pământ? De unde este, dar, bogăţia ta? De spui că o ai datorită întâmplării, atunci eşti un necredincios, că nu cunoşti pe Creatorul tău şi nu mulţumeşti Celui ce ţi-a dat bogăţia. De mărturiseşti că o ai de la Dumnezeu, spune-mi motivul pentru care ai primit-o de la El. Nu este oare nedrept Dumnezeu că a făcut între oameni o repartiţie neegală a bunurilor? Pentru ce tu eşti bogat, şi acela sărac? Negreşit, pentru ca tu să-ţi primeşti răsplata bunătăţii tale şi a administrării credincioase a bogăţiei, iar acela să fie cinstit cu marile recompense ale răbdării”[14].
Argumentele continuă pe această temă. Important este să înţelegem semnificaţia generală a teologiei economice. Omul nu este decât administratorul (economul) bunurilor pe care i le încredinţează Dumnezeu, aşa cum mai mai spus. Omul vine gol pe lume şi pleacă gol. Este proba cea mai clară că nu el este cel care îşi construieşte averea, că nu el este Creatorul destinului său economic, ca să spunem astfel. Toate bogăţiile nu sunt decât funcţii pe care Dumnezeu i le încredinţează omului bogat, instrumente cu care acesta pune în lucru planurile lui Dumnezeu în lume (iconomia Lui). Ideea de proprietate privată strict umană şi personală nu face decât să vină în contradicţie cu iconomia divină…
De altfel, ca să urmărim pentru ultima oară în aceste pagini avatarurile economiei moderne la acest capitol, al proprietăţii, vom constata un lucru destul de straniu, anume că, pe măsură ce se abstractizează şi se îndepărtează de scopurile sale creştine, economia modernă, născută din grija exagerată faţă de proprietatea privată, devine o economie fără proprietari! Fenomenul este deja delimitat de economiştii actuali, care cercetează relaţia dintre ideea de proprietate şi cea de acţionar ce urmăreşte numai profitul. În timp ce vechea economie (sau cea renană) presupune un ataşament al proprietarului faţă de întreprindere, economia neoamericană, dominată de investitori ce cumpără totul prin intermediul bursei, practic nu mai are nevoie decât de profit, nu şi de proprietari:
„Acţionarul rege, pentru a relua o expresie a lui Alexandre de Juniac şi Stéphane Mayer (…) se îngrijeşte destul de puţin de întreprinderea în care a investit. El are nevoie de dividende şi de plus-valoare (…) Este dificil, pentru europeni, şi mai ales pentru francezi, adesea ataşaţi de întreprinderea lor ca de un fel de familie, să nu încerce un fel de jenă în faţa acestei logici. Căci este vorba chiar despre o logică. În America, pentru noii acţionari raţionali care domină actualmente piaţa, întreprinderea nu mai este altceva decât un „pachet de acţiuni”, după vechea expresie a lui Keynes”[15].
Cu acestea, am încercat să ilustrăm că gândirea patristică poate fi foarte „modernă”, nu în sensul în care ea ar fi adaptabilă vremurilor noastre (căci aici lucrurile stau tocmai pe dos!), ci în sensul că problemele economice pe care această gândire patristică le ridică sunt la fel de importante azi pe cât erau în veacurile în care a fost scrisă. Înţelegem să continuăm acest demers al nostru şi pe alte cazuri, pentru a evidenţia criza gravă de sens în care se zbate ideologia economică a vremurilor moderne. Căci numai o ideologie şi nu o economie mai pot ignora astăzi ceea ce multe veacuri de frământare spirituală religioasă ne-au transmis. Izolarea noastră „ştiinţifică” de aceste idei religioase nu ne poate fi decât fatală, în plan cultural şi concret-social.
[1] Prov., 11, 27.
[2] Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 95-96.
[3] Prima relatare se referea tot la aur, dar era vorba doar despre localizarea acestuia şi despre scoaterea (exploatarea) lui, nu despre manevrarea în activităţi comerciale. Totuşi, şi de aici rezultă că aurul era urmărit şi „vânat” de către un popor cu spirit negustoresc, aşa cum erau fenicienii: „Carthaginezii povestesc că, în faţa gyzanţilor, se află o insulă pe nume Kyrauis, lungă de două sute de stadii, dar îngustă, pe care poţi trece lesne de pe uscat, plină de măslini şi viţă de vie; pe insulă este un lac din apele căruia fetele localnicilor scot din mâl firişoare de aur, cu nişte pene de pasăre muiate în păcură. Dacă acestea se întâmplă cu adevărat, nu ştiu; scriu şi eu ce se povesteşte”. (Herodot, Istorii, IV, CXCV) Imaginea acelui lac din care fetele scot aurul fără nici o trudă este o imagine a unui Paradis terestru aurifer. Se pare că informaţia lui Herodot amestecă locurile şi că, de fapt, aurul se scotea astfel nu în insula de care spune el (ce corespunde insulei Carkena de azi), ci în sudul Libyei (v. notele 732 şi 733 din Herodot, Istorii, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961 – notele aparţin Feliciei Vanţ-Ştef)
[4] Istorii, CXCVI. Pasajul descrie un procedeu comercial ce respectă, parcă, preceptele economice ale lui Platon despre interzicerea reclamei la marfă. Schimbul, aşa cum se poate observa, se face în tăcere deplină şi fără prezenţa oamenilor. Carthaginezii nu fac decât să semnalizeze prin fum că sunt prezenţi la faţa locului şi vor să facă o activitate comercială, dar nu „negociază” direct, verbal, cu băştinaşii, ci le respectă acestora dreptul de a aprecia singuri valoarea mărfurilor pe care ei le aduc de pe mare. Nici fenicienii nu sunt forţaţi să admită schimbul până nu li se pare că aurul este destul de mult pentru a merita mărfurile lor. Cel mai interesant aspect al acestui negoţ antic rămâne, însă, retragerea omului (ca agent personal şi subiectiv al schimbului negustoresc) din actul comercial propriu-zis. Mărfurile sunt lăsate parcă într-un spaţiu neutru, un fel de duty free antic (comparaţia e, desigur, nepotrivită în fond, dar e sugestivă), în care nici o comunitate nu are putere asupra lor. Fiecare agent al schimbului cântăreşte actul comercial după ce voinţa celuilalt s-a manifestat. Echilibrul este, astfel, o problemă de maximă adaptabilitate a celor două comunităţi şi nu rezultatul unei negocieri „forţate” de o conjunctură oarecare sau de o predispoziţie a unei părţi de a specula problemele celeilalte. Comunităţile fac schimb fără să se cunoască parcă, fiecare fiind interesată numai de scopul propriu. Această „necunoştere recirocă” tinde să echilibreze relaţia. În schimb, o negociere faţă în faţă ar fi putut denatura contextul economic, pentru că cei cu abilităţi mai mari ar fi putut descoperi slăbiciunile celorlalţi.
[5] Michel Beaud, Istoria capitalismului, Ed. Cartier, Chişinău, 2001, p. 25.
[6] Ibidem, p. 25.
[7] Op. cit., p. 98.
[8] Op. cit., p. 99.
[9] V. Karl Marx, Capitalul vol. I, Ed. Politică, 1960, p. 627. Aici Marx descrie din punct de vedere teoretic, cele două posibile direcţii ale repartizării capitalului: una este aceea de fărămiţare, cealaltă este cea de concentrare: Trebuie mai întâi să înţelegem bine ce vrea el să spună cu ideea concentrării capitalului. Aceasta nu este neapărat aducerea capitalului în mâinile unui număr din ce în ce mai mic de oameni (ceea ce el va numi centralizare), ci pur şi simplu acumularea în timp a averilor în cadrul familiilor capitaliste: „Orice capital individual este o concentrare mai mare sau mai mică de mijloace de producţie (…) Orice acumulare devine mijlocul pentru o nouă acumulare. Mărind masa avuţiei care funcţionează în calitate de capital, ea sporeşte concentrarea ei în mâinile unor capitalişti individuali, şi deci baza producţiei pe scară largă şi a metodelor de producţie specific capitaliste (s. a.).” Această concentrare poate fi urmată fie de o fărămiţare a capitalurilor, fie de o centralizare a lor. Concentrarea este tot una cu acumularea de capital, dar de aici nu rezultă că numărul capitaliştilor este cu necesitate mai mic. Totuşi, fenomenul acesta poate să aibă loc. „Alături de această fărâmiţare a capitalului social total într-un mare număr de capitaluri individuale, sau repulsie reciprocă dintre fracţiunile sale, se face simţită şi o atracţie între ele, care acţionează în sens contrar. Aceasta nu mai este simplă concentrare a mijloacelor de producţie, identică cu acumularea şi cu comanda asupra muncii. Este concentrare de capitaluri deja formate, desfiinţarea independenţei lor individuale, exproprierea unui capitalist de către altul, transformarea multor capitaluri mai mici în puţine capitaluri mai mari (…) Este centralizarea propriu-zisă, spre deosebire de acumulare şi de concentrare (s. a.)”. Legea acumulării capitaliste, la rândul ei, se referă la creşterea masei paupere a muncitorilor industriali proporţional cu creşterea avuţiei sociale: „Cu cât este mai mare avuţia socială, capitalul în funcţiune, volumul şi energia creşterii sale, deci şi mărimea absolută a proletariatului şi forţa productivă a muncii sale, cu atât este mai mare armata industrială de rezervă (…) Cu cât este însă mai mare această armată de rezervă în raport cu armata muncitorească activă, cu atât mai enormă este suprapopulaţia consolidată, a cărei mizerie se află în raport invers cu chinurile muncii ei. În fine, cu cât este mai mare pătura cea mai obidită a clasei muncitoare şi armata industrială de rezervă, cu atât este mai mare pauperismul oficial. Aceasta este legea absolută, generală, a acumulării capitaliste (s. a.)” (p. 646 în Capitalul). Acumularea este identică, spune Marx, cu concentrarea capitalului, aşa cum am văzut. Centralizarea capitalului este însă fenomenul la care trebuie să ne referim în mod expres, ca fiind cel mai important în crearea unei societăţi din ce în ce mai dezechilibrate economic. Aceasta deoarece centralizarea este şi un mijloc mai rapid de dezvoltare tehnică („Capitalurile mai mari bat, aşadar, pe cele mai mici”, spune Marx, iar această bătălie se duce, evident, nu numai în plan strict cantitativ, ci şi calitativ. Concurenţa înseamnă capacitatea celor puternici de a inventa noi procedee tehnice, de a creşte productivitatea muncii. Însă, după credinţa lui Marx, acest progres al productivităţii este asociat cu o mai mare independenţă a capitalului de munca salarială, prin înlocuirea acesteia cu maşina („Şi în timp ce centralizarea amplifică şi accelerează astfel efectele acumulării, ea lărgeşte şi accelerează în mod simultan transformările în compoziţia tehnică a capitalului, transformări care măresc partea constantă a capitalului în detrimentul părţii sale variabile, reducând în modul acesta cererea relativă de muncă” – p. 630). Prin urmare, centralizarea capitalului duce la creşterea inegalităţilor sociale, a pauperizării oficiale: „cu cât forţa productivă a muncii este mai ridicată, cu atât este mai mare presiunea muncitorilor asupra mijloacelor ocupaţiei lor, cu atât este deci mai precară condiţia existenţei lor” (p. 646).
[10] Michel Albert, Capitalisme contre capitalisme, Éditions du Seuil, 1991.
[11] Michel Albert, op. cit. p. 96.
[12] Am subliniat în mod special cuvântul „mele”, căci el trădează ideea de proprietate. Cum poate fi nedrept cineva care nu face decât să-şi ţină averile sale? Aparent, el nu vine în contradicţie cu nimeni, nu ia din dreptul nimănui…De fapt, nu ideea de proprietate va fi chestionată aici, ci absolutizarea ei. Un om este şi nu este proprietarul averii lui. Este faţă de alţi oameni şi nimeni nu-i poate pretinde, dintre semenii săi, să renunţe total la avere. Aşa ceva nici măcar în comunism nu era posibil, unde măcar strictul necesar trebuia păstrat în „proprietatea personală”. Dar omul nu este proprietarul averii lui dacă se gândeşte la Dumnezeu. Acesta este proprietarul absolut al tuturor bunurilor de pe lume. Prin urmare, de la Dumnezeu omul a primit sfat să-l ajute pe semenul său sărac. În această perspectivă, averea lui, chiar pe pământ, este supusă unui relativism: el trebuie să ajute oamenii aflaţi în suferinţă, nu să supraliciteze calitatea sa de proprietar lumesc.
[13] Această întâietate (adevărată „iuţeală de mână”!) nu are neapărat un sens temporal, aşa cum se întâmplă la Rousseau. Acesta va vedea în proprietatea privată un prim rapt la nivel social, o primă înşelătorie majoră, pe care omul a inventat-o pentru a-şi face din semen un supus, un ins de rang inferior. La Sfântul Vasile cel Mare, cei care pun mâna primii pe bogăţii sunt mai degrabă cei cărora li se permite acest lucru de către Dumnezeu, într-o dimensiune atemporală, într-un proces fără sfârşit şi fără început, nu neapărat cu un punct de plecare solid. Iată, pentru comparaţie, cuvintele lui Rousseau (este evident că una dintre sursele sale este gândirea patristică, chiar nemărturisită): „Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună acesta este al meu şi a găsit oameni destul de proşti ca să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile”. (J. J. Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 118)
[14] Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 103.
[15] Michel Albert, op. cit., p. 89-90.
