După votul în favoarea Brexit în Marea Britanie la 24 iunie, totul s-a derulat ca şi cum agenda mondializării părea abandonată sau în orice caz s-a pomenit cu o aripa frântă.
Prin urmare, dacă însuşi perfidul Albion, matricea istorică şi ideologică anglo-saxonă, abandonează nava europeană afundată în criza migranţilor şi cea financiară, atunci s-ar putea spune cel puţin că asistăm la o schimbare strategică fundamentală din partea celor care ţintesc o guvernare globală. Aşadar, din momentul în care arhivele declasificate ale CIA-ului din 2000 arătau legăturile strânse între presupuşii „Părinţi ai Europei” Jean Monnet şi Robert Schuman cu patronii lor anglo-saxoni, ne-am putea întreba în mod legitim care e interesul mondialiştilor de a lăsa în derivă un instrument preţios de control şi aservire a popoarelor.
Însă dacă oligarhia anglo-saxonă sau cel puţin o parte a acesteia a jucat cartea Brexit şi a victoriei lui Trump, ne pomenim în situația de a constata un caz de figură ideală pentru a orbi lumea şi a înşela chiar şi analiştii cei mai lucizi şi mai circumspecţi.
În realitate, însă, după ieşirea – pentru moment doar teoretică – a Marii Britanii din Uniunea Europeană, victoria lui Trump şi cea a lui Fillon, Reţeaua anticonformistă şi presa de alternativă cântă osanale pentru ceea ce pare a fi o schimbare radicală de paradigmă, faţă de care personal sunt mai mult decât dubitativ.
1.Să începem cu Brexit-ul
În mod obiectiv, plecarea „Godon”-ilor[1] din instituţiile europene nu pot decât să-i bucure pe toţi apărătorii înflăcăraţi ai patriilor, întrucât este binecunoscut rolul jucat de Anglia în majoritatea războaielor ce au devastat Europa, şi asta după victoria zdrobitoare a armatelor franceze asupra englezilor în bătălia de la Castillon la 17 iulie 1453. Lăsând la o parte falsa politeţe, consider că monarhia britanică n-a acceptat niciodată această înfrângere şi, mai larg, eliminarea ei de pe continent, şi că secole la rând, întreaga sa geopolitică a demonstrat că aceasta nu doar intenţionează să recâştige controlul asupra destinelor Franţei şi a Europei, dar dincolo de asta, din moment ce după marile descoperiri geografice a căpătat mijloacele necesare şi mai ales după revoluţia industrială, aceasta şi-a extins influenţa asupra întregii lumii.
Pentru a-şi atinge scopurile, ea a ştiut să combine supremaţia maritimă cu dominaţia financiară, teoretizată în secolul al XVI-lea de către navigatorul englez Sir Walter Raleigh, acesta fiind primul care s-a exprimat în felul următor: „Cel care controlează marea, controlează comerţul mondial; cel care controlează comerţul, controlează bogăţia; cel care controlează bogăţia lumii, controlează însăşi lumea.”
Dar să revenim la Brexit. Am convingerea că vârful piramidei oligarhiei britanice – nu cititorul de rând al ziarului „Times” – a luat act recent de eşecul strategiei neoconservatorilor americani în ceea ce priveşte preluarea controlului total asupra lumii după căderea Uniunii Sovietice. Astfel, lumea anglo-saxonă a avut o perioadă de oportunitate relativ scurtă la scara istoriei – 1991/2000 – pentru a pune stăpânire pe Eurasia ca urmare a căderii definitive a Moscovei. Totuşi, pe durata mandatelor lui Gorbaciov şi Elţîn, stăpânii finanţelor mondiale n-au putut să viseze la nişte parteneri mai buni pentru a pune în genunchi ultima ţară liberă de pe continentul eurasiatic. Şi de fapt, prin jefuirea bogăţiilor, amputarea teritoriilor şi inocularea în doze mari a otrăvii liberale în venele slave, totul a fost pus în aplicare pentru atingerea visului dement al adepţilor unei guvernări mondiale.
Dar la răscrucea mileniilor, încetul cu încetul, Rusia s-a trezit şi a început să conştientizeze treptat că „partenerii” occidentali nu doresc atât un parteneriat, cât o capitulare în toată regula. Anumiţi autori anti-conformişti, precum Pierre Hillard, în ciuda calităţii lucrării acestora, susţin în permanenţă precum că liderii ruşi sunt uneltele Sistemului. Personal, însă, consider că realitatea e mult mai complexă şi va necesita în timp o analiză mult mai detaliată. Faptul că Vladimir Putin, de exemplu, – deşi are o aversiune totală faţă de ideologie – provine din şcoala „liberală” a KGB-ului nu lasă loc de îndoială.
Însă convingerea mea este că iniţial geografia, apoi istoria, după care descoperirea treptată a voinţei nestăpânite a anglo-saxonilor de a-şi subjuga ultimul popor liber de pe continentul eurasiatic l-au determinat pe Vladimir Putin, iar alături de el – majoritatea poporului rus, să conştientizeze adevăratele mize, acesta începând să elaboreze o alternativă la ideologia occidentală. A se vedea la acest subiect remarcabilul articol al lui Aleksandr Dughin asupra cezarismului.
Această deşteptare a Marii Rusii şi formidabila modernizare a armatei ruse, realizată doar într-un deceniu, a temperat speranţele anglo-saxonilor şi neoconservatorilor de a-şi înfăptui cucerirea militară a lumii într-o scurtă perioadă de timp prin impunerea presupusei lor superiorităţi tehnologice.
Ce legătură ar avea toate aceste întâmplări cu Brexit-ul? Ei bine, pur şi simplu atunci când Sistemul se izbeşte de o rezistenţă pe care n-o poate învinge, acesta utilizează căi ocolite pentru a-şi atinge scopurile. Luând act de superioritatea militară rusă faţă de tehnologia occidentală, inclusiv faţă de cea americană, el a revenit la ceea ce ştie să facă mai bine, adică la ingineriile financiare şi la ceea ce City[2]-ul a început să facă prin intermediul DST-ului[3].
Pentru a înţelege mai bine logica sistemului, trebuie să avem mereu în minte că oligarhia, Noua Ordine Mondială, clasa superioară mondială, iniţiaţii, marea finanţă, numiţi-i cum doriţi, urmăresc în permanenţă acelaşi scop, şi asta de secole, generaţie după generaţie: a obţine controlul total a întregii umanităţi. Aşadar, Brexit-ul trebuie văzut nu ca o eliberare a unui popor din ghearele mondializării, ci pur şi simplu ca o pauză sau mai curând o reorientare a strategiei adevăraţilor emiţători de ordine.
Am putea împinge presupunerile noastre şi mai departe, imaginându-ne, de exemplu, că afacerea murdară Strauss-Kahn de la hotelul „Sheraton” din New York în 2011 a scos în vileag premisele a ceea ce vedem să se manifeste la ora actuală într-o manieră mult mai clară. Trebuie amintit faptul că fostul director al FMI, în conformitate cu anumite competenţe ale sale, a urmat o politică de stabilire a drepturilor speciale de tragere, în strânsă legătură cu China şi Rusia, situaţie în care Libia urma să joace un rol iniţial important, datorită politicii sale africane şi ponderii pe care o aveau rezervele ei financiare prin intermediul fondurilor sale suverane. Dar dacă implementarea acelor faimoase DST, dorite de către City, îi conveneau Chinei şi unor ţări emergente, care tindeau de asemenea să scape de presiunea dolarului, este evident că oligarhia americană nu putea să vadă cu ochi buni evadarea din supremaţia dolarului, care îi asigură dominaţia asupra sistemului financiar mondial.
Am putea, deci, presupune că această cădere a şefului FMI a scos în vileag confruntarea dintre anumite cercuri de la City şi unele cercuri de pe Wall Street, precum şi că Dominique Strauss-Kahn a fost prima victimă de anvergură a ceea ce poate fi văzut ca o sciziune în tabăra globaliştilor, iar în acest război fratricid, în toate sensurile acestui termen, Wall Street-ul şi complexul militar-industrial american au fost cei care au repurtat prima victorie. Şi această victorie a fost urmată de alta, şi anume căderea dictatorului libian, cea de-a doua victimă de anvergură în lupta dintre dolar şi ceea ce încă mai reprezintă lira sterlină. Altfel spus, anul 2011 mai poate fi considerat şi ca un an al dominaţiei mondiale a complexului militar-industrial american, reprezentat pe scena internaţională de către Hillary Clinton şi valeţii săi europeni Cameron şi Sarkozy. Şi asta probabil pentru că ea a servit în mod remarcabil interesele unei părţi a oligarhiei americane aflate deja în conflict cu City, care a găsit în persoana lui Hillary Clinton un campion al taberei democrate, menite să apere cu orice preţ, inclusiv cu preţul unui război mondial, preeminenţa Statelor Unite asupra restului lumii. Anume din această perspectivă am putea vedea candidatura lui Trump ca un contra-atac al City, destinat temperării progresive a veleităţilor de dominaţie mondială a SUA prin forţa brută, prin realinierea puterii americane şi supunerea acesteia singurei voinţe a matricei londoneze.
2.Să continuăm cu Donald Trump
Există un fapt care a fost mai puţin accentuat, şi anume că primul om politic european care s-a întâlnit cu Donald Trump după alegerea acestuia este Mister Brexit în persoană, şi anume însuşi Nigel Farage, ex-preşedinte UKIP[4], demonstrând prin asta că forţele care au susţinut ieşirea Regatului Unit din UE au fost pe aceeaşi linie cu cele care l-au susţinut pe Donald Trump în SUA.
Cât priveşte personajul extrem de controversat care este noul stăpân al Casei Albe, informaţiile difuzate fiind contradictorii, ar trebui să aşteptăm mai multe luni înainte de a vedea cum se va contura în realitate noua politică internă şi internaţională a Statelor Unite.
Dacă e să pornim de la ceea ce ni s-a transmis pe parcursul campaniei electorale sau de la propriile declaraţii ale lui Donald Trump – fără a zăbovi asupra aspectelor indecente sau asupra suspiciunilor de viol -, am putea să deducem în mod normal următoarele elemente:
În politice internă:
- a) reindustrializarea ţării;
- b) stoparea imigraţiei (sud-americane şi musulmane);
- c) punerea la respect a Wall Street-ului și a Sistemului Federal de Rezerve al SUA;
- d) reducerea impozitelor pentru întreprinderi;
- e) relansarea printr-o politică de ample investiţii în infrastructură;
- f) independenţa energetică prin intermediul gazului şi petrolului de şist.
Dacă e să ne reţinem la primele trei puncte şi dacă acestea vor fi într-adevăr puse în aplicare începând cu luna ianuarie, ar fi vorba în mod cert de o revoluţie, radical diferită faţă de politica promovată de către Statele Unite de la Jimmy Carter încoace. Dacă e să luăm în calcul faptul că politica americană, începând cu anii 1970, a favorizat în mod evident „offshorizarea” marii finanţe prin delocalizarea industrială a întregii lumi occidentale, în beneficiul Asiei şi al Chinei în particular şi prin dezvoltarea simultană de paradisuri fiscale, proiectele lui Donald Trump sunt în mod clar în dezacord izbitor cu această politică de distribuţie a bogăţiei la nivel mondial.
Și ca să spunem lucrurilor pe nume, atunci când o uzină este mutată din Cleveland la Shanghai sau de la Detroit la Kuala Lumpur, ajungem să constatăm următoarele: s-a produs sărăcirea claselor medii şi populare americane; s-a înregistrat o îmbogăţire a populaţiilor asiatice şi pe deasupra creşterea considerabilă a marjei de profit a societăţilor transnaţionale şi a principalelor bănci care le controlează. Deci, dacă Trump îşi va menţine angajamentele electorale, vom asista la o redinamizare a societăţii americane în detrimentul marii finanţe internaţionale. Va merge oare această voinţă până la răsturnarea puterii exorbitante a Rezervei Federale şi la restabilirea unui capitalism de stat, asemenea celui care a dominat în Statele Unite înainte de 1913, anul creării Rezervei Federale? Viitorul ne va arăta.
Ceea ce deja s-a obţinut este faptul că victoria lui Trump a eliberat în mod evident anumite conştiinţe din lumea anglo-saxonă, în particular în lumea mass-media, deoarece am început să vedem în presa britanică articole ce repun în discuţie versiunea oficială a atentatelor din 11 septembrie, un lucru absolut inimaginabil cu doar o lună în urmă.
În politica internaţională:
- afişarea unei voinţe de cooperare cu Rusia;
- iniţierea unor tensiuni cu China prin anunţarea restabilirii unor tarife vamale ridicate;
- renunţarea la războaiele de agresiune şi în particular în cazul conflictului din Siria;
- repunerea în discuţie a acordurilor internaţionale privind schimbările climatice;
- repunerea pe tapet a problemei ridicării sancţiunilor contra Iranului.
Să le luăm pe rând. Voinţa de a coopera cu Rusia, în special în lupta contra terorismului – sponsorizat la scară largă de către Statele Unite şi aliaţii lor -, este cea mai bună noutate la care putea spera Rusia, ceea ce şi explică marea satisfacţie exprimată la Moscova după victoria candidatului republican. Este evident faptul că dacă, dimpotrivă, ar fi câştigat Hillary Clinton, riscurile iminente de declanşare a unui al treilea război mondial nu erau deloc neglijabile şi că un şir de semnale alarmante au şi fost lansate în ultimele luni în Europa şi în Marea Chinei.
Cât priveşte reluarea tensiunilor cu China, s-ar întâmpla pentru prima dată după sfârşitul anilor 1960 când am asista la reluarea conflictelor cu Imperiul de mijloc. Încă din perioada lui Nixon relaţia cordială între China şi SUA practic nu a cunoscut hiatusuri, cu excepţia tulburărilor create odată cu sfârşitul războiului din Vietnam din 1975. Este important să se ţină cont de aspectul respectiv, deoarece acesta e în dezacord cu alianţa financiară pe care a angajat-o Londra cu Pekinul, prin intermediul introducerii DST-ului şi susţinerii Băncii Asiatice pentru Investiţii în Infrastructură – altfel zis, o susţinere a politicii strategice a Chinei: o centură, un traseu.
În chestiunea războaielor de agresiune este vorba de o turnură majoră (dacă această promisiune va fi respectată) a politicii externe americane de după 1945. În particular, stoparea susţinerii de către Statelor Unite a politicii de destabilizare a statelor laice din Orientul Apropiat şi Mijlociu şi din Africa de Nord, promovată de către Arabia Saudită şi Qatar cu ajutorul Fraţilor Musulmani, ar reprezenta o schimbare fundamentală a strategiei din partea lumii anglo-saxone şi, în plus, va demonstra o separare netă între politica Londrei şi cea a Washingtonului.
Ceea ce ar fi de reținut în această evoluţie este faptul că remodelarea Marelui Orient Mijlociu, elaborată în oficinele neoconsevatoare, care cel mai probabil sunt în legătură cu statul Israel, va cunoaşte o stopare bruscă, care deja se conturează prin reluarea alianţei manifestate de către Egipt, acesta raliiindu-se luptei contra terorismului în Siria.
Dacă aş fi în locul primului-minstru israelian, aş începe să mă întreb despre alianţa reînnoită în 1917 între Lord Balfour şi Theodor Herzl.
În ceea ce ţine de repunerea în discuţie a angajamentelor americane privind acordul COP 21, este vorba aici de o declaraţie mult mai importantă decât pare. În consecinţă, în pofida furtunilor mediatice din presa mainstream asupra unanimităţii între „experţi” şi guverne, inclusiv papa, asupra chestiunii încălzirii globale, este interesant de observat că noul preşedinte american şi-a exprimat scepticismul vizând pretinsa încălzire a pământului. După ce am examinat originea acestei farse, precum şi larma mediatică fenomenală care o acompaniază, consider că am putea cădea de acord că aici este vorba de o nouă escrocherie, de această dată de anvergură planetară, menită să ne facă să acceptăm faptul că în anii viitori va trebui să plătim noi taxe – ghiciţi cui anume? – pentru a avea dreptul să respirăm un aer „sănătos”.
Şi, în sfârşit, în ceea ce priveşte poziţia lui Donald Trump asupra acordului cu Iranul, mărturisesc sincer că mă pierd în supoziţii. A vrut el oare să îmblânzească lobby-ul sionist în cadrul alegerilor prezidenţiale? Oare a pus el în aceeaşi torbă regatul wahhabit, ISIS/DAESH/EI, Fraţii Musulmani şi Republica Islamică Iran? Este el pe punctul să aplice politica Israelului, având în vedere relația lui strânsă cu Beniamin Netanyahu? Singurul lucru cert este că geopolitica îşi are regulile sale şi că mi se pare dificil să se împace o politică de alianţă cu Rusia pentru eradicarea terorismului, în particular în cazul teatrului de operaţiuni din Siria, cu o politică agresivă de reluare a acordurilor cu Iranul, ţinându-se cont de faptul că ultimul este un actor major în lupta împotriva otrăvii islamului integrist în acţiune în Irak şi în Siria.
În orice caz, chiar dacă nu suntem la capătul surprizelor pe care ni le rezervă alegerea lui Trump, este cert faptul că ascensiunea lui constituie o schimbare tectonică majoră, efectele căreia încă n-am reuşit să le estimăm până la capăt, în mod special în Europa şi în particular în Franţa.
3.Să încheiem cu Fillon
Este foarte probabil că victoria acestuia la alegerile primare ale dreptei sunt în legătură directă cu victoria lui Donald Trump, ultima fiind o consecinţă logică a Brexit-ului.
Punctul comun care uneşte aceste trei surprize ale ultimelor luni este prăbuşirea completă a instituţiilor de sondare a opiniei publice şi a mass-media dominante, care în toate trei cazurile au dat de-a valma câştig de cauză taberei adverse. Prima constatare care e în consonanţă cu ideea de sciziune în sânul taberei mondialiştilor, voinţa de schimbare strategică, afişată de către o facţiune a oligarhiei, n-a fost luată în seamă de către canalele obişnuite cu difuzarea gândirii unice. Această afirmaţie merită să fie temperată prin excepţiile notabile din presa anglo-saxonă, dar – vai! – nu şi din presa conformistă franceză, aliniată în totalitate la vechile standarde ale mondializării 1.0. Va trebui să i se explice că s-a trecut la versiunea 2.0 şi că aceasta include anumite reverenţe faţă de personaje atât de atipice cum e Trump şi atât de insipide cum este Fillon.
A doua constatare: se pare că puterea reţelelor sociale de a crea valuri puternice sau de a inversa tendinţele începe să-şi producă efectele. Începând cu anul 2003 şi revoluţia color ce a determinat căderea preşedintelui Şevarnadze în Georgia şi până în zilele noastre, reţelele sociale s-au dezvoltat în mod considerabil, iar influenţa asupra creierilor exercitată de către aceste reţele a cunoscut un salt enorm. Impactul este mult mai puternic decât al reţelelor militanţilor de tipul Avaaz, binecunoscut pentru finanţarea de către George Soros; de acum încolo este posibil de a încărca întreg spaţiul virtual cu dezinformare sau cu informaţii părtinitoare pentru a ruina o candidatură (Alin Juppé), inclusiv prin intermediul canalelor de Internet anticonformiste.
În ceea ce priveşte poziţia lui François Fillon contra avortului sau în favoarea acestuia, ar fi bine să ne amintim de fabulele lui La Fontaine: „Sunt o pasăre, priviţi-mi aripile, sunt un şoarece, trăiesc ca guzganii…”
Fără a intra în această dispută, care nu mă interesează deloc, fie că ar fi vorba de o postură sau de o impostură, mi se pare mult mai interesant să înţelegem de ce Fillon l-a învins pe Juppé, în timp ce totul părea să indice că Sistemul în versiunea lui franceză votase pentru primarul de Bordeaux deja de mai multe luni. Mai mult decât atât, calchierea după Brexit şi alegerea lui Trump mi se pare destul de valabilă; şi de această dată ne aflăm în faţa a ceea ce pare a fi o ruptură în sânul Sistemului sau o facţiune pe care o numim arheo-americană sau clintoniană, dacă doriţi, care îl susţine pe Juppé (vechiul Young leader), în timp ce o altă facţiune, pe care am putea-o numi neoglobalistă, a înţeles – sau a fost informată în mod corespunzător – că strategia s-a schimbat şi că de acum încolo ar trebui să-şi schimbe direcţia.
Şi ceea ce ne mai deranjează în cazul lui Fillon e faptul că acest insignifiant om politic de provincie este fiu spiritual al lui Joël Le Theule, fost deputat din partea Sarthei, care l-a și introdus pe François Fillon în farmecele şi chinurile vieţii politice franceze.
Şi iată că ne-am pomenit cu acest viitor preşedinte cvasi-desemnat, ex-gaullist social, transformat în dublu ultra-liberal şi foarte conservator de când cu viitorul său omolog de dincolo de Atlantic Donald Trump.
Acum este clar că François Fillon, având susţinerea oficială a mediilor catolice de la „Le Manif pour tous”[5], cu excepţia unui accident oricând posibil, vede alegerile prezidenţiale din anul viitor aproape câştigate şi că vom avea un guvern ultra-liberal şi ultra anti-social în exerciţiu, spre marea satisfacţie a păpuşarilor care trag de sfori. Şi pentru a vă arăta că este dificil de a te afla în acest coş de crabi, puneţi-vă un pic în locul lui Alain Juppé, căruia personaje importante i-au declarat cu certitudine, de cel puţin doi sau trei ani, că acum va fi rândul lui să guste din deliciile puterii şi care, după toate acestea, l-au anunţat brusc că, după toate câte au fost, nu el va fi alesul, ci altul, al cărui profil se potriveşte mai bine politicii care se doreşte a fi promovată sau evoluţiei mentale pe care o cunoaşte ţara. Şi dacă aţi citit cu atenţie notiţele făcute de „French-American Foundation”, aţi observat că un oarecare Henri de Castries (director general al AXA[6]) a fost membrul (promoţia 1994) acesteia şi că a fost, deci, foarte apropiat de Alain Juppé în calitate de „co-Young leader”.
Dar Henri de Castries, descendentul marchizului de Sade, potrivit descrierii sale de pe Wikipedia, este în acelaşi timp, începând cu 2011, conducătorul grupului Bilderberg, acesta revendicându-şi fără nici un complex apropierea sa specială cu noul patron al dreptei republicane, şi asta după ce a susţinut, ca de obicei fără nici un minim complex, candidatura lui François Hollande în 2012.
În concluzie, mi se pare important să privim toate evenimentele care au survenit cu o maximă circumspecţie şi se cuvine, mai ales, să nu ne lăsăm abuzaţi de declaraţiile de circumstanţă sau de către trişorii puşi să ne deturneze atenţia de la ceea ce se întâmplă într-adevăr. Sistemul este mare maestru în arta de a manipula lumea.
Există în mod clar o schimbare de strategie în vârfurile elitelor mondialiste şi, foarte probabil, o luptă pe viaţă şi pe moarte între facţiunea arheo-americană şi cea neoglobalistă este în desfăşurare. Majoritatea elitelor franceze, în particular cele mediatice, încă n-au înţeles raţiunile şi mizele acestor schimbări. Se cuvine să fim de o luciditate extremă în lunile care vin, deoarece schimbările vor fi profunde şi brutale. În aparenţă, ideile conservatoare, revenirea la tradiţie, consolidarea naţiunilor şi a identităţilor vor fi ridicate în slăvi. Dar este bine să nu se uite că Sistemul este inamicul declarat al patriilor, al popoarelor şi al tradiţiilor.
Scopul lor este să ajungă la o dominaţie absolută asupra unei umanităţi dezrădăcinate, fără memorie şi la înrobirea acesteia prin controlul total asupra minţilor. Reţelele „sociale”, banii „digitali”, transhumanismul, omul bionic… iată câteva elemente din proiectul lor, iar eu unul nu consider că Brexit, Trump sau Fillon sunt de natură să împiedice acest dezastru anunţat. Asta doar dacă Sfânta Rusie nu va continua să joace rolul „micului sat galez”, care încă mai rezistă şi va rezista întotdeauna în faţa invadatorilor… Cine ştie?
Traducere şi note de subsol –
Iurie şi Oana Roşca
[1] Godons – fr. – peiorativ pentru englezi.
[2]City – centrul financiar al Imperiului Britanic, care se află în miezul finanței mondiale.
[3]DST – Drepturile speciale de tragere sunt moneda virtuală a Fondului Monetar Internaţional, conceput ca înlocuitor al standardului aurului.
[4]UKIP – Partidul pentru Independenţa Regatului Unit.
[5]Le Manif pour tous – grup de asociaţii ce pledează pentru valorile familiei.
[6]AXA – unul dintre cele mai importante instituţii financiare la nivel mondial.
