- Despre teritoriul național
Elementele de bază ale statului sunt: teritoriul, puterea, poporul și loialitatea cetățenilor.
Și iată că în toate aceste elemente Uniunea Sovietică nu coincide cu Rusia națională (cu tot caracterul ei multinațional). Dimpotrivă, ea i se opune acesteia ca un dușman categoric, consecvent și fatal.
Să începem analiza noastră cu teritoriul.
Uniunea Sovietică a pus stăpânire pe teritoriul național rusesc și se folosește de acesta ca de o speluncă pământească. Dar asta nicidecum nu înseamnă că aceasta ar fi preluat moștenirea teritorială rusă, îi înțelege sensul și responsabilitatea și știe cum să o apere. Teritoriul național rus nu este pentru ea decât un câmp bun de experimentele ei comuniste, pe care râvnește, în nepotolita-i sete de putere, să-l extindă asupra întregii lumi. Ea nu înțelege că teritoriile statelor se întemeiază pe recunoașterea reciprocă, că relațiile internaționale să bazează pe princiipiile dreptului și pe respectul reciproc, că cel care sfidează drepturile altora, într-o zi va fi el însuși lipsit de drepturi, așa cum s-a și întâmplat cu Hitler… Ea nesocotește independența altor state și neatârnarea unor teritorii străine. Ea intervine în alte spații, inclusiv prin instrumente diplomatice, abuzând în mod clandestin de extrateritorialitatea diplomaților săi lipsiți de loialitate, ceea ce aduce atingere gravă intereselor Rusiei naționale: întrucât prin lipsa de loialitate ea surpă respectul altor state față de teritoriul național rusesc și compromite drepturile noastre teritoriale…
Cel care încalcă în mod conștient drepturile altora, își șubrezește și compromite propriile drepturi. Cel care își creează o reputație de cotropitor, îi provoacă pe alții la cotropirea teritoriilor cotropite, și încă pe de-asupra cu niște adaosuri nelimitate (vezi Germania după Primul Război Mondial). Însă ceea ce contează întâi de toate este faptul că Sovietele creează o astfel de reputație nu sieși, ci Rusiei. Întreaga lor politică teritorială și internațională reprezintă o compromitere permanentă a statalității naționale ruse; ei îi terfelesc prestigiul internațional, ei întinează pretutindeni bunul nume al Rusiei, ei îi creează o reputație de tâlhar internațional, pentru care toate mijloacele sunt bune, chiar și cele mai ignobile și mai sălbatice. Preț de treizeci de ani de zile Sovietele induc în conștiința întregii lumi ideea că Rusia este cel mai periculos imperialist, intrigantul internațional, diprețuitorul dreptului internațional, sabotorul păcii și al ordinii…
V-aș invita să răsfoiți documentele conferințelor de la Haga, să urmăriți acolo linia neabătută de pace și umanism, pe care o promova Rusia în timpul împăraților, și vă veți convinge că cele mai importante inițiative, ce vizau pacea lumii, porneau de la autoritățile ruse (de ex., proiectul despre Arbitrajul internațional sau interdicția de a arunca din aer obuze explozive, care a fost propusă de Rusia încă pe vremea împăratului Aleksandr II, în 1868). Astfel vă veți putea convinge de ce autoritate, de ce prestigiu se bucura Rusia națională la acele conferințe, cât de conciliant, cât de solid, cât de responsabil, cât de chibzuit juridic și politic era fiecare cuvânt rostit în numele ei. Evaluați toate acestea și veți înțelege că Uniunea Sovietică acționează într-un mod diametral opus acestei tradiții, că moștenirea internațională a Rusiei este respinsă și batjocorită de către URSS.
Puterea sovietică detestă drepturile altor state. Ea le sfidează în mod permanent și provocator, tinzând să pună stăpânire pe teritoriile lor. Ea consideră că Uniunea Sovietică trebuie neapărat, mai devreme sau mai târziu, – prin diversiuni economice, prin destabilizări revoluționare sau pe calea armelor, prin intermediul revoluției sau al ocupației – să cucerească întrega lume și să o transforme într-o unică și internaționalist-mondială tiranie. Puterea sovietică pune toate celelalte state în fața următoarei alegeri: sau destabilizare revoluționară, jaf revoluționar și măcel revoluționar, sau, în caz contrar, război. O agresiune directă a Sovietelor (dacă acestea se vor simți mai bine înarmate și pregătite) poate să se întâmple, însă se poate întâmpla și un atac provocat și determinat de Soviete a altor state împotriva Sovietiei, dar asta doar ca măsură de autoapărare și de respingere a unui atac revoluționar permanent din partea Sovietelor… În ultimul caz în Sovietia se vor face auzite țipete despre intervenție, despre ”imperialismul statelor burgheze”, despre agresiunea dușmanilor, despre o campanie contrarevoluționară asupra nevinovatei Rusii etc., fiindcă atunci, la fel ca în 1941-1945, Sovietele își vor aminti de Rusia și se vor acoperi cu numele și cu interesele ei!
Întreaga politică a Sovietelor arată astfel: asemeni unor termite revoluționare, să macine și să distrugă edificiile altor state și în același timp să dea asigurări tuturora precum că ar promova pacifismul; să submineze capacitatea de autoapărare a altora și să declare că aceasta ar fi manifestarea ”agresiunii militariste a capitalismului”, iar în caz de război, să ridice poporul rus împotriva dușmanilor, făcând apel la patriotismul lui, la spiritul lui de sacrificiu, la tot ce are mai sfânt și la instinctul său de autoconservare națională. Sovietele se joacă cu destinele Rusiei în numele revoluției mondiale și trimit la moarte milioane de eroi ruși, punând Uniunea lor în cele mai periculoase situații internaționale și prezentând propriile riscuri ca fiind unele ce ar viza interesele generale rusești.
Așadar, toate acestea arată în mod clar că interesele statului sovietic sunt diametral opuse intereselor Rusiei naționale…
Traducere de Iurie Roșca
