I
Nu putem zice că „natura produce ceva”, ci numai că „în natură se produce ceva”. Pentru științele naturale artistul e necunoscut; ele înlocuiesc artistul prin cauzalitatea mecanică, prin „legi naturale”. Problema dacă aceste legi sunt înăscute sau sunt date de un creator al lumii, iesă din domeniul ştiinţelor naturale, cari nu fac decît să constate că lumea se prezintă ca o ordine perfectă, ca un „cosmos”.
Arta presupune dimpotrivă că ordinea naturală nu este „perfectă”. Există, de pildă, adăposturi naturale (peşteri), dar fără îndoială că o colibă este un adăpost mai perfect decît o peşteră, un palat un adăpost mai perfect decît o colibă. Arta perfecţionează deci natura cu ajutorul tehnicei. Produsele naturale apar cu necesitate în condiţiuni date. Ele sunt previzibile, dacă se cunosc condiţiunile. Arta produce efecte prin crearea condiţiunilor. Aceste efecte sunt „scopurile”artei, iar tehnica creiază condiţiunile. Ştiinţele naturale ne fac să cunoaştem ce efecte se produc in anumite condiţiuni. Cînd dorim anumite efecte şi cunoaştem din ştiinţă condiţiunile în cari aceste efecte se produc cu necesitate, ne adresăm artistului, care le produce în mod „artificial”, prin mijloace technice.
Ştiinţele exacte moderne s’au străduit să deslege şi „Problema technică”, adică problema creierii condiţiunilor pentru producerea oricărui efect ce ar putea fi dorit cîndva. Fără de această năzuinţă şi mărginindu-se numai la constatarea faptelor, ştiinţele naturale ar fi rămas sterpe, fără folos practic, satisfăcînd numai curiozitatea naivă a omului. Dar, dela Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei încoace, — străduinţele ştiinţelor exacte (naturale, fizice) au fost îndreptate spre inventarea de instrumente cît mai perfecte, menite să înlesnească „experimentarea”, adică creiarea artificială a condiţiunilor în cari fenomenele observate în natură se produc cu necesitate. Instrumentele şi aparatele au sporit puterea de creaţiune a omului într’o măsură nebănuită. Prin deslegarea problemei tehnice, omul deveni un „artist” în stare să constrîngă natura să se transforme după dorintele lui. Aşa fiind, omul modern, cînd doreşte ceva, se adresează ştiinţei cerîndu-i mijloacele tehnice cu ajutorul cărora să se poată produce lucrul dorit. Dorințele omului, la început modeste şi satisfăcute prin mijloace tehnice descoperite prin observaţie intîmplătoare, s’au înmulţit însă neîntrerupt şi au împins la cercetări sistematice, la constituirea ştiintei. Dar dorinţele n’au devenit numai numeroase, ci şi foarte variate, astfel că și știința s’a ramificat în ştiinţe speciale. Una din ştiinţele acestea speciale este sociologia. Oamenii, cînd doresc ca societatea să fie organizată mai bine decum este, caută un artist care să le satisfacă dorința. Şi s’au prezentat în toate timpurile, și mai ales în timpurile noastre, mulţime mare de artişti sociali. Ei arată în culori cît se poate de atrăgătoare cum ar trebui să fie societatea ca să fie bună şi perfectă şi făgăduiesc că vor reforma-o după gustul şi dorința tuturora, dacă-l vor urma şi-l vor asculta. Mulțimea a ales și alege de obiceiu pe cel ce face promisiunile cele mai frumoase. Cîteodată alegerea e bună, foarte adeseori greşită. Bună este alegerea cînd reformatorul este şi technicean social, rea, cînd mijloacele sale technice sunt insuficente sau lipsesc cu totul. Reformatorii cari au condus omenirea spre ascensiunea socială au fost totodată şi inventatorii tehnicei sociale. Oamenii îi admiră însă mai mult pentru rezultatele ce au obţinut, nedînd atenție laturii tehnice. Abia atunci cînd (şi acolo unde) problemele de reformă socială deveniră foarte complexe, s’a trezit reflexiunea asupra mijloacelor tehnice. Interesul s’a concentrat asupra cercetării felului cum reformatorii geniali au procedat pentru a înfăptui ideile lor. Dela constatarea şi descrierea faptelor, de la istorie, s’a trecut la explicarea faptelor, la ştiinţa socială şi, în acelaş timp, la încercări de experimentare raţională, la tehnicism social.
Sociologia ca ştiinţă (care năzuește să rezolve şi problema technică), începe cu Tucidide, „Politeia” si „Legile” lui Platon, precum şi „Politica” lui Aristotel sunt primele manuale de sociologie, cari, pe lîngă teoria pură, dau si indicațiuni tehnicei menite pentru cei ce se dedică artei sociale. Abia după multe secole apare un nou autor genial, Machiavelli, care îmbogățește ştiinţa socială cu două tratate clasice: „Discursurile asupra primei decade a lui Titu Liviu” si „Principele”. În „Principele” său, Machiavelli nu vrea să dea o teorie generală, un tratat de sociologie, ci încearcă să dea regule precise pentru arta guvernării, pentru arta politică. Si întrucît, pe acele vremuri, o ştiinţă socială generală, o sociologie, încă nu exista, Machiavelli scoate regulele sale din studiul evenimentelor istorice. Observînd cum au procedat oamenii pentru a dobîndi o domnie şi a o păstra, noi putem desprinde regulele, prin a căror aplicare într’un caz special putem obține rezultatul dorit. Machiavelli cunoaşte mai ales istoria Italiei, cunoaşte oamenii politici şi caracterul lor, cunoaşte arta lor politică. În temeiul acestor cunoştinte, Machiavelli expune un plan de acțiune cu un scop bine determinat: alungarea străinilor din Italia şi unirea tuturor Statelor italiene într’un Stat național, după pilda Spaniei şi a Franței. Machiavelli e în căutarea omului în stare să înfăptuiască această idee. Dar numai dorința, oricît de adîncă şi sinceră ar fi, nu ajunge, căci atunci dece n’ar fi încercat Machiavelli el însuşi să conducă acțiunea? Acel artist politic trebuia căutat între principii de atunci, între cei ce aveau sau îşi dobîndiseră rangul de conducători politici, de „principi”. Dar Machiavelli nu l-a găsit, aşa cum Platon nu-l găsise pe regele-filozof sau filozoful-rege în stare să înfăptuiască Statul său ideal, şi aşa cum teoria politică a lui Aristotel n’a găsit lungă vreme „Principii” dispuşi să se folosească de preceptele sale tehnice.
Dar deja Polibiu, scriind istoria Romanilor şi cercetînd cauzele puterii lor, constată că ei au înfăptuit cea mai bună constituţie. Politica Romanilor a confirmat astfel teoria aristotelică. Problema ce ne interesează pe noi aci este, dacă regulele practice ale lui Machiavelli au fost confirmate de istorie, dacă exemplele date de dînsul au fost bine alese şi prezintă într’adevăr toate cazurile posibile, permiţînd a desprinde regulele general valabile. Teza lui Machiavelli este: „Dacă un principe ar urma regulelele mele, ar reuşi să întemeieze o domnie puternică în Italia; că niciun principe n’a reuşit pînă acuma, deşi toți aveau această dorinţă, se explică din faptul că toți au făcut greşeli tehnice, după cum se vede din cutare şi cutare exemplu.” Pentru a înţelege bine intenția lui Machiavelli şi pentru a evita o interpretare greşită a „Principelui”, trebuie să ţinem seama de faptul că preceptele sale nu sunt aplicabile decît în condițiile particulare în care se afla Italia de atunci. Ele derivă, ce-i drept, din principii generale de guvernare, dar trebuie să servească unei acțiuni directe într’o situație concretă. Eroarea interpreţilor săi de mai tîrziu a fost că au crezut, cumcă „Principele” cuprinde regule aplicabile în orice situație istorică. Dar chiar comparația „Principelui” cu „Discursurile” sale ne arată că „Principele” nu este un manual de artă politică, ci un manual de tehnică politică, menit să-l ferească pe un principe italian din aceea vreme de greşeli de tactică în urmărirea scopului propus: de a uni Italia subt un singur sceptru. Tehnica „machiavelică”, cuprinsă în „Principe”, ar fi deci aplicabilă numai în condiţiunile particulare ale Italiei Renaşterii — şi în cazuri asemănătoare.
Cum se face însă că niciun principe italian, chiar dintre cei ce au cunoscut tratatul lui Machiavelli, n’a înfăptuit scopul propus de autor?
Din două una: sau nu existau între acești principi caractere cari ar fi acceptat sfaturile lui Machiavelli, sau sfaturile sale, regulele fixate de el, erau greşite. Prima ipoteză trebue eliminați dela început. Italia de atunci produsese doar un mare număr de „principi” geniali, între cari pe un Cezare Borgia. Într’adevăr, acesta mai ales atrăsese atenţia autorului „Principelui” şi pentru el era menit în primul rînd acest manual. Dar să fi fost într’adevăr numai vina împrejurărilor (boala lui Cezare într’un moment critic) că acest principe n’a putut realiza dorința tuturor patrioţilor italieni de atunci? Noi credem că nici Cezare Borgia, nici un alt principe italian n’ar fi reuşit, urmînd chiar cu sfinţenie preceptele lui Machiavelli — deoarece aceste precepte sunt greşite.
Dovada pentru afirmaţia noastră ne-o dă tot istoria. În condiţiuni asemănătoare: amestecul străinilor, lupte pentru ocuparea tronului etc., Ştefan cel Mare a înfăptuit în Moldova, ceea ce dorea Machiavelli pentru Italia: întemeierea unei domnii puternice.
II
Cert este că Ştefan cel Mare n’a cunoscut teoria lui Machiavelli („Principele” e scris în 1513), cum dealtminteri nici Machiavelli (Care în anul morții lui Ştefan, 1504, era de 35 de ani) n’a cunoscut politica domnitorului Moldovei, n’a avut posibilitatea să studieze arta politică a acestui principe genial. Ispititoare însă este ideea de a cerceta in ce măsură Ștefan cel Mare corespunde imaginei „Principelui” lui Machiavelli, şi mai ales in ce măsură se deosebeşte de ea. În cadrul expunerilor de faţă nu putem decît să schiţăm problema, care, pentru a fi analizată în toată întinderea ei, ar cere un tratat voluminos. Aci, cîteva însemnări numai.
Citind „Principele” lui Machiavelli şi amintindu-ne de felul cum s’a comportat Ştefan cel Mare în deslegarea practică a problemelor, ne uimeşte intuiţia genială a marelui Voevod prin care cunoaște importanţa diferitelor probleme si cum, în urmă, știe să le dea, printr’o tehnică desăvîrşită, o deslegare perfectă. Înlăturarea lui Petru Aron, Ştefan cel Mare o consideră cu drept cuvînt ca o condiţie fundamentală pentru consolidarea domniei sale. Existenţa lui Petru Aron implica două primejdii pentru noul domnitor: amestecul străinilor (al Poloniei şi apoi al Ungariei) precum şi trădarea din partea unor boieri ademeniţi de fostul domnitor. Întrebarea e, dacă Ştefan ar fi procedat în acelaşi fel, în cazul cînd Petru Aron ar fi fost numai un pretendent oarecare, iar nu şi ucigașul lui Bogdan, tatăl lui Ştefan. Care este în această acţiune partea calculului politic şi care cea a setei de răzbunare?
E greu să presupunem că setea de răzbunare să se fi menţinut cu aceeaş intensitate prin 12 ani, ci acţiunea lui Ştefan ni se pare izvorîtă în primul rînd din năzuinţa sa de a înlătura orice posibilitate ca vecinii Moldovei, Polonii şi Ungurii, să-l ameninţe cu un pretendent la tron dînd neîntrerupt prilej unor boieri nemulţumiţi de a unelti împotriva domnitorului.
Ca şi în Italia lui Machiavelli, aşa şi în principatele romîne, partidele boiereşti constituiau o statornică primejdie pentru consolidarea unei domnii. Ștefan a ştiut să înlăture această primejdie, procedînd cu mult tact. El n’a căutat să guverneze numai cu boierii cari l-au ajutat la dobîndirea tronului, ei i-a primit şi pe foştii colaboratori ai lui Petru Aron în rîndul consilierilor săi şi chiar pe cei ce fugiseră cu Petru Aron, Ștefan îi primi cu iertare la întoarcerea lor. „Oamenii, cînd primesc binele dela acela dela care nu se aşteaptă decît la rău, sunt mai indatoraţi față de binefăcătorul lor„, zice Machiavelli. Marea autoritate a lui Ştefan faţă de boierii săi, a rezultat şi din felul cum Ștefan a ştiut să cîştige dragostea poporului. „Unui domnitor care ştie să poarte frînele guvernului şi căruia nu-i lipseşte de loc curagiul în vremuri de grea cumpănă şi nici ceea ce îi trebuie pentru a întretine Spiritul poporului, nu-i va părea rău niciodată că a pus temeiu pe iubirea sa„. Ștefan a venit la domnie cu ajutorul boierilor, dar el nu le-a dat voie să asuprească mulţimea pentru a se îmbogăţi. Mijloacele de cari s’a folosit a fost: întreprinderi războinice în afară, activitate organizatorică intensă înăuntru. Dar pentru a învinge asupra duşmanilor din afară şi a păstra liniştea şi solidaritatea înăuntru, domnitorul trebuie să dispună de un instrument tehnic perfect. Acest instrument şi l-a creiat Ștefan: armata naţională, armata de ţărani. Din momentul ce boierii deveniră generali ai unei armate puternice supt comanda supremă a unui strateg genial cum era Ștefan Vodă, Moldova se ridică la rangul unui Stat puternic, temut de duşmani şi respectat de prieteni. Iată cum glăsuieşte Machiavelli, parcă ar vorbi de Ștefan cel Mare: „Un domnitor nu trebue să aibă altă preocupare, nici alt gînd şi nici să-şi îndrepteze studiile în altă parte decît numai către războiu, aceasta este îndeletnicirea cea mai potrivită pentru acela care comandă şi folosul unei asemenea Ştiinţe este de aşa fel încît nu numai că păstrează Statele acelora cari sunt născuţi pe tron, dar încă adesea ea aduce la tron pe aceia cari sunt născuţi simpli particulari. Şi din contră, se dovedeşte că, atunci cînd domnitorii s’au gîndit mai mult la petreceri decît la arme, ei şi-au pierdut Statul. Cea dintîiu cauză care te face să-l pierzi este nesocotirea acestei arte, tot aşa după cum hărnicia în arta războiului este mijlocul de a cuceri un Stat„. Vorbind de armata naţională, Machiavelli zice: „Fără armată naţională niciun domnitor nu poate fi în siguranţă… Trupele naţionale sunt acelea cari se compun din supușii tăi şi din credincioşii tăi; toate celelalte armate sunt mercenare sau auxiliare„. Mercenarii au prăpădit, pe vremea lui Machiavelli, Italia, şi imposibilitatea de a organiza o armată naţională a împiedicat la noi, mai tîrziu, desăvîrşirea operei lui Mihai Viteazul şi l-a pierdut pe Tudor Vladimirescu.
Dar pe lîngă aceste asemănări, ce se pot desprinde prea lesne, între Ștefan Vodă şi Principele ce-l dorea Machiavelli pentru Italia, personalitatea lui Ștefan ne poate da prilejul să explicăm erorile lui Machiavelli. Politica nefastă a Papilor, neputincioşi pe deoparte de a înfăptui ei înşişi unitatea Italiei, iar pe de altă parte aţîţînd neîntrerupt rivalitățile între Statele italiene pentru a-și păstra Statul lor, i-a întunecat lui Machiavelli, ca şi celor mai mulți oameni politici italieni din vremea sa, înţelegerea importanţei religiozităţii, a adevăratei religiozităţi şi a adevăratei moralităţi, pentru consolidarea unui Stat. Dacă Machiavelli l-ar fi cunoscut pe Ștefan cel Mare, capitolul al XVII-lea al „Principelui” său („Cum trebuie să-şi țină domnitorii făgăduielile„), capitol care i-a atras lui Machiavelli atîta hulă, ar fi primit alt conținut. „Un domnitor„, zice Machiavelli „n’are trebuință să aibă însuşirile ce am arătat, dar trebuie să pară că le are pe toate. Voiu adăuga chiar că a avea şi a te sluji de toate aceste însuşiri este primejdios şi că este folositor întotdeauna să te prefaci că le ai; aşa că domnitorul trebuie să pară îndurător, credincios, omenos, religios şi cinstit, dar trebuie să fie stăpîn pe sine, pentru ca, la trebuință, să poată şi să ştie să facă şi cu totul dimpotrivă„. Pilda lui Ștefan cel Mare dovedește că domnitorul trebuie să aibă într’adevăr aceste însuşiri pentru a fi respectat şi iubit de poporul său.
Machiavelli trăeşte într’o atmosferă care înăbușă orice avînt eroic, care usucă sufletele de orice porniri nobile și desinteresate. Politica este pentru el un joc primejdios, o ţesătură de intrigi şi curse. Numai cel inteligent, viclean peste măsură, şi hotărît să îndrăznească totul putea să răzbească şi să domineze. Patriotismul înflăcărat al lui Machiavelli căuta între cei răi pe cel mai rău ca să poată îndeplini misiunea de a uni Italia supt un singur sceptru. Dar întrebarea e: poate un asfel de om să deștepte însuflețirea mulţimii, spiritul de jertfă, credința într’un viitor mai bun? Putea lumea să dorească de a schimba pe micii tirani imperfecți, cu un singur tiran, diavol perfect?
Cum Italia de atunci nu putea produce decît un astfel de Principe, problema pusă de Machiavelli rămase fără deslegare posibilă.
Cei ce l-au cunoscut pe Ștefan cel Mare, au văzut şi admirat în el pe Principele care a întrunit toate însuşirile necesare unui domnitor ideal. I. Ursu, în cartea sa „Ștefan cel Mare”, citează rîndurile lui Miechovița, din care personalitatea marelui Domn ni se înfăţişează în deplina ei strălucire: „O! Bărbat glorios şi victorios; care ai biruit pe toți regii vecini. O! om fericit, căruia soarta i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile. Căci pe cînd natura a dat altora calităţi numai în parte și anume unora prudenţă împreunată cu şiretenie, altora virtuţi eroice şi spirit de dreptate, altora biruinţă contra dușmanului, numai ție ți le-a hărăzit la un loc pe toate. Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor contra tuturor duşmanilor. Nu în zadar eşti socotit printre eroii secolului nostru„.
Arta guvernării nu se poate întemeia, cum credea Machiavelli, numai pe calcul, ci ea cere o adîncă înţelegere a sufletului omenesc, un acord perfect de simțire între conducător și mulțime. Mulțimea nu e nici bună nici rea; conducătorul o poate face bună, dacă el însuși este într’adevăr bun. El o poate face capabilă de orice jertfă pentru apărarea patriei, a credinţei, a moralei, pentru înfăptuirea unei culturi înalte, dacă el însuşi e însuflețit de acest spirit de jertfă.
Frederic al II-lea al Prusiei, şi el numit de posteritate „cel Mare”, a scris înainte de urcarea pe tron un „Anti-Machiavelli”; Ştefan cel Mare a dovedit prin guvernarea sa, că teoria lui Machiavelli are nevoie de o nouă analiză şi de o rectificare în unele puncte esențiale.
III
Utilitatea practică a unor astfel de studii nu poate fi tăgăduită. În Statele moderne, problemele ce se pun conducătorilor politici sunt atît de complicate şi dificile, încît numai oameni politici geniali le-ar putea rezolva fără pregătire teoretică. Cunoaşterea teoriei, nu numai că poate împiedica greşeli, dar ea înlesneşte acţiuni cu efecte previzibile, adică aplicarea de mijloace tehnice raţionale.
Politica empiristă degenerează cu necesitate în politicianism deoarece nici nu poate desprinde cu claritate scopul principal al acţiunii politice, nici nu cunoaşte toate posibilităţile tehnice pentru a asigura rezultatul dorit. E adevărat că în anumite timpuri şi împrejurări, vrednicia oamenilor a fost suficientă în domeniul acţiunii politice, dar lipsa unei pregătiri teoretice şi tehnice a conducătorilor politici schimbă toată istoria unui popor, cînd timpul şi împrejurările iau altă înfăţişare. Într’un Stat modern, clasa conducătoare trebue să primească o educaţie politică desăvîrşită. Genii nu se pot creia prin educatie, dar oameni vrednici, cinstiți, harnici, împlinindu-şi cu sfinţenie datoriile către patrie şi neam — astfel de caractere se pot forma prin educaţie, dîndu-li-se în acelaș timp şi o temeinică pregătire teoretică şi tehnică în domeniul activităţii politice.
Progresul sociologiei depinde de stabilirea unei legături strînse a teoriei sociale cu practica, ca experiență, prin elaborarea continuă a unei tehnice servind artei sociale. Auguste Comte a cerut separaţiunea teoriei de practică, ceea ce nu însemnează insă înstrăinarea ştiinței de artă. Afirmaţia că politica practică se învaţă prin istorie îsi dobîndeşte adevărata semnificaţie şi importanţă dacă între istorie şi politică se aşează ştiinţa politică, teoria întemeiată pe experienţa istorică. Dealtminteri, se poate spune cu aceeaş dreptate că popoarele şi oamenii politici nu învaţă nimic din istorie.
Material reprodus din revista Însemnări Sociologice anul I, nr. 2, mai 1935
http://www.rostonline.ro/2016/11/stefan-cel-mare-si-arta-de-a-guverna/
