”Atunci când atingem un punct de vedere superior, privirea noastră mătură orizontul. Fumul urcă foarte sus. Căminele poporului arată și dovedesc fericirea sa”.
Nintoku Tenno (sec. IV-V)
Să fie iminent un război între Statele Unite și Japonia? Putem să admitem acest lucru mai cu seamă dacă citim analiza lui Friedman și LeBard (The Coming War with Japan). Această lucrare este importantă căci ea nu este unul dintre acele nenumărate studii care înțeleg să atace trecutul japonez. Este o carte care caută să înțeleagă motivațiile politicii japoneze care au condus, acum 52 de ani, la Pearl Harbour. Declanșând acest atac, Japonia a sperat să monteze populația americană împotriva politicii președintelui său, care contravenea regulilor neutralității. Dar Japonia nu a reușit lovitura: dimpotrivă, ea a căzut în capcana pe care i-o întinsese Roosevelt. Noi, germanii, nu ar trebui să neglijăm analizele serioase ce prevăd un conflict între americani și japonezi, căci oamenii politici anglo-saxoni consideră termenii ”german” și japonez” ca fiind interșanjabili.
Aș vrea să dau ca probă prefața lui Edward Seidensticker la cartea lui J. Taylor, Shadows of the Rising Sun – A critical View of the “Japanese Miracle”. În această prefață, putem citi: «Vechii noștri dușmani, germanii și japonezii, par a fi popoarele care, pentru noi, sunt cel mai dificil de inserat într-un sistem». Reflecție curioasă, mai ales pentru cei care s-au mulțumit să citească cartea lui Büscher și Homann, Japan und Deutschland, care apăra teza că cele două țări erau bune eleve ale Statelor Unite. Dacă ar fi fost adevărat că succesul economic japonez ar decurge direct din cei câțiva ani de regim militar american, atunci Filipinele ar fi trebuit să devină marea putere dominantă a Pacificului, fiindcă ele au beneficiat vreme de mai bine de o jumătate de secol de o administrație americană! Să fim serioși: ceea ce îi neliniștește pe oamenii politici americani în fața succesului economic al Japoniei (și parțial de asemenea al Germaniei) este faptul că acest succes contrazice anumite premise ideologice și că, în consecință, Japonia nu poate intra într-un sistem gândit în manieră americană.
Exemplul prusac
Până acum, Japonia este singura țară ne-europeană care a reușit să creeze o societate industrială și productivistă (progresiv, vechile colonii japoneze ajung și ele la acest rezultat, cum ar fi Taiwanul și Coreea de Sud, sau aliatul său în al Doilea Război mondial, Thailanda). Lucrul acesta se datorează modelului pe care japonezii l-au adoptat, adică modelul prusac.
În 1853, japonezii au realizat înapoierea lor militară și tehnologică, la sosirea canonierelor americane. Un pericol îi amenința, ca și pe alte puteri asiatice: să fie constrânși să accepte tratate nedrepte, care să-i facă să se îndatoreze față de străini, să fie obligați să admită ca datoria să fie controlată din afară și să admită ca clauzele acestor tratate să fie realizate prin intermediul loviturilor de tun. Nu le rămânea decât o soluție: să accepte o politică de modernizare după tipic european cu scopul de a-și spori puterea și de a avea astfel măcar o șansă de a se dezvolta. Intelectualii japonezi s-au pus să studieze intens instituțiile țărilor europene care erau considerate cele mai performante. Intenția lor inițială era aceea de a le concilia, în măsura posibilităților, cu tradițiile japoneze. Pentru instituțiile de bază care sunt constituția și treburile militare, ei au studiat Prusia, ale cărei instituții le considerau adaptabile la cazul japonez.
Opera juriștilor germani Hermann Roesler (1834-1894) și Albert Mosse (1848-1925) a fost determinantă în elaborarea Constituției Erei Meiji, aplicată începând din 1889. Pe plan ideologic, această constituție se baza pe concepția asupra statului a lui Rudolf von Gneist și a lui Lorenz von Stein, care primise la Berlin și la Viena, în 1882 și 1883 a doi consilieri ai Împăratului, Hirobumi Ito și Kowaski Inoue, însărcinați să elaboreze constituția. Gneist și Stein reprezentau concepția statului-providență de secol XVIII, mai exact concepția monarhiei sociale, care tindea să creeze condițiile instituționale pe baza cărora liberul joc al forțelor sociale, dorit de liberali, se transforma sau trebuia să se transforme într-o ordine socială justă. Bismarck era un reprezentant al acestei tendințe, cu atât mai mult cu cât Gneist fusese purtătorul de cuvânt al opoziției liberale pe vremea celebrului ”conflict al bugetului”, care animase parlamentul prusac și reprezentase astfel dreapta; ca urmare, Gneist devenise unul dintre protagoniștii cei mai hotărâți ai politicii bismarckiene (ceea ce nu era deloc contradictoriu).
Importând constituția prusacă de la 1850 (și nu constituția germană de la 1871, cum se afirmă uneori pentru a o defăima pe aceasta din urmă), constituționaliștii japonezi instituiau un Parlament compus din două camere, adică o cameră a aristocrației (pentru care vechea castă conducătoare a fost divizată în 5 categorii) și o cameră a reprezentanților, aleși după un model de sufragiu cenzitar, determinat de plata unui anume impozit (în 1925, japonezii trac la sufragiul universal limitat la bărbați). Puterea legislativă era concentrată în mâinile Împăratului, dar acesta nu putea s-o exercite decât în acord cu parlamentul. Acesta din urmă stabilea și bugetul de stat. În cazul în care nu se cădea de acord asupra bugetului, administrația avea ca sarcină să reia bugetul din anul precedent. În felul acesta Roesler a încercat să rezolve în Japonia ”conflictul bugetului”, care agitase atât de mult Prusia!
Conform structurii prezidențiale a monarhiei constituționale, numirea miniștrilor nu avea nevoie de acordul Parlamentului, ceea ce nu va împiedica apariția guvernării de partid în anii 20 ai secolului trecut. Puterea supremă era în mâinile Împăratului, care nu putea s-o exercite decât în cadrul constituției. Regulile de funcționare ale Consiliului de Stat, instanță secretă, ale Cabinetului și Parlamentului limitau de o manieră drastică puterea de a guverna în mod direct de care dispunea Împăratul în Japonia tradițională, lucru care constituia – fără îndoială – o inovație extraordinară. Aceste reguli au fost introduse în același timp cu un drept ce prevedea guvernarea într-o mare măsură prin ordonanțe și decrete, depășind net, în acest domeniu, modelul prusac. Acest drept a făcut din Japonia un stat administrativ care a permis, în concordanță cu etica politică confucianistă, construirea și organizarea într-un interval foarte scurt a unui stat modern. Introducând dreptul constituțional prusac, japonezii au adoptat de asemenea și dreptul civil și dreptul comercial german, cărora Germania actuală le datorează esența sănătății sale economice.
Japonia a încercat mai întâi să-și organizeze armata pe model francez, căci mitul napoleonian era încă viu. Dar generalul prusac Jacob Meckel, devenit celebru prin cartea sa intitulată Elemente der Taktik care i-a adus stima lui Moltke, i-a convis pe japonezi să abandoneze acea opțiune. La recomandarea lui Moltke, Meckel a devenit consilierul lor și i-a convins să întreprindă reforma lor militară după modelul prusac. Victoria militară germană din 1870/71 a erodat imaginea Franței în lume și l-a ajutat indirect pe Meckel în realizarea proiectului său.
Care sunt rațiunile profunde care au motivat această orientare prusacă? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie mai întâi să ne amintim că Japonia a putut adopta cu succes modele europene pentru că, așa cum arată studiul istoriei sale, în cadrul său au apărut instituții și idei care corespundeau surprinzător de bine cu cele născute în Europa occidentală, într-un context religios și spiritual totuși radical diferit. Pentru a cita câteva exemple: călugărul zen Takuan (1573-1645), un soi de Calvin japonez, a dezvoltat o docyrină budistă a predestinării, asociată unei morale practice a afacerilor; în ce-l privește pe călugărul Shosan Suzuki (născut în 1579), el a fost un fel de Adam Smith japonez, care a demonstrat că morala practică a afacerilor era un principiu budist, vaorizând în același timp casta comercianților, a cărei funcție principală ar fi aceea de a crea libertate oferind mărfuri.
Japonezii, care, vreme de secole au observat în sânul altor culturi toate fenomenele care li se păreau înrudite propriilor lor instituții pentru a le mobiliza în profitul Japoniei, au fost motivați în mod esențial, în ochii mei, de raportul tacit care exista între virtuțile așa-zis ”prusace”, cum ar fi gestionarea eficace și non-partizană a funcțiilor statale, și Statul bazat pe ordine.
Japonia este de altfel singura țară din lumea budistă unde s-a operat o transformare a valorilor monarhiste în valori militaro-birocratice, ca în Prusia, unde Statul Ordinului teutonic a devenit statul prusac. Astfel, în Japonia, budismul, non războinic, a devenit religia castei cavalerilor, a samurailor, a cărei existență însăși prezintă o analogie frapantă cu Europa occidentală. Această transformare a avut loc în perioada Kamakura (1192-1333), adică în epoca în care, în Europa, apărea cavaleria cruciată. În această perioadă, în Japonia se întărește legătura spirituală între cavaler și călugăr, două figuri în căutarea depășirii de sine, adică două figuri care caută să treacă peste frica de moarte, să stopeze tendințele omenești, prea omenești, către decadență și uitarea datoriilor.
Când Japonia începe să se doteze cu o industrie care, în prima etapă, este în principal o industrie militară sau, cel puțin, o industrie legată de sectorul militar, această disciplină și virtuțile sale monarhic-războinice se transformă în cult al activității industriale. În felul acesta, Japonia a putut să-și asigure oamenii capabili să construiască nave de război și avioane. Progresul tehnic care, în felul acesta, își face imediat apariția, îi permite Japoniei să refuze tratatele nedrepte care îi fuseseră impuse, ca și jurisdicția specială a consulatelor care implica extrateritorialitatea europenilor rezidenți în Japonia și putea mereu să dea pretext unor intervenții militare a puterilor străine, grijulii să-și ”protejeze” resortisanții. Japonia putea imediat să reclame egalitatea în drept în fața puterilor europene și dreptul său de a dispune de un imperiu colonial. Toate celelalte state ne-europene, vechi mari puteri mondiale, cum ar fi China, Turcia, Egiptul sau India, care nu au reușit o reformare a armatei lor, preludiu al unei industrializări moderne, au fost menținute într-un stadiu pre-industrial mizerabil.
Constituția lui MacArthur
Când avem în minte toate aceste preludii istorice, putem să ne imaginăm șocul resimțit de către japonezi în 1945 când au debarcat în Japonia soldații puterii care, în 1853 deja, amenințaseră Japonia cu o invazie. Japonezii mobilizaseră toate eforturile lor pentru a scăpa de statutul colonial și acum riscau să-l suporte, după ce sucombaseră în fața coaliției URSS-ului, Imperiului britanic și Statelor Unite care, agitate un moment de un rasism în același timp nebun și misionar, deciseseră să democratizeze Japonia și s-o mențină la nivelul țărilor subdezvoltate ale Asiei. După toate aparențele, americanii credeau că astfel de procedee și astfel de obiective erau acceptabile și realizabile, ceea ce ne permite să ne întrebăm astăzi cum au putut fi calificate drept ”democratice”.
Din fericire pentru Japonia, războiul rece a izbucnit foarte repede și arhipelagul japonez trebuia să servească cel puțin ca punct de sprijin industrial. Apoi, Japonia a avut, în persoana lui MacArthur, un administrator militar conservator care a pus în mod direct frâne veleităților ”reeducatorilor” americani care încercau să experimenteze o ”revoluție socială”. MacArthur a înțeles imediat că o administrație militară corectă, capabilă să evite orice dezordine, nu ar putea fi posibilă decât dacă puterea ocupantă nu s-ar atinge de persoana lui Tenno și nu ar pune în practică fanteziile exterministe pe care le vehiculase propaganda de război. MacArthur a refuzat astfel să aplice toate măsurile pe care America în război intenționase să le ia împotriva Împăratului și s-a mulțumit să spânzure generalii care îl învinseseră în Filipine, ca și pe primul ministru, ceea ce l-a indignat pe Churchill, care pornea foarte logic de la principiul că, în acest caz, se putea intenta un proces și apoi putea fi trimis la spânzurătoare.
Conform cu principiile drepturilor popoarelor, guvernul japonez a rămas în exercițiu și noua constituție japoneză a putut vedea lumina zilei păstrând o filiație imediată cu principiile constituției Meiji, încât s-ar putea spune că aceasta din urmă a rămas formal în vigoare. Liberalii japonezi, adică cei care sunt liberali în sensul american al termenului și se disting de liberal-democrații japonezi, se îndoiesc de caracterul democratic al acestei constituții. Într-adevăr, spun ei, din cauza condițiilor impuse de capitulare, acceptarea de către camera aristocraților (care s-a suprimat ea însăși prin acceptul acesta) a noii constituții și sancționarea lui Tenno nu au avut decât un caracter formal. Această critică a stângii liberale conduce la o curioasă judecată de valoare, pe care o întâlnim și în Germania, care vrea ca reformele introduse de casta diriguitoare a țării (cum ar fi de exemplu dreptul de vot democratic pentru Reichstag) sunt bănuite de fascism, în vreme ce regimurile militare străine sunt considerate drept garanții de democrație!
Constituția lui MacArthur, așa cum o numesc criticii săi, a fost judecată în maniere foarte diverse. Pe de o parte, ea părea așa de liberală încât se putea spune că până și americanii ar fi respins-o, ceea ce este corect, în aceeași măsură în care Grundgesetz vest-germană nu ar beneficia de consens în Statele Unite din diferite motive, perfect inteligibile din punct de vedere conservator. De altfel, această constituție a fost contestată fiindcă ea constituia un nou avatar al constituției Meiji – iar MacArthur așa a perceput-o. Juriști japonezi, care doresc să fie citiți în Occident, tind evident să-i dea o interpretare ”occidentalistă”, descriind toate deciziile majorității parlamentare și ale tribunalelor japoneze drept tot atâtea acte de întărire a ”militarismului” sau ”naționalismului”. Lucrul acesta le asigură lor un public de lectori străini.
În orice caz, Japonia a reușit să practice noua sa constituție în sensul constituției a cărei continuitate în termeni formali este. Dovada că constituționalismul poate fi un mod de guvernare eficace, așa cum o atestă modul în care Japonia a reglat problema privatizării căilor ferate, în vreme ce în Germania datoriile de miliarde se acumulează. Între altele, să semnalăm că sancțiunea imperială le conferă legilor o semnificație religioasă, în optica majorității cetățenilor japonezi, măcar la modul inconștient. Ceea ce explică nivelul de criminalitate extrem de scăzut pe care îl cunoaște Imperiul Soarelui Răsare.
În ciuda exagerărilor proferate de către acești comentatori sau ideologi liberali, trebuie de asemenea să semnalez că actuala constituție a transpus totuși în fapte anumite proiecte sau idei apărate în perioada interbelică de către cel mai cunoscut reprezentant al ”noii drepte” de atunci, Kita Ikki, cum ar fi suprimarea castei aristocratice, cu scopul de a elimina obstacolele existente între Împărat și popor, și de a o înlocui cu o cameră consultativă aleasă, destinată a orienta deciziile camerei reprezentanților. Revendicările lui Ikki se refereau la reformele regentului Shotoku Taishi (574-622), pe care îl putem considera un Solon japonez. Într-o culegere de 17 articole, acesta a izvodit structura vechii constituții japoneze, sprijinindu-se pe un confucianism adaptat țării, adică un confucianism respectând religia budistă și acceptând mitul șintoist al Împăratului.
În scopul de a apăra Japonia de tulburările revoluționare, asemănătoare celor care zguduiau în permanență China, fiindcă acolo se afirmase că Împăratul, sau mai degrabă dinastia, pierduse mandatul cerului, Taishi i-a acordat Marelui Rege al Japoniei (O-kimi) titlul de Tenno, care, din această cauză, a fost decretat ”divinitate revelată” (arahito gami). Această doctrină, adesea prost interpretată, corespunde nici mai mult nici mai puțin concepției vest-europene a celor două corpuri ale monarhului. Existența celui de-al doilea corp al monarhului, invizibil și divin, implică concepția corporeității personale și teritoriale a ”Statului” (care, nici el, nu e ”vizibil”) și pe care monarhul îl simbolizează în calitate de ființă vizibilă. Consecința acestei doctrine: de aici înainte era imposibil ca Dumnezeu și Împăratul să poată fi în contradicție, ceea ce, ipso facto, excludea orice revoluție la modul chinezesc. Succesiunea la tron era legitimată prin filiație directă și dreptul celui mai vârstnic (ceea ce este o altă analogie cu Europa occidentală). În fața Împăratului, care domnește peste toți, toți sunt însă egali. Funcțiile nu sunt ereditare; funcționarii nu sunt recrutați decât pe baza competențelor lor. Poporul trebuie să asculte de Împărat, dar acesta nu are dreptul de a exercita o dictatură, deoarece el trebuie să țină cont de principiul consensului (art. 10 și 17).
Alt mijloc pentru a prezerva sistemul lui Tenno de orice pericol revoluționar: obligația, pentru autoritatea supremă, de a conserva o strictă neutralitate. Grație acestui principiu, sistemul de tip Tenno s-a putut menține în ciuda războaielor civile, a șogunatului și a sistemului feudal, ridicat împotriva intențiilor lui Taishi. Acest sistem prezintă deci o continuitate, asemănătoare celei a papalității romane. La vederea acestei evoluții, înțelegem de ce Japonia a împrumutat calea modernizării reactivând pur și simplu exercitarea directă a puterii de către Împărat, și putem de asemenea să înțelegem de ce revalorizarea rolului lui Tenno și democratizarea, desăvârșită în 1925, au fost concomitente. Trebuie să ținem cont de acest arrière-plan istoric pentru a sesiza corect demersul celor care se fac avocații ”obstacolelor” între împărat ți poporul nipon, obstacole care sunt mai ales ”Șogunatul” american sau intelectualii de stânga japonezi care reclamă apariția unui fundamentalism liberal prin intermediul unui cult pacifist cvasi-religios, chemat să devină o nouă religie de stat, sau încă opoziția de stânga care, într-un trecut recent, se entuziasmau pentru ritualurile politice ale orwellienei Corei de Nord.
Stânga germană și Japonia
Am putea gândi că Japonia oferă mult stângii germane în căutarea sa permanentă de patrii înlocuitoare. Căci, în fine, neostoita căutare a stângii intelectuale, căutarea febrilă de modele străine, găsea în Imperiul Soarelui Răsare o țară extra-europeană care a ținut piept imperialismelor occidentale, și-a conservat identitatea culturală într-o mare măsură, rămânând o țară industrială competitivă și ofensivă; am spune chiar mai mult: Japonia a devenit ceea ce este chiar pentru că a știut să-și conserve identitatea. Dar, pentru stânga germană, Japonia reflectă prea mult vechea Prusie pentru ca egofobia sa s-o poată admira. Un fapt este sigur: Japonia a reușit să stăpânească modernitatea într-un sens pozitiv; ea a construit o societate industrială, impermeabilă la orice mit revoluționar, a subliniat importanța unei reforme militare pentru dezvoltarea industriei (însoțită de o politică sistematică și fanatică vizând interzicerea oricărui export de armament, practică considerată ca frânând autarhia dezvoltării industriale), a inaugurat o cale conservatoare către dezvoltare care și-a demonstrat eficacitatea. Toate acestea contrar euforiei stângii germane în favoarea societăților multiculturale.
Apoi, Japonia demonstrează, prin succesul său, că religiile asiatice, în concret, nu oferă consolare ieftină, contrar celor ce cred adepții New Age-lui, ci indică mai degrabă o cale de mântuire personală ce se bazează pe asceză și muncă asiduă (după secolul al XVI-lea, călugării japonezi nu mai cerșesc ci convertesc populația la un ”ascetism imanentist”, oarecum în sensul în care îl înțelegea Max Weber). Când examinăm cum a fost tratată informația venită din Extremul Orient într-un hebdomadar ca Spiegel, constatăm că regimul abstrus al unui Mao Zedong a fost mai bine tratat decât politica japoneză, emanație a unor proceduri democratice. Un om de stânga chinez care se încurcă i se înșală, dar pretinde că lucrează pentru salvarea umanității, va fi mai bine judecat de către jurnaliștii noștri decât un om de dreapta japonez care comite câteva gafe finanțându-și campania electorală.
Această viziune asupra lucrurilor se datorează manipulării istoriei pe care am trăit-o în urma reeducării, optică pentru care Japonia a fost chiar făcută responsabilă de dezastrul atomic de la Hiroshima și Nagasaki. În acest cadru, stânga vorbea mult despre „responsabilitatea” Împăratului, recent decedat, ceea ce arată că această stângă, față de Japonia, instrumentalizează, o dată în plus, în profitul său, viziunea reeducată a istoriei.
Toate acestea sunt cu atât mai absurde cu cât „militarismul” japonez prezenta aspecte calificabile drept „extremă stângă”. În 1925, în Japonia, introducerea sufragiului universal era legată de un compromis: în același timp cu adoptarea sa era promulgată o lege vizând garantarea păcii civile, ce implica interzicerea tuturor organizațiilor ce vizau schimbarea structurii de stat și eliminarea proprietății private. Acest compromis obliga stânga să se adapteze la „socialismul imperial”, mai ales în momentul crizei economice, când armata, radicalizată îi constrângea pe guvernanții burghezi succesivi, mai ales în timpul războiului din Manciuria, să treacă la acțiune. Într-un memorandum adresat Împăratului (Tenno), viitorul prim-ministru Konoé evocă oamenii dreptei puternice și spune despre ei că nu sunt altceva decât niște comuniști mascați, care au îmbrăcat faldurile kokutai (idealul comunității naționale), planificând o veritabilă revoluție comunistă destinată să pregătească Japonia pentru un război de eliberare panasiatică.
Atunci când deputații japonezi au votat legea din 1938 ce decreta mobilizarea generală, reprezentantul poporului Nishio Suehiro din Partidul maselor populare (după război, el va fonda Partidul Democratic Socialist, dizidență a aripii sindicaliste tradiționale a socialiștilor, amici ai Coreii de Nord), declară că primul ministru japonez trebuie să fie un șef la fel de credibil pe cât sunt Mussolini, Hitler și Stalin. Stânga aplicase schema sa de luptă de clasă în politica internațională și admite că Japonia (ca și Germania) era o „națiune proletară”, opusă statelor bogate, care instrumentalizau o „morală superioară pacifistă” pentru a-și putea apăra posesiunile coloniale mai ușor. Această constatare, venită din partea unei personalități de stânga, precum Suehiro, a fost acceptată de un număr mare de oameni de dreapta, astfel încât, în Japonia, războiul a făcut obiectul unui consens global între stânga și dreapta.
Ori, cum stânga nu se distinge de dreapta decât în problema poziției împăratului, protagoniștii stângii manipulează istoria făcând sistemul de tip Tenno responsabil de război și tind să considere dreapta drept o grupare de canalii. Totuși, niciodată un regim cu adevărat totalitar sau național-socialist nu a câștigat puterea în Japonia, pentru că, odată cu monarhia, elitele tradiționale ale puterii își puteau afirma pozițiile, chiar dacă partidele erau reunite într-o mișcare, pentru motive care depind mai mult de circumstanțele de război decât de o ideologie clară. Și dacă am vrea să afirmăm răspicat culpabilitatea japoneză, trebuie să facem din popor responsabilul, având în vedere largul consens care a domnit pe întreaga durată a războiului. Dar o responsabilizarea globală a poporului japonez nu se potrivește cu dogma democratică a inocenței apriorice a poporului, mai ales dacă europenii sunt cei care acuză, judecând, în felul acesta un popor neeuropean, căruia i se impută o vină colectivă: pe bună dreptate atunci putem să-i bănuim pe „judecători” de rasism. În felul acesta, manipularea trecutului nu se mai poate face decât pe baza unor „analize structurale post-rasiste” a la Habermas, unde canalia este mereu cel care „reprezintă” trecutul.
Dar ne dăm imediat seama în ce continuitate se situează aceste analize: literatura stângii germane simpatizează foarte des cu proiectele cele mai surprinzătoare ale autorităților de ocupație americane din Japonia, cum ar fi de exemplu ideea stranie de a înlocui japoneza cu engleza, fiindcă aceasta, chipurile, ar fi maniera cea mai bună de a elimina ”structurile lingvistice non democratice” (dar, în aceleași lucrări, japonezii sunt acuzați că au vrut să le impună limba lor coreenilor, ceea ce este normal, fiindcă gramatica lor este ”non democratică”…). În felul acesta ne dăm seama că, în fond, cei de stânga nu tolerează defel multiculturalitatea, fiindcă o atacă prin toate mijloacele chiar acolo unde aceasta are un sens, adică la nivel internațional.
Stânga – este un fapt cert – crede în ”bunul sălbatic”, mit care-i condusese deja pe revoluționarii francezi să comită ireparabilul, în propria lor țară, în Vendeea și la Lyon. Iar atunci când locuitorii unei țări exotice nu se comportă, în viața lor cotidiană sau în cea politică așa cum s-a presupus că trebuie să se comporte, și când devin concurenți serioși, fie pe plan militar fie pe plan economic și astfel îi anulează stângii bunul său rol favorit, care este acela de a moși, de a ”ajuta la dezvoltare”, atunci măștile cad: aceiași moralizatori cer ca acea comunitate recalcitrantă să fie pusă la punct, în conformitate cu valorile care au fost declarate odată pentru totdeauna ca singurele valabile, sau cer chiar mai mult, bombardamentul atomic, covorul de bombe, eradicarea…
Politica germană și Japonia
În fața acestei voințe a stângii de a dori să uniformizeze și să pună totul la punct, suntem de-a dreptul obligați să considerăm calea particulară, sugerată de Japonia, ca pe o îmbogățire a orizontului experiențelor umane. Și de a o apăra ca atare. Dacă Japonia este pe cale să devină națiunea-ghid în materie de tehnologie – după ce li s-a reproșat multă vreme japonezilor că nu sunt decât niște ”imitatori” mai mult sau mai puțin talentați – este important să ne întrebăm foarte serios asupra semnificației ”căilor particulare” pentru dezvoltarea viitoare a umanității, și deci asupra potențialului de creativitate pe care acestea le încarnează. ”Căile particulare” au de partea lor faptul că se dovedesc a fi mereu cele mai bune căi; în cazul Japoniei, exemplul său a sedus celelalte țări din Asia orientală, în sensul în care el constituie o remarcabilă sinteză, reușită, între confucianismul tradițional și modelele europene (să adăugăm că această sinteză s-a putut desăvârși fiindcă modelul prusac a fost importat, imitat și japonizat).
Pe bună dreptate, mai multe voci au cerut americanilor să nu-i imite pe japonezi pentru a face față cu brio concurenței externe, ci să revină la propriile lor tradiții, mai ales cele puritane, ale muncii îndârjite, creatoare de bogăție, și, plecând de aici, semn al alegerii divine. Germanii ar face de altfel bine să imite în contul lor propriu acest sfat dat oamenilor de afaceri americani și, mai mult, să-l pună în practică d eo manieră încă și mai sistematică: studiind istoria Japoniei, ei ar vedea că propriile lor tradiții politice germane permit perfect ca o țară slabă să iasă foarte repede din propria sa mizerie pre-industrială.
Autorii germani care știu cum se petrec realmente lucrurile și, pornind de aici, nu împărtășesc opinia, curentă în zilele noastre, care vrea ca Japonia să fie ”elevul model al Statelor Unite” și, a fortiori, nu au cedat în fața spiritului timpului, care se vrea anti-prusac, nu-i critică pe japonezi fiindcă au adoptat modele prusace și nu modele britanice ”liberale și luminoase”. Desigur, Japonia nu este un stat ideal de factură liberal-democratică, ceea ce nu trebuie să ne împiedice să constatăm că țările ne-europene, care, mai degrabă forțat decât de bună voie, au adoptat modelul britanic, nu au depășit niciodată stadiul de sărăcie pre-industrială sau cel al sărăciei perpetue prin socialism, în ciuda ajutoarelor spre dezvoltare. Este cazul Indiei sau al țărilor din Caraibe. Sau au basculat în dictaturi socialiste așa-zis ”de dezvoltare” (Africa). Însă când regiuni ale ex- Commonwealth-ului britanic cunosc succesul economic conservând instituții de tip britanic, cum ar fi Singapore sau Hong Kong, ele se plasează sub nivelul Japoniei pe planul democrației pure și teoretice. Mai mult, aceste regiuni își datorează succesul în principal afluxului de capitaluri private japoneze și imitării modului de gestionare al întreprinderilor de tip japonez.
În trecut, schimburile germano-japoneze s-au efectuat într-un sens unic, motiv pentru care lumea politică germană nu a luat niciodată cunoștință corect despre treburile japoneze. Lucrul acesta este adevărat chiar pentru al Doilea Război mondial, când totuși serviciile secrete britanice pierdeau multe ore prețioase încercând să descifreze arcanele unei strategii comune germano-japoneze care nu exista…În ciuda numeroaselor interese comune care ar putea să-i unească pe germani și japonezi, oamenii politici germani fac totul pentru ca această reală comunitate de interese să nu se transforme într-o politică comună. Când un cancelar german se plânge în fața americanilor că Germania duce greutatea cea mai mare în finanțarea perestroikăi și acest cancelar face apel la ”alții” pentru a participa la această operație hazardată, el nu poate decât să suscite disprețul japonezilor.
Căci, în cele din urmă, aceștia nu sunt deloc responsabili pentru faptul că germanii, proști, se arată incapabili de a-și cunoaște propriile interese. Or, cum această plângere este adresată americanilor, japonezii ar putea foarte bine interpreta acest demers ca pe o amenințare, cu alte cuvinte, ca pe un apel către americani – care nu vor să plătească ei înșiși perestroika – să-i preseze pe japonezi. Aceștia percep în aceste exerciții de prost gust un fel de presiune morală constantă, care –iar obliga, în cele din urmă, să participe la această paradă a culpabilității în care oamenii politici germani au devenit maeștri și în care ei își etalează fără jenă disprețul pe care-l cultiva la adresa propriului lor popor. Japonezii suportă din ce în ce mai des aluziile jignitoare ca cele ale unui Helmut Schmidt, care se răzbună fiindcă japonezii nu urmaseră cândva nebunia sa a grandorii, refuzând rolul de locomotivă a economiei mondiale pe care el îl sugerase unui tandem germano-nipon. De unde argumentul său: japonezii trebuie să caute ”reabilitarea”.
Această denunțare infantilă a japonezilor nu are niciun sens pentru germani. Aceștia ar trebui mai degrabă să învețe lecția care se impune din conflictul care se profilează la orizont, între Japonia și Statele Unite. Ei ar învăța astfel că nu e destul să cunoști succesul economic pe scena internațională. Alte state au idei foarte clare asupra ”responsabilității pentru lume” ce decurge din puterea economică.
Pe baza ecuației de aici înainte convențională între interesele Occidentului anglo-saxon și cele ale ”democrației” (dar despre puterea cărui popor este vorba totuși?), nu e rușinos că nu guvernul legitim al Japoniei, democratic ales, poate defini această responsabilitate, ci, în locul său, administrația americană? Succesul economic japonez a avut loc în ciuda cantităților reduse de materii prime de care dispune metropola. O astfel de situație e precară, arată chiar o precaritate crescândă, căci Japonia cade din ce în ce mai mult în dependență față de exterior, slăbindu-și în același timp poziția strategică. Japonia ar putea în felul acesta să fie constrânsă să plătească la fel ca după un război pierdut.
Progresul pe planurile economic și tehnic devin un element cardinal al marii politici planetare, mai ales în momentul în care Statele Unite nu mai pot duce războiul fără tehnica japoneză și fără acordul Tokyo-ului pentru a finanța deficitul statului american (să nu uităm că contribuțiile japoneze și germane au permis Statelor Unite să extragă substanțiale profituri financiare din operațiunea kuweitiană). În atari circumstanțe, prezența trupelor americane acoperă o finalitate economică și tehnologico-politică, într-atât încât se riscă destinul Europei în profitul NATO. Publicul japonez simte mereu funia care riscă să-i fie pusă în jurul gâtului. Astfel, Japonia este împinsă în fiecare zi să riște o confruntare cu China; apoi, Coreea de Nord le ușurează conștiința anglo-saxonilor: ei pot găsi aici un Saddam Hussein care domnește de 40 de ani.
Ce consecințe ar putea avea toate acestea? Avertismentele pe care le lansează militarii nu pot fi neglijate sub pretextul că sunt exagerări, chiar dacă epoca noastră consideră, în teorie, că războiale nu mai sunt ”rentabile” (la fel se credea și înainte de Primul război mondial). Într-adevăr, încă din 1925, anul în care sufragiul universal a fost introdus în Japonia, un specialist britanic din marină a descris într-un roman derularea războiul Pacificului din 1941-45, cu o relativă exactitate.
Dacă urmăm atent firul conducător, menționat la început, apare imediat clar că o bună parte a publicului american își imaginează perfect că un război contra Japoniei este posibil, la fel de altfel ca și un război contra Germaniei, ceea ce nu trebuie să ne surprindă, având în vedere că adesea se pune echivalența între aceste două puteri. Acestea pot evita războiul plătind, evident pentru a susține ”cauze nobile”. Iar dacă aceste puteri se revoltă, ele vor putea fi ușor manevrate să cadă pradă acelor strategii fatale din care americanii și-au făcut o specialitate, contând pe slăbiciunea adversarilor lor și forțându-le, așa cum mărturisea ministrul de război al lui Roosevelt chiar înainte de Pearl Harbour, să dea prima lovitură și să treacă în fața opiniei publice internaționale ca ”agresori” ce merită o dreptă pedeapsă.
Astăzi, germani și japonezi plătesc imediat, voluntar, chiar fără a fi formal obligate ca în articolul 231 din Tratatul de la Versailles sau după procesul de la Nuremberg sau cel de la Tokyo. În plus, s-a extirpat din mentalul german, dar și din cel japonez, ”spiritul prusac” care se opune radical sentimentului anglo-saxonilor de a fi un popor ales. Se pare că există azi japonezi care ar dori ca noi, germanii, să aibă un președinte, care declară că 8 mai este o ”zi de eliberare” (pentru Japonia ar fi fără îndoială 6 august, ziua în care Hiroshima a fost bombardată atomic, urmare, cum bine se știe, a unei ”provocări” japoneze”). Într-adevăr, aceste două zile ale anului 1945 au inaugurat era de pace și libertate pe care o anunțase și promisese Roosevelt.
http://vouloir.hautetfort.com/archive/2010/06/08/japon.html
Articolul original a apărut în 1993
Traducere Cristi Pantelimon
