Există câteva similarități între anti-liberalismul românesc tradițional al lui Eminescu și doctrina anti-liberală a eurasianismului din Rusia actuală, dar și unele diferențe notabile. Și ideea naționalistă tradițională românească și ideea rusească eurasianistă de azi resping liberalismul, dar din motive diferite. Care sunt aceste diferențe? Să privim mai de aproape.
Și naționalismul românesc și eurasianismul rusesc sunt parțial inspirate de ideile germane, dar din arii diferite. Eminescu a fost inspirat de Schopenhauer și Eugen Dühring pe vremea când era student la Berlin în timpul lui Bismarck. Eurasianiștii ruși sunt inspirați de filosofii Revoluției Conservatoare Germane care au scris după primul război mondial. Totuși, acești gânditori, ca și Eminescu, au fost puternic influențați de Schopenhauer și aveau o viziune pesimistă despre lume. Eminescu a anticipat pesimismul lor în propriile sale scrieri. Pe de altă parte, pesimismul românesc, ca și anti-liberalismul românesc, se înrădăcinează în alte zone decât versiunea eurasianistă rusească.
Eurasianiștii ruși sunt pesimiști în legătură cu soarta imperiului lor; naționaliștii români sunt pesimiști în legătură cu soarta națiunii lor. România nu a fost niciodată un imperiu în sensul în care a fost Rusia, nici în sensul în care multe națiuni vestice au fost și ele. De aceea, a confunda pesimismul imperial al Rusiei cu pesimismul național al României este o eroare, chiar dacă ambele sunt radical opuse viziunii despre lume optimiste a americanismului și iudaismului.
Iată ce scrie un istoric despre motivele pentru care Eminescu era împotriva unora dintre aceleași lucruri împotriva cărora erau și eurasianiștii, dar din motive foarte diferite:
”Scopul lui Eminescu – el îl definea ca ”legea sa supremă” – era păstrarea ca atare a țării sale și a identității sale etnice… În consecință, interesul național trebuie să determine orice decizie politică, educațională sau culturală. Astfel, în ochii lui Eminescu, ceea ce el numea ‘liberalismul american’ (sau valorile umaniste vestice) pot pune în pericol unicitatea caracterului etnic românesc, și de aceea trebuie respinse… El a respins incompleta și superficiala occidentalizare de la 1848. Eminescu recunoștea numai două clase pozitive în România: nobilii și, mai presus de toate, țărănimea. Orice dezvoltare trebuie să se bazeze pe țărănime, și trebuie să fie una organică… Eminescu era la fel de apropiat de țărani ca și de boieri.”[1]
Problema este de aceea nu că eurasianiștii nu au dreptate să se opună ”liberalismului american”, ci că filosofia lor nu se potrivește cu motivele românești de opoziție față de acest liberalism. Naționalismul românesc a fost mereu în favoarea prezervării caracterului etnic al națiunii române, și s-a opus oricărui proiect imperial – fie el american, rusesc sau vest european – care ar fi încercat să distrugă principiul național. Lucrul acesta nu înseamnă că naționalismul românesc este împotriva cooperării dintre diferite națiuni, ci înseamnă că acesta judecă valoarea civilizațiilor, a imperiilor și a alianțelor după cum respectă sau nu principiul național etnic.
Naționalismul românesc nu respinge în mod necesar orice idee imperială. Este adevărat că Mihai Viteazu visa la un imperiu românesc, deși a fost asasinat înainte să fi creat unul. Cu toate acestea, el respecta toate celelalte naționalități care trăiau în România Mare, inclusiv pe secui, germani sau cazaci. Singurul motiv pentru care nu avea același respect pentru evrei sau turci era că aceștia nu arătau la vremea respectivă niciun respect pentru principiul național. Tipul de imperiu pe care Mihai Viteazu îl dorea pentru România Mare este ceea ce Carl Schmitt numea, în eseul său Ordinea de tip Grossraum, un ”Reich”. Cu terminologia lui Schmitt, un adevărat ”Reich” este un imperiu care există doar pentru a proteja naționalitățile, nu invers.
Intenția acestei observații nu este de a promova mai departe o stare de conflict între români și ruși. Departe de aceasta. Dacă pacea dintre două națiuni poate fi vreodată obținută, atunci diferențele dintre mentalitățile lor adânci trebuie să fie înțelese.
[1] Nagy-Talavera, Nicholas M., Nicolae Iorga: A Biography, p.69