Atingându-mă în trecere de numele D-nei Ioana Bot în legătură cu reacţia dumisale la facsimilarea manuscriselor eminesciene, îmi revăd, din scrupule de ateliar, fişele pe care mi le-a prilejuit – şi revin asupra clasificării în care am încadrat-o (desigur, provizoriu). „Puţiniştii” sunt, pentru mine, cei care excelează cu câte puţin din toate; le-am dat numele de la cărţile lui Al. Graur, puţine, subţiri, aducând în domeniul limbii informaţii de peste tot („Puţină aritmetică”, etc.), cenzurând acerb, citând enorm din autori cât mai îndepărtaţi şi necunoscuţi, bazându-se pe conceptele altora, pe schemele şi teoriile altora pe care le adaptează la realităţii despre care scriu, câştigând autoritate şi exercitându-şi-o energic, adică: puţină gramatică – dar pentru toţi, etc. (voi mai reveni asupra definiţiei; Sextil Puşcariu are sinteze monumentale despre „Limba română”, D. Caracostea a scris „Expresivitatea limbii române”, o carte de referinţă, Al. Rosetti are „Istoria limbii române”, Iorgu Iordan însuşi are tratate despre limba română exemplare – dar Al. Graur, contemporanul lor, cenzurează cu recenzii, note, emisiuni de radio, referate editoriale etc…). Punctul maxim de referinţă al lor, al „puţiniştilor”, poate fi considerat însuşi Titu Maiorescu, puţinătatea operei dându-i acest drept, pe care i-l întăresc, însă, şi adoptarea, adaptarea şi vehicularea în cultura română a celebrei teorii privind formele fără fond, şi pasiunea pentru citaţiuni, înclinarea către pedagogie (naţională), adaptarea unui tratat de logică din filosofi străini la cerinţele învăţământului românesc etc. (desigur, iarăşi trebuie să revin; ca să reuşească, „puţiniştii” trebuie să fie puţin numeroşi – Maiorescu a fost singur: când sunt mulţi ei devin verbigeranţi, abuzează de ironie şi – ca în zilele noastre – de expuneri televizate unde se fixează strict în scaunul moralităţii publice lansând, de pildă, apeluri scurte dar cuprinzătoare etc.). Puţiniştii sunt neapărat enciclopedişti – şi în cultura noastră, care a ratat definitiv, pare-se, momentul enciclopedist al secolelor XIX-XX, sunt foarte stimaţi, respectaţi, chiar temuţi pentru aerul de erudiţi pe care şi-l cultivă cu mare grijă.
De ce-am inclus-o pe Ioana Bot în categoria „Puţiniştilor”? Păi, iată de ce: din anul 2001, de când a scos cartea aceea fulgurantă: „Mihai Eminescu, poet naţional român”, Istoria şi anatomia unui mit cultural (Ed. Dacia) o tot aştept să revină cu precizări, cu sinteze cât de cât cuprinzătoare, cu îndreptări cel puţin – şi văzând că marea creaţie a dânsei a devenit, apoi, pipeta cu otravă din revista Dilemateca i-am făcut această imagine de aşteptare. Să ne înţelegem: eu îi accept şi chiar îi respect pe aşa-zişii detractori ai lui Eminescu pentru un singur lucru, că nu-l citează pe Eminescu. Atâta timp cât stau departe de opera lui, pot zice orice pe de lături, discută imagini şi se sting îm zona epifenomenelor. Pe de altă partre, atunci când îţi iei acest rol de demolator îţi revine o responsabilitate deosebită, aceea de a pune ceva în loc. Şi comuniştii au dărâmat palate – dar au pus în loc blocuri de locuit. Evident că plâng pentru casa lui Titu Maiorescu, mai ales când văd acoperişul în zig-zag al Magazinului Eva care i-a luat locul, pentru Muzeul Simu ale cărui coloane zvelte sunt amintite cu stridenţă de colonadele pătrăţoase de la Piaţa Romană, pentru palatul lui Lascăr Catargiu tot de pe acolo – dar, repet, există ceva în loc. De aceea tot aştept ca un T. O. Bobe să-şi construiască opera, de pildă – şi n-o văd. Acea responsabilitate se răsfrânge şi asupra Ioanei Bot întrucâtva – şi iarăşi o aştept să iasă din zona cărţilor tip „lamă de ras” şi să vină cu studii serioase care să ne responsabilizeze şi pe noi. Cu picătura de otravă pusă la locul şi timpul oportun nu se dizolvă calea ferată, nici autostrada, chit că sunt ele de modă veche şi nu-ţi plac…
Până una-alta, revăd fişele mai vechi la cartea dânsei amintită, şi în cele din urmă recitesc cele 80-90 de pagini care-i aparţin în propriu. Se comportă ca un puţinist tipic în acţiune. Alege cele mai năzbâtioase întâmplări de dinainte de 1989 pentru a argumenta că în anii comunismului s-a forjat un mit ideologic al lui Eminescu, face afirmaţii cel puţin şocante, avansează teorii uluitoare şi oferă interpretări de-a dreptul vulgare. Astfel, printre aberaţiile comuniste de final ar fi şi aceasta: „Marile sărbători destinate comemorării voievodului Mircea cel Bătrân, organizate de oficialităţile ceauşiste la scara enormităţii dezlănţuite în 1988-1989, au readus în atenţia tuturor Scrisoarea III, frecvent invocată, recitată etc. Înainte de orice altceva, ni se pare semnificativ că un poem romantic de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar nu vreun studiu de specialitate, oferea „naraţiunea majoră” a figurii istorice comemorate. Dar, prin versurile lui Eminescu, Mircea afirmă, în monologu-i exemplar, că îşi apără, cu o metaforă pe care orice şcolar român o cunoaşte pe de rost: patria este „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”. În condiţiile economice dure ale României vremii, sărăcia figura printre cuvintele nedorite sau chiar interzise de propaganda oficială, care s-a grăbit să îl înlocuiască, în toate situaţiile (televiziune, spectacole, afişe, lozinci etc.) cu altul. Alegerea nu era foarte vastă, din cauza structurii metrice a versului: au găsit libertatea („Eu îmi apăr libertatea, şi nevoile, şi neamul…”). În noua sa versiune, textul eminescian s-a bucurat de un succes nedorit de autorităţi şi a provocat numeroase glume, pentru că toată lumea înţelegea substituirea cuvântului incriminat ca pe o mărturisire involuntară a stării dezastruoase a economiei socialiste româneşti. Redusă la tăcere, „scoasă” dintre semele eminesciene ale identităţii naţionale, sărăcia se vedea de fapt pusă sub accent, într-o utilizare a mituluui contrară voinţei oficiale” (p.58-59). Sofistica merge, dar argumentaţia curge din eroare în eroare. Pe ce se bazează? Cine să fi înlocuit un cuvânt din „monologul” lui Mircea? N-am văzut, n-am auzit, n-am citit; poate la vreo serbare câmpenească prin cine ştie ce sat pierdut de lume să se fi întâmplat asta (acest tip de textualism cărtărescian se practrica în epocă). Până atunci, însă, d-na Ioana Bot trebuie să ştie că nu este vorba de un „monolog”, ci de un „dialog” între Mircea şi Baiazid. Versul eminescian este aşa: „Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…”, iar poetul foloseşte figura retorică numită antiteză: Apusul lupta pentru glorie – în timp ce eu, Mircea, duc o luptă de apărare; ei voiau să cucerească (lauri, de pildă) – eu vreau să păstrez ce e al meu. Cum se numeşte când iei dintr-o relaţie un termen şi-l exhibi ca generalitate?… Dacă, apoi, „orice şcolar român” deduce, de aici, că patria înseamnă „sărăcia, şi nevoile, şi neamul” (neapărat cu aceste virgule categoriale ale Ioanei Bot; un textualism „à la roumaine”, cum îi place dânsei să zică, dar punctual) – este cel puţin vina profesorilor de literatură română că nu-i spun, la ore, despre Lisimah şi Dromihete, din antichitate, la care face aluzie aici Eminescu (în Scrisoarea III poetul citează mult din Herodot şi Eschil, marca identitară a lui Baiazid fiind Xerxes; dacă nu ştii, mai bine nu te bagi). Poate că nu ştie, bietul profesor… Dar o enciclopedistă ca Ioana Bot – se lasă depăşită în materie de informaţie de „activiştii de partid”?! Dânsa l-a editat, parcă, sau a scris o carte despre Dimitrie Caracostea – care, nu este aşa, are un text devenit referenţial despre Scrisoarea III.
Recunosc, este atipic pentru un puţinist să folosească informaţii după ureche, această „semă” n-o prinde pe d-na Ioana Bot, trebuie să regândesc clasificarea. Şi nici următoarea fişă a mea nu semantizează această direcţie. Zice, aşadar, autoarea că mitul Eminescu a fost şi mai mult ideologizat, adică dinspre Evul Mediu s-a sărit tocmai în antichitate: „Subordonarea mitului la „nebunia tracismului”, iscată de Ceauşescu în ultimul deceniu al dictaturii, ar fi un alt caz demn de atenţie, cu atât mai mult cu cât oferă prelungiri insolite în peisajul postcomunist, al economiei de piaţă: după ce mitologiile traciste ale discursului oficial îşi apropriaseră creaţiile poetice eminesciene de pretext dacic (Sarmis, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Decebal) şi onomastica inventată de poet (până la a crea linia de confecţii „Sarmis” pentru bărbaţi şi „Tomiris” pentru femei, în materie de „îmbrăcăminte sport pentru oraş”, cum erau numite în anii 80 pufoaicele), după aşadar asemenea interesante avataruri, astăzi ne întâmpină firma de maşini pentru grădinărit „Sarmis (maşini de tuns gazon, pompe arteziene, hidrofoare, etc ).” (p. 58). Aici se citează un pliant publicitar scos de un magazin cu numele „Sarmis” prin 1998. D-na Ioana Bot vrea să acrediteze pentru tinerii de azi ideea că Ceauşescu citea şi cita din Sarmis (?!) din Gemenii (??!) etc. Ba mai mult chiar: că atât de adânc a reuşit acest Ceauşescu să implanteze aceste nume din „onomastica inventată de poet” în rândul comuniştilor, încât nici după 10 ani de la căderea comunismului ele n-au ieşit din mentalul colectiv! Dar iarăși e o aberaţie: Sarmis şi Sarmisegetura se cunosc din poveşti şi legende de Alexandru Mitru, de pildă (sau Eusebiu Camilar etc.) nu trebuia să citească cineva postumele eminesciene ca să le descopere. Tomiris e din Herodot: regina massageţilor l-a bătut şi l-a ucis în luptă pe Cirus, regele perşilor E pomenită de Mirton Costin în poemul Viaţa Lumii. Ruşii, armenii, georgienii etc. o revendică pentru geografia lor (lupta cu Cirus a avut loc pe lângă Marea Caspică, între fluviile Amâr-Daria şi Sâr-Daria) – şi dacă de pufoaice va fi fiind vorba la fabrica amintită, care sunt haine ruseşti, desigur că putea să se inspire din „onomastica inventată de Eminescu” în egală măsură un sovietic bine intenţionat, inginer textilist cu simţ enciclopedic în sânge. Tomiris a avut şi un fiu, Spargapeithes pe numele lui: după raţionamentul d-nei Ioana Bot ar rezulta că de la el s-a inspirat Nina Cassian, în acelaşi regim comunist, când a inventat limba spargă, tot pentru a exacerba mitul lui Eminescu. E ca în bancul cazon (un soldat se trezeşte întrebând din grad în grad ce legătură este între Ave Cezar şi Ave Maria – iar în cele din urmă un colonel găseşte răspunsul în faţa subordonaţilor: „- Mă, dar proşti mai sunteţi! Cum, mă, să nu ştiţi?! Erau soţ şi soţie, au avut şi un fiu, Aveasanul!”). – Vreau să spun că băşcălia d-nei Ioana Bot invită la reacţii simetrice. Foarte instruită în zona teoretică, unde citează o bibiliotecă întreagă de scriitori francezi, americani şi români pentru definirea mitului (deoarece, noi neavând o enciclopedie, i se oferă prilejul de a epata prin erudiţie – şi nu-l scapă o clipă) – când trebuie să se racordeze la temă gafează.
Sunt şi gafe subliminale în discursul d-nei Ioana Bot, care mi se par chiar interesante pentru un studiu psihologic, mai ales că se repetă. O dată (p.92, nota), vorbind de misticism, beatificarea lui Eminescu, mistere orfice, texte evanghelice ce-l privesc pe poet etc., citează un „studiu lămuritor” al profesorului Ştefan Cazimir, care aduce noutăţi importante (demonstrând, cu exemple de text, că G. Călinescu a fost nevoit să-şi cenzureze după 1945 Viaţa lui Mihai Eminescu renunţând la unele sintagme cu iz naţionalist sau reformulându-le „proletar”) – şi exclamă: „Revelaţiile sale, de ordinul istoriei literare, sunt esenţiale …”. Vrea să spună „relevaţiile”, sau „sunt relevante, etc. – dar îi stă pe limbă vocabularul misticoiod în care a plonjat. Altă dată (p.35) îl citează pe Eminescu… îndreptându-l gramatical într-o manieră inacceptabilă (dar în consens cu puţinistul generic, acela care îndreaptă tacit enunţurile altora… ca să-i menajeze). Este a doua oară (şi ultima) când citează din opera poetului – după ce, mai sus, văzurăm interpretarea „monologului exemplar” al lui Mircea („onomastica inventată de poet” n-o socotim, pentru că nu citează versurile) – desigur, un text cunoscut, dar astfel: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,/Colbul ridicat din carte-ţi l-or sufla din ochelari /Şi te-or strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, / În vreo notă prizărită sub o pagină neroadă./ Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi…orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărână se depune.” Ce-l şochează, aici, pe gramatician? – Desigur, dezacordul: „O să-şi bată alţii capul” (din fericire, nici o ediţie eminesciană nu-l gramaticalizează; în epocă acest acord era facultativ – şi, în plus, aici este vorba de expresie de limbă îngheţată ca atare, dacă am vrea să facem acordul ar trebui, eventual: „or să-şi bată alţii capetele”, cu sensul chiar propriu, ceea ce este absurd). D-na Ioana Bot îl acceptă, cum vedem. Chiar în reluare are singularul: „Aticismul limbei tale o să-l pună la cântari…” – dar imediat mai jos acceptul dânsei se răzbună subliminal de două ori: „Colbul…l-or sufla (…) şi te-or strânge” (Eminescu are normal, logic: l-o sufla, te-o strânge, pentru că s-a concentrat asupra unuia singur). În limbaj freudian, asta ar putea să denote o proprietate exacerbată asupra textului şi temei, o „apropriere” (termen recurent la Ioana Bot) – şi încă mai mult: sentimentul apartenenţei la un grup, la un „noi” – deci, o „nostrificare” în sens forțat etimologic (iarăşi: termen recurent la Ioana Bot). Simplu, filologic, indică primul contact cu textul scris şi lipsa de respect pentru poezia eminesciană. Stilistic, în fine, ar fi vorba de un textualism de felul celui incriminat pentru „libertatea” în loc de „sărăcia”.
Cu o „apropriere” exacerbată a temei avem de-a face aproape la tot pasul în studiul d-nei Ioana Bot. Ea face, de pildă, propria ei istorie a receptării lui Eminescu – împotriva tuturor s-ar putea zice şi cu afirmaţii nesusţinute nici măcar prin trimiteri la pliante. Ce aflăm din această istorie „nostrificată” a Ioanei Bot? De pildă, că N. Iorga „descoperă scrierile jurnaliste ale lui Eminescu pe care le editează (prima ediţie datează din 1905 şi îi aparţine lui Ioan Scurtu, a doua – din 1914, este realizată de A. C. Cuza)” (p. 52). Fals! Prima ediţie a jurnalisticii lui Eminescu îi aparţine lui Grigore Păucescu, este de secol XIX, Iorga a colaborat cu G. T. Kirileanu la o ediţie scoasă la Văleni de Munte, I. Scurtu a colaborat, pentru ediţia sa, cu Titu Maiorescu şi P. P. Carp (aceştiua i-au indicat, după colecţiile lor, textele eminesciene), după I. Scurtu este notabilă ediţia lui Victior Verzea din 19l0 care a furnizat material pentru polemica dintre liberali şi conservatori din 1911 (polemică pe care d-na Ioana Bot o citează după un excelent studiu al Marinei Vazaca, fără a observa, însă, trimiterile exacte ale acesteia), etc., etc. Mai departe, tot despre N. Iorga: „Raţiunile politice vor dobândi câştig de cauză asupra interesului specialistului, în problema manuscriselor eminesciene”. Iarăşi fals, autoarea nu citează, e absurd să vedem „raţiuni politice” în campania academică a lui Iorga pentru editarea oricărui rând din Eminescu. N. Iorga este acela care a rostit propoziţia memorabilă: „Când intru în Academie, eu mă dezbrac de haina politică”.
Pentru perioada interbelică, d-na Ioana Bot distinge „trei trăsături definitorii ale funcţionării mitului emimnescian”, şi acestea ar fi: „Utilizarea politică a acestuia, exploatându-se caracterul global şi iraţional, ca şi componentele naţionaliste”; „Asocierea definitivă a problemei Eminescu aceleia a identităţii naţionale româneşti…”; „Retorica religioasă utilizată pentru a invoca mitul…”. Dacă ne-ar spune pe ce se bazează… În perioada interbelică s-au elaborat marile ediţii ale operei poetice eminesciene: Perpessicius, C.Botez, G. Călinescu, D. Murăraşu, I. Creţu chiar – şedeau la rând în cabinetul de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române să parcurgă caietele, se consultau unii cu alţii, şi le dădeau (luau) din mână unii altora: elaborau, acesta este cuvântul, acum s-a edificat mitul laboratorului eminescian, acum s-a înţeles şi s-a explicat că aceste foi manuscrise sunt unice în cultura noastră, pentru că reprezintă viaţa vie a unui creator îngheţată, retezată brusc la un moment dat (28 iunie 1883), în totalitatea ei. Sunt emoţionante de-a dreptul relatările lui Pompiliu Constantinescu despre această atmosferă de laborator din jurul caietelor eminesciene (vezi mai ales articolul său „Să facem dintr-o necropolă – o acropolă”). Ce ne tot vorbeşte d-na Ioana Bot despre „caracterul global şi iraţional” al mitului Eminescu? Cu vorbele lui Maiorescu însuşi: în lături, nu este în chestie!
Rar mi-a fost dat să parcurg texte cu atâtea inexacticăţi, lacune informaţionale, partipriuri. D-na Ioana Bot luptă cu o tenacitate infantilă să schimbe o realitate care este foarte puternic configurată altfel decât o vede dânsa. Vorbeşte în câteva rânduri de „cercetare”, „cercetarea noastră”. Poate aşa se numeşte la „ei” băşcălia. Nu poţi să faci dintr-o stâncă – nici castel de nisip, nici grămadă de noroi. E stâncă, şi gata. Avem bibiliografii, există studii, documentele sunt încă în arhive şi biblioteci. Dânsa încearcă, şi aici ca şi în Dilemateca, să dizolve şinele de cale ferată cu… pipeta de otravă. Cred că este o inadecvare în fişele mele: nu între „puţinişti” trebuia s-o încadrez, ci la imitatorii acestora. Orice umbră are pen-umbre, în fond. Cât despre facsimilarea manuscriselor eminesciene, împotriva căreia se ridică acum, acţiounea creşte din acea atmosferă de laborator creată în jurul lor în perioada interbelică: este cel mai frumos vis al culturii române, un mit adevărat, încheiat, împlinit. Corabia s-a desprins de ţărm, această hulă pe uscat n-o mai poate opri. Otrăveşti marea cu pipeta…
„Convergențele” Ioanei Bot
Citesc cam târziu cartea Ioanei Bot „Eminescu explicat fratelui meu”[1], foarte inteligent scrisă, plină de sugestii de lectură, cu o bibliografie din zona esteticii europene și americane ce-i poate face pe mulți invidioși, și dacă mă pronunț despre ea este nu numai pentru a echilibra întrucâtva fișele mele de lectură anterioare, în care o vedeam ca pe o mică vrăjitoare ce vrea să otrăvească marea eminescologiei cu pipeta, dar și pentru a încerca un fel de dialog cu tinerele, adică noile, generații dornice de exegeză, pasionate dincolo de iubire pentru actul exegetic; cred că nu numai dânsa, dar dânsa în mod special și într-o emulație ce o poate propulsa ca lider, face „exegeză” fără verbul „ago”, adică este dornică să epuizeze, să ducă la capăt, „ex-”, ceva pe care nu l-a urmărit în ceea ce este, ci preponderent în cum este. Spun de la început că am citit-o (și o consult) catullian, cu acel odi et amo atât de atracțios în fond. Pentru mine, exigo, exigere, exegi, exactum rămâne, ca sens, în datele lui prime: a mâna la păscut o turmă, adică a scoate din staul o turnă de capre, de pildă, a le duce pe o colină, a le paște – și apoi neapărat a le aduce înapoi, ca să fie îndeplinită exigența prefixului. Când ai în față numai cercul, a duce – a aduce, adică numai scopul, e simplu: măsori timpul și spațiul, fixezi ținta și lucrul poate merge mecanic; dar dacă n-ai târlă și te prinde vremea rea, dar dacă se rătăcește un ied, dar dacă dau lupii?! Un exeget, așadar, trebuie să știe tot timpul câte animale are în pază, care sunt ele, să le cunoască, unde se află fiecare în orice moment, cum să le aducă pe lângă sine când vin ploile… Altfel e simplu: drumul poate fi chiar asfaltat, animalele se transportă cu mașina – exegeza e chestie de tehnocrat…și poți exclama horațian: Exegi monumentum („Am desăvârșit un monument”) la fiecare ducere-aducere a turmei sale.
Vreau să spun că autori precum Ioana Bot merg rapid pe autostrăzile eminescologiei, fac un du-te vino continuu și performant așteptând după fiecare cursă aplauzele – binemeritate, de altfel. Este altfel decât în natură – dar, în fond, la fel de profitabil. În ceea ce mă privește, eu nu pot decât să pledez pentru cealaltă cale, nu am cum s-o institui drept unica; iar mijloacele mele sunt limitate în fața abundenței de „schime, cântece și jocuri” pe care atâția le „aplaudă frenetic”. De altfel, în ordine teoretică aceste două căi sunt convergente. Plăcerea de a sta între caprele tale, de la le cânta, ca Tityrus, sub frunza fagului meditând pădureț? – Dar este o simplă plăcere de păstor de litere, să spunem, pe când cealaltă, de a izbândi în orice raționament, în cuvinte alese, este una publică, decorativă.
Dar să revenim la oile noastre. ”Autostrada” Ioanei Bot se numește Perpessicius, mai ales „districtul” volumului I (1939) și cel al vol. al IV-lea (1956), cu scurte abateri în lateral, repede reprimate din motive de scop: riscă să se rătăcească în zăbavă dacă rămâne prea mult în poienile postumelor sau în cele ale prozei. Pe acest drum „motorul” care o propulsează este școala de eminescologie de la Cluj (mai ales Ioana Em. Petrescu și D. Popovici) – iar în față îl vede mai ales pe G. Călinescu, pe care-l „claxonează” la fiecare cotitură.
Nu e un reproș, ci o constatare: ediția Perpessicius a devenit un fel de bloc de granit pe care ne scriem fiecare impresiile. Chiar așa? Nici o fisură, nici o denivelare? Fisurile apar, totuși, în citațiile noastre, când îl modernizăm după ortografia lui 1953 schimbându-i apostrofurile în cratimă, ori când îl cităm din memorie, punând uneori cuvinte de la noi ori schimbând punctuația după cum ni s-a fixat recitarea interioară pe placa aceleiași memorii. Am spus-o de atâtea ori, cu argumente de text, și nu am obosit, „exegeții” de astăzi îmi împrospătează mereu pofta reluărilor: pentru antume, Perpessicius face o împăcare amiabilă a termenilor și punctuației între Maiorescu, G. Ibrăileanu și C. Botez, și nu ține cont de „Convorbirile literare”, locul primelor tipărituri eminesciene. Nu notează la subsol sau în comentarii diferențele, astfel că ele reies numai din confruntări de text. Oricum ar fi, o ediție, oricare ar fi ea, chiar de diamant nu numai din granitul cel mai tare, trebuie comparată cu ceva, „verificată” într-un fel oarecare, discutată în literă pe ici pe acolo, nu numai preluată în cuvânt (eu consider și semnele de punctuație tot litere). Noile generații par a schimba vorbele lui Vergiliu de mai sus, zicând cam așa: „Nos litterae fugimus…”, dornice să plonjeze cât mai repede în cuvânt, în idee. S-a stins școala instaurată de G. Călinescu, acela care verifica nu numai edițiile, dar și manuscrisele între ele – și care a dat măsura: Eminescu poate fi cunoscut și în pânză de borangic, de către publicul mai larg, dar și în mătasea lui originară, de către cei care pătrund în laboratorul de creație și în cercul editorilor lui. Pânza lui Arahne se țese din sine, în timp ce imitațiile ei în firul cel mai fin sunt, totuși, umbre, lumină secundă. „Divinul critic” nu impunea modelul arahnic, doar îl propunea; vorbea chiar cu respect, înțelegere și – unde era cazul – cu moderata lui admirație de țesăturile fine făcute de mână omenească; dar ținea în rezervă, ca pe un memento, observația sa. Școlile de eminescologie de după G. Călinescu, mai ales cea de la Cluj, au reținut de la el ce poate să i se reproșeze, ce e oarecum aberant, au accentuat, au ridiculizat uneori greșelile sale de lectură (lecțiunea „Basmele copite cresc”, pentru ”copile” a făcut epocă) – dar în același timp s-au dispensat de text, de litterae, n-au prea frunzărit manuscrisele, edițiile le-au dat la o parte pentru aceasta-una-singură a lui Perpessicius…Era locul să spun aici aceste lucruri, pentru că Ioana Bot îl ceartă (citește: disprețuiește) pe G. Călinescu atât cu voce proprie cât și cu vorbele înaintașei ei clujene, Ioana Em. Petrescu (și chiar cu cele ale ilustrului părinte al acesteia, D. Popovici). Fiind vorba de școli de gândire diferite, eu cred că polemica nu și-ar avea locul, mai degrabă ar fi bine să se definească fiecare pe sine. Iar dânșii, clujenii aceștia despre care vorbesc, sunt o expresie înaltă a țesăturii în borangic, după dihotomia călinesciană, însă aș adăuga: aceste dantelării de gând, atât de clare, de mătăsoase, această horbotă florală de idei – nu sunt altceva, în eminescologie, decât tivul, marginea frumos dantelată a feței de masă – așternută în mijlocul nostru de, între puțini alții, G. Călinescu. Ce-ar fi ele, aceste dantele, fără suprafața la care se atașează? – Simple gablonzuri puse ghem în cușete magazinelor de băcănia…Este cazul să insist?! G. Călinescu a indicat un drum, Drumul exegezei – iar cei cărora li se pare greu zic și că e inutil, și că „drumarul” a avut ochii nu știu cum, a făcut nu știu ce politică etc. Distinguendum est.
[1] Ioana Bot: Eminescu explicat fratelui meu, 272 p., Ed. Art, 2012.
