În proză, şi mai ales în teatru, accentele rostirii sunt marcate grafic de către autorii noștri clasici. Caragiale, în ediţiile sale (adică: în publicarea de către el însuşi a textului), are astfel: Mmitocane!, Ppastramagiule! (Zeiţa, în O noapte furtunoasă), Auzi, mmizerabilul! Să ’ndrăznească să-mi ţie drumul! Personajul este furios (sau mimează), pronunţă consoanele duble la îneceputul cuvântului exact cum se întâmplă în vorbirea obişnuită. Să’ ndrăznească, scris cu apostrof larg, se citeşte silabic, răspicat şi are sensul: numai să îndrăznească el, că…A se compara cu interogaţia interioară, care s-ar scrie să’ndrăznească el?! (apostrof strâns – sens: oare îndrăzneşte el?!).
Aproape toate aceste forme dispar în ediţiile actuale, care au simplu: Mitocanulul! Pastramagiul! Să-ndrăznească să-mi ţie drumul! Ipistatul, în D’ale Carnavalului: Vorrrbă!… Ce cauţi noaptea în prăvăliile negustorilor? Aici ediţiile actuale păstrează identic. Unde şi unde, aşadar, străbat notaţiile lui Conu’ Iancu. Alt exemplu (Farfuridi citeşte foaia volantă care anunţă candidatura lui Caţavencu):…în împrejurimile prin care trece ţara, judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul noastru d. Ca-ţa-ven-cu. Autorul subliniază şi scrie despărţit în silabe, ca indicaţie de rostire a replicii apăsat şi sacadat pentru că Farfuridi este indignat, emoţionat, surprins etc. Nu se păstrează scrisul lui Caragiale.
Iată replici din Ion Creangă: După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşti pe jos, biniiişor! Sare şi ea din car. Autorul face interjecţie din adverb, ceea ce încurcă gramatica şi ediţiile nu primesc. Eminescu are, în Pajul Cupidon: De lumină ca talharii / Se fereşte bineşor. Ediţiile (toate cele 15 pe care le-am consultat) reiau ca tâlharii, binişor. Pajul Cupidon nu este, însă, un tâlhar, adică nu tâlhăreşte. În Moldova se zice, cam în şagă, talhariule! pentru tânărul căruia începe a-i mirosi a catrinţă, cum glosează I. Creangă. Trebuie păstrat în poezia lui Eminescu. Despre bineşor, vedem tot din exemplul lui Creangă, cu biniiişor!, că este o rostire afectată, imitativă (eventual, cu un gest din mână sugerând ferirea, strecurarea).
Gramaticalizarea excesivă a unui text, fie el de Emineascu, de Creangă ori de Caragiale, riscă să-l scoată din zona vie a vorbirii, îl osifică, îl face bun de pus la muzeu. De mai bine de 70 de ani, din perioada interbelică, acest raţionalism pozitivist domină ediţiile noastre din clasici. Corect, gramatical, clar, limpede, pe înţeles: aceste imperative ale spiritului didactic-didacticist s-au impus în texte. Iată-l pe Creangă, în poveşti: Măăă duc în toată lumea! – Ei, ce veşti ne mai aduci de la târg? – Ia, nu prea bună! Bieţii boişorii mei s’aaau dus ca pe gura lupului; Mai am numai trei zile de trăit, şi te-aaai dus, Ivane, de pe faţa pământului. Caragiale, strigătele lui Caţavencu agresat de Tipătescu: Ajutoor! Săriiţi! Mă omoară vampiirul! Prefectul asasiin! Ajutor!
Cum legăm noi aceste fapte de limbă – ce se ni se întâmplă astăzi? Am citat din ediţiile vechi, pentru că cele curente aduc textul la norme. Regularizarea textului, supunerea lui strictă la normele dicţionarului, ale gramaticii, toate acestea au avut şi alte efecte. Într-adevăr, luaţi un roman actual ori un volum de versuri: nu veţi observa nici măcar intenţia autorilor de a sublinia grafic vreun cuvânt, lungind o vocală, dublând o consoană, împărţind un cuvânt în silabe pentru a indica citirea sacadată etc. Literatura română s-a gramatizat sută la sută, cuvintele cad în cărţi direct din dicţionarul ortografic, ortoepic şi cum i-o mai fi zicând, scriitorii au devenit cei mai docili emuli ai lingviştilor şi grămăticilor. Ei leagă, de fapt, fără să știe, fără să vrea probabil, limba scrisă în dogme.
Personal, am scăpat de griji, ca să zic aşa, de când presa a devenit liberă: trebuind să-şi găsească ea însăşi cititori (pentru că abonamentele nu se mai fac prin serviciu), şi-i caută în modul cel mai firesc: vorbindu-le, pe limba lor – nu pe limba ei. Așadar, eu scriu cam cum aș vorbi cu prietenii mei de la sat. Mai ales televizorul şi radioul, de când s-au umplut de limba vorbită liberă, sunt îndreptare naturale ale … îndreptarelor oficiale.
Răspunsul la dilema „galaxia Guttenberg sau galaxia Marconi” vine şi de la libertăţile pe care le acordăm scrisului. O scriere ternă, uscată, exactă are darul să standardizeze lectura, şi deci, gândirea. Asta duce literatura în general către raţiune, o scoate din raza de atracţie a inimii. Suntem latini prin opţiunea noastră perpetuă pentru latinitate; această şablonizare a scrisului nu ţine, însă, de libertatea latină, de fantezia latină, de inventivitatea continuă a latinului.
