Unul dintre scriitorii americani care se citesc înultimul timp în Europa occidentală, deși publicați de mulți ani în Statele Unite, este Wallace Stegner (1903-1993). În căutarea valorilor pierdute, intelectualii europeni se îndreaptă spre tânăra (cu toate avantajele și dezavantajele tinereții) cultură nord-americană. În cursurile de scriere creativă europene se studiază cărțile lui Stegner, unul dintre primii profesori universitari care au inițiat moda școlilor dedicate celor dornici de a-și etala talentul scriitoricesc fără a mai trece prin plictisitorii ani universitari de filologie clasică sau modernă.
Stegner a fost fiu de părinți scandinavi, născut în Iowa și trăind în mijlocul Vestului sălbatic înainte de a se instala în Salt Lake City. Profesor de literatură în diferite universități americane, pasionat de viața în aer liber, activist convins în lupta pentru protejarea naturii, temporar și dezamăgit politician în timpul familiei Kennedy, Stegner a scris enorm de mult: proză, istorie, biografie, eseuri. A fost consacrat prin numeroase premii importante, Pulitzer, National Book Award, Club Gold Medal etc. Prima sa carte pe care am citit-o a fost Crossing to safety, publicat în State în 1987, când autorul avea respectabila vârstă de…84 ani. În Europa cartea este publicată pentru prima oară în anii 2007-2008, și încet dar sigur, își face loc printre puținele locuri libere lăsate de best-seller-urile pline de vampiri, crime perfecte și detectivi cu puteri supranaturale.
Anii se pare că i-au păstrat domului Stegner mintea clară, o bună memorie și un talent respectabil de a imagina relații și situații umane în condiții de extremă adversitate istorică și individuală. Unii critici văd în scrierile lui un fel de resemnare bucolică, o întoarcere la Arcadia: natura este unul din personajele cărților sale, mereu aceeași, indiferentă și calmă sub fulgerele trecătoare ale războaielor sau catastrofelor personale. Stilul literar se resimte – cred – de vârsta înaintată și cartea prezintă pe alocuri o structură internă ciudată, cu fapte anunțate succint în două fraze și apoi dezvoltate în douăzeci de pagini. Ar putea fi o figură de stil, dacă e conștientă: scriitorul ajuns la bătrânețe nu mai are nevoie de lovituri de teatru ci de scenarii bune. Nu mai este interesat de streap-tease-ul emoțional al anilor de experimente și căutări, ci vrea să-și dezvăluie temerile și îndoielile cele mai intime, în mod sincer, fără artificii, complet nud și vulnerabil. Nu mai are prea multe de pierdut sau de câștigat. Zarurile au fost aruncate de mult timp iar viaţa (creatorului și a personajelor) nu mai are alte secrete în afară de ultimul: trecerea în afara vieții.
Crossing to safety este povestea unui profesor de literatură care începe propria sa luptă cu împlinirea așa-numitului „vis american”: părinții lui mor într-un accident stupid lăsându-l complet neajutorat materialicește în primii ani de studenție. Începând de aici, Larry – ca un autentic boy-scout – se înfruntă cu toate nenorocirile imaginabile: marea criză economică din anii ’30, lumea complicată a universitarilor înstăriți și plictisiți, sărăcia, un copil, o soție paralitică, războiul…Bineînțeles că el nu se lasă impresionat și, prin muncă, voință și spirit al datoriei (în mod inechivoc american până în măduva oaselor) reușește să-și găsească pacea spirituală spre bătrânețe, în locuri precum o casă de vară în Canada sălbatică sau Florența, înconjurat de cultură sau natură, elemente care par să-i insufle putere atunci când ființele umane îl lasă sleit. Bineînțeles că la pacea lui interioară contribuie contemplarea filozofică a prietenului său cel mai bun, prototipul americanului istețde familie bună, rușinat de propria bogăție, aspirant la Olimpul poeților și intelectualilor care și-au făcut singuri un drum în viața, fără nici un fel de sprijin sau compromisuri familiale, îngenuncheat însă de propia lipsă de personalitate, de tatăl care nu e de acord cu un fiu care trădează clasa de unde provine pentru a încerca să fie un poet mediocru și nemulțumit, de soția care transformă – sau încearcă – viața tuturor celor ce o înconjoară, urmând exemplul mamei sale, despotă și martiră a propriei generozități. Larry se consolează – deși nu o recunoaște pe față – cu degradarea și continua umilire a tot ce este uman și ambițios în Sid. Iar Sid se consolează – și aici trebuie să mărturisim uimirea noastră în fața inocenței pe care nu știm dacă s-o atribuim vârstei sau naționalității, lipsa completă de rușine a personajelor ne face să înghițim în sec și să ne întrebăm dacă o oarecare reținere sau moderație în mărturisirea anumitor sentimente în agora prozei nu ar trebui cumva aplicată din când în când ca un semn de minim respect pentru cititorii potențiali – explicându-i prietenului său cel mai bun că dacă ceva îl consolează de toată viața sa de sclav în mod voluntar călcat în picioare de către toți, apropiați sau nu, este că și Larry a fost un sclav al vieții sale cu o femeie paralitică, al simțului său de onoare sau datorie, al integrității sale de boy-scout perfect.
Cartea este plină de fapte stridente care probabil ar trebui să ne facă să luăm exemplu de la niște personaje cu o viață voit moralizatoare: cuplul sărac care se împrietenește cu cuplul bogat și educat la Harvard, copleșirea primilor cu o mulțime de hatâruri exagerate, compensat de lipsa de încredere în sine înșiși a celor bogați, compararea continuă a celor două tipuri de vieți: o familie supusă lipsurilor materiale de tot felul dar solidă prin bogăția ei spirituală, intelectuală și morală, și o alta continuând aceeași viață de absurde generozități sau compromisuri aparent sociale pe care au avut-o dintotdeauna. O familie care luptă pentru supraviețuire și alta care luptă din plictiseală. Nu putem ști unde se termină buna-credință a autorului și unde începe ironia. El pare că prea-slăvește această societate atât de liberă și echitativă unde o persoană fără recursuri economice dar plină de idei și ambiții ajunge, nu numai pe aceeași treaptă socială, dar chiar pe deasupra celui cu recursuri, tradiții, arbori genealogici, dar fără idei sau personalitate. Pe undeva însă începem să simțim că morala (cei buni și săraci pot ajunge mai bine, deși la fel de bătuți de soartă, dar măcar mulțumiți cu ce au realizat, decât cei bogați și plictisiți, deși par să se agite la fel ca cei săraci, dacă nu și mai mult, în operele lor de binefacere ne-solicitată) cam scârțâie. Nu știm exact unde, și repetăm, nu suntem siguri că intenția este ironică sau pur și simplu faptele nu admit tot potopul de felicitări pe care se pare că naratorul și le adresează sie însuși și vieții lui exemplare.
