Dr. Allan C. Carlson este președinte al Centrului Howard pentru Familie, Religie și Societate (Rockford, Illinois, SUA). A publicat zece volume iar eseurile sale au fost incluse în peste treizeci de antologii. În limba română, i-a apărut eseul „Renașterea agrarianismului. Despre neașteptata revenire a micii ferme de familie” inclus în antologia Economia libertății. Renașterea României profunde (Edit. Logos, București, 2009). Textul prezent face parte din cartea Third Ways (ISI Books, Wilmington, Delaware, 2007)
G. K. Chesterton nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Distributismul, proiectul său economic construit ca o „a treia cale” între capitalismul liberal și comunism, proiect care implica o redistribuire democratică a proprietății, fusese transpus în practică cu succes acolo unde nu te-ai fi așteptat: „Marea frământare a timpurilor de azi este mișcarea țărănistă”, scria Chesterton, „inspirată din etica fundamentală a câmpului”. În întreaga Europă de Est și în Balcani, „într-un fel de tăcere solemnă, țărănimea a dus o luptă vastă împotriva bolșevismului și a fratelui său geamăn, Marea Corporație; țărănimea a învins.” Chesterton a comparat această „Revoltă verde” cu primul război mondial și i-a subliniat importanța istorică: „Este o vastă cotitură istorică, precum convertirea la creștinism a împăratului Constantin sau Revoluția franceză…după război, ceea ce s-a petrecut în Europa a marcat o mare victorie pentru țărănime și drept urmare o înfrângere zdrobitoare atât a comuniștilor cât și a capitaliștilor[1].”
Scriitoarea agrariană Helen Douglas-Irvine era de aceeași părere: „Puterea claselor țărănești s-a dovedit a fi efectul revoluțiilor dezlănțuite de Marele Război.”[2] Istoricii Robert Bideleux și Ian Jeffries descriu nemaiîntâlnita „creștere a mișcărilor țărănești de-a lungul Europei, din Irlanda și Scandinavia, trecând prin Germania, până în țările slave.”[3]
Într-adevăr, această Revoltă verde a adus la putere partidele țărănești cu programele lor radicale de redistribuire a pământului în țări ca Bulgaria, Polonia, România, Cehoslovacia și Finlanda și a influențat puternic evenimentele din Țările Baltice și Iugoslavia. În anii 20, celor care urmăreau evenimentele politice le părea că viitorul Europei de Est este în mâinile țăranului „verde” nicidecum în mâinile bolșevicului „roșu”. Cu toate acestea, până la începutul anilor 30, acest episod remarcabil al celei de-A Treia Căi în politică și economie s-a încheiat în mare parte, înregistrând un eșec. Acum este aproape uitat. Care au fost sursele Revoltei Verzi? Cât de realist a fost potențialul ei politic? Care era programul? De ce a eșuat?
Masele țărănești în frământare
Antropologul Robert Redfield definește țărănimea drept „populație rurală care își controlează și cultivă pământul pentru subzistență și ca parte a unui mod de a fi tradițional, care este influențată de o populație urbană cu un mod de viață asemănător dar desfășurat într-o formă mai civilizată.”[4] Pentru jurnalistul englez H. Hessell Tiltman, „adevăratul țăran este cel pentru care solul este sacru iar plugul simbolul vieții”.
În 1920, la est de Viena și Berlin și la vest de noua Uniune Sovietică trăiau o sută de milioane de țărani, o „comunitate esențială de interese comune” care unea „oameni diferiți prin rasa, religia și limba lor.” Doar un mic număr de țărani dețineau gospodării mai mari de 120 de hectare, cei mai mulți dețineau gospodării mici de douăsprezece până la douăzeci de acri[5] bazate pe producția obținută prin munca familiei și pe auto-suficiență.[6]
Prin căderea monarhiilor germane, ruse, austro-ungare și turce, care a avut loc între anii 1912 – 1918 și, concomitent, prin eclipsa nobilimii latifundiare, acest mare corp țărănesc a format o majoritate absolută sau cvasiabsolută în toate țările care s-au succedat acelor regimuri. „Masele dădeau în clocot iar monarhii erau pe fugă.”, scria un comentator al vremii.[7] Țăranii constituiau 82.4 % din populația Bulgariei, 80 % în România și Iugoslavia, 75 % în Polonia, 60 % în Ungaria și 40 % în Cehoslvacia. Trecerea revoluționară la regimul parlamentar și sufragiul universal i-a oferit țărănimii un copleșitor avantaj electoral.
Totuși, țăranii au moștenit și niște circumstanțe politice și electorale dificile. Democrația reală era un lucru cu totul nou în acele ținuturi; competiția cinstită între partidele politice era netestată. Până în 1920 revoluția bolșevică zdrobise în mare parte opoziția internă și dorea să creeze regimuri marxiste în țările învecinate. Din punct de vedere economic, prăbușirea imperiilor – în special Austro-Ungaria – a înlocuit piețele comune cu noi frontiere naționale și protecționism tarifar. Această schimbare a pus în evidență ineficiența marilor domenii latifundiare. În România, de pildă, o minusculă clasă boierească controla jumătate din pământul arabil dar deținea doar o zecime din atelaje și o proporție încă și mai mică de pluguri. Arendarea, care funcționa prin intermediul unor arendași lipsiți de scrupule, era forma de producție dominantă.
În general, aceste națiuni noi moșteniseră economii dominate de un mercantilism urban „în care interesele personale, naționale și de clasă erau strâns împletite.” Industriile existente, care tindeau să fie de mari dimensiuni (de exemplu, combinatele metalurgice), puternic subvenționate și protejate prin tarife vamale de import, erau ineficiente. Orașele capitală, precum Sofia și București, mențineau birocrații și instituții militare „stufoase și costisitoare”, cheltuielile fiind plătite în mare parte din impozitele percepute de la țărănime – așa după cum explica liderul țărănist Ion Mihalache: „sclavia nu a dispărut…Munca liberă – dar impozitată și comerțul îngrădit – iată metodele moderne de sclavagism.”[8] Într-adevăr, impozitele indirecte, cum ar fi impozitele pe produsele industriale, pe bunurile de consum, și profitul de monopol furnizau cea mai mare parte a veniturilor statului. În România, de exemplu, chibritele erau monopol de stat, fiind puternic impozitate; amnarul și cremenea erau interzise și se percepeau amenzi drastice dacă se făcea foc fără chibrite. Același sistem monopolistic guverna sarea, un alt produs pe care cei mai mulți țărani nu-l puteau produce ei înșiși. Un comentator al vremii scria că „ fiecare țăran muncește șase luni din an pentru perceptorul de impozite.″[9]
Politica țărănistă își avea rădăcinile într-o viziune romantică asupra societății organice. Campaniile țărănești au cules rodul diferitelor mișcări ale secolului al XIX-lea: romantismul; folklorismul; reabilitarea limbilor naționale și a dialectelor; „noua literatură” a națiunilor agrariene, oprimate atâta amar de vreme; narodnicismul rusesc, cel care celebra viața și obiceiurile rurale; diferitele curente slavofile.[10] Pentru țăran, pământul era „un lucru sacru” strâns legat de istoria și viitorul unei familii. Țărănimea forma „sufletul” și fundamentul tuturor statelor naționale nou apărute în Europa de Est. În 1907, teoreticianul român Constantin Stere scria că „țărănimea, ca bază omogenă a societății, constituie o categorie socială aparte pe al cărui spate se ridică toate celelalte clase sociale, inclusiv proletariatul industrial.”[11] Liderul țărănist croat Ante Radić vedea în „vastele mase țărănești ale Europei, Asiei, Africii și Americii” temelia „piramidei sociale” globale. Această poziție îi oferea țărănimii o misiune specială, așa după cum explica Partidul Agrar Polonez în una dintre programele sale: ″Datorită mărimii sale, a trăiniciei fizice și morale care derivă din legătura sa cu pământul, datorită valorii sale în cadrul națiunii și a statului, polulația rurală este îndreptățită să se considere stăpânul natural al Poloniei.”[12]
Aceste afirmații îndrăznețe erau susținute de o vastă renaștere intelectuală, deosebit de puternică în rândul tinerilor. Din 1870 până în anii 1930, valuri successive de studenți s-au întors la sate „pentru a se împrospăta din punct de vedere spiritual prin contactul cu truditorii pământului,” așa încât să devină oameni noi „strâns legați de sol și natură.” Numiți „exploratori ai satelor”, acești tineri lăsau deoparte vechile ranchiune. În Transilvania interbelică, de exemplu, tinerii aparținând minorității maghiare și tineri români majoritari organizau împreună astfel de pelerinaje rurale deși cele două comunități erau animate de o lungă ostilitate una față de cealaltă. În această perioadă, în Polonia, a luat ființă Liga Intelighenției Țărăniste.[13]
Ceea ce-i atrăgea pe tineri era o nouă credință, una care amenința ambițiile și programele atât ale Dreptei cât și ale Stângii. Atașamentul țărănismului față de proprietatea de familie era mai puternic decât al oricărui partid conservator. Precum liberalismul, țărănismul îmbrățișa pe deplin democrația și se împotrivea intervenției statului în viețile persoanelor individuale și a grupurilor. Idealurile sociale ale mișcării, împreună cu o parte din proiectul ei economic, erau similare socialismului. În fiecare caz exista însă o diferență vitală, o noutate care sublinia o campanie înnoitoare, entuziastă, cu ambiții universale. Așa după cum explica liderul tărănist ceh Milan Hodža în 1925: „Știm că democrația țărănistă…este legătura puternică menită să creeze o unitate între popoare, o unitate formală, organică și psihologică în fața căreia nu va rezista nici un atac venit fie din direcția dreptei imperialiste, fie dinspre stânga bolșevică.”[14] Când liderii țărăniști s-au întrunit la Praga pentru a forma Internaționala Verde, organizația a lansat „ideea țărănismului universal” definit ca „dorința de a reînnoi și păstra umanitatea în baza legilor firii care îl conduc pe om în relația sa cu solul. Legea firii este principala forță care îl motivează pe om în toate eforturile sale de a se perfecționa într-un mod pașnic…Astfel omul care trăiește din roadele pământului este și trebuie să fie elementul creator al statului. El este întotdeauna o persoană cu o gândire pozitivă, un creator de valori…[15]
La apogeul puterii sale, în 1922, liderul țărănist bulgar Alexander Stamboliski, a formulat niște planuri vizionare pentru țara sa care urmau să fie realizate pe parcursul a douăzeci de ani de conducere țărănistă. Bulgaria urma să devină „un model de stat agricol”, un tărâm al grădinilor, cu orașe și sate fără ulițe înnămolite și fără „căpușele umane”, intermediarii și cămătarii. Satele urmau să aibă apă potabilă, parcuri cu mulți copaci, să aibă la dispoziție îngrășăminte, telefonie, lumină electrică și acces la calea ferată. Cooperative eficiente ar fi asigurat un preț corect la vânzarea produselor agricole și la cumpărarea de bunuri de consum. Tribunale locale, în care nu ar fi avut voie să presteze avocații, ar fi oferit servicii juridice într-un mod eficient. Școlile locale se vor fi aflat sub controlul satului. Fiecare sat urma să aibă o „Casă a Democrației Țărănești”, un centru cultural unde să se țină prelegeri, să aibă loc spectacole de teatru și vizionări de filme. Femeile ar fi avut drept de vot și un loc central în viața publică.[16]
În mod curios, această viziune agrariană și remarcabilul episod politic pe care l-a inspirat au stârnit în mare parte disprețul ziariștilor și al istoricilor. Tonul l-a dat un volum apărut în acea perioadă, scris de Paul Gentizen, corespondentul pentru zona Balcanilor al ziarului Le Temps. El îl descrie pe Stamboliski drept un „demagog corupt și ignorant” care ura orașele și urmărea să-i distrugă pe oamenii de afaceri și pe intelectuali. Țărăniștii, pretindea Gentizen, erau dușmanii lumii moderne, niște barbari aroganți.[17] Mai recent, istoricul englez Hugh Seton-Watson a luat peste picior mitul țărănimii din Estul Europei. În loc să poarte costume naționale viu colorate, cei mai mulți țărani erau îmbrăcați în zdrențe. Puțini erau încălțați. Casele țărănești, „niște dărăpănături”. Hrana proastă, pâine de secară în loc de pâine albă. „Încă nu este un lucru ieșit din comun în România, Bulgaria și Iugoslavia ca femeile să nască pe câmp.”[18] Istoricul Joseph Rothschild condamnă „profunda irelevanță” a Internaționalei Verzi, „spectacolul trist”, naționalismul excesiv, „inadecvarea generală”, „naivitatea” politicienilor țărăniști precum și „apatia, alienarea și ranchiuna” generală a țărănimii europeene. Rothschild vede în platformele-program țărăniste „o externalizare brutală a resentimentelor și frustrărilor de până atunci ale țărănimii.” Instituții țărănești ca Gărzile Portocalii din Bulgaria sunt catalogate drept „fasciste.”[19] Istoricul George D. Jackson Jr. este în mare parte de acord. El consideră că țărănimea est-europeeană și-a folosit dreptul de vot pentru a „trage înapoi societatea”, adăugând că, oricând „țăranii au posibilitatea să voteze…, ei introduc în procesul politic propria lor ignoranță și iresponsabilitate, încurajând demagogia. Țăranii tind să fie o influență corupătoare.” Scriitorii și teoreticienii țărăniști au fost doar o „cvasi-intelighenție” care a căutat să parvină printr-o spoială de educație. Jackson trage concluzia că agrarianismul european a fost aproape „o întoarcere la cultele fertilității din trecut.”[20]
În căutarea dreptății sociale
Sunt aceste acuzații îndreptățite? Unele dintre ele conțin unele adevăruri de suprafață. De exemplu, este adevărat că retorica țărăniștilor a luat deseori în răspăr viața urbană. Stamboliski îi înfiera deseori pe „paraziții” din orașe. În 1920 a amenințat chiar să treacă „Sodoma și Gomora” Sofiei prin foc și pucioasă. Amenințarea s-a dovedit a fi mai mult o glumă. Prim ministrul Stamboliski și-a construit însă mica sa rezidență oficială în afara Sofiei. În ceea ce privește corupția, doar câțiva dintre țărăniștii bulgari s-au dovedit a fi escroci și ei au fost pedepsiți fără întârziere. În mod cert Stamboliski a fost un om cinstit. A dus un mod de viață simplu, spartan.[21] După cum vom explica mai târziu, acuza de fascism este absurdă.
Programul politic al partidelor țărănești includea o agendă extrem de originală și remarcabil de avansată, care se concentra pe crearea dreptății sociale. O agendă vizionară, curajoasă și consecventă din punct de vedere teoretic. Componentele sale de bază includ următoarele:
Agrarianismul este o economie civică de tip A Treia Cale, nici capitalistă, nici socialistă. Potrivit teoreticianului bulgar George Dimitrov, agrarianismul „susține ideea proprietății private și cooperatiste și se opune oricărei forme de acumulare speculativă a bogăției, fie ea privat-capitalistă, fie etatist-socialistă.“[22] Autorul țărănist Branko Peself considera că „socialiștii și liberalii laissez-faire-ului…împărtășesc aceleași idei în privința unor soluții socio-economice…Cu toții socotesc producția pe scară largă drept forma cea mai înaltă de productivitate.” Prin contrast, partidele țărăniste propuneau – în cuvintele economistului David Mitrany – „o societate cooperatistă, diferită în aceeași măsură de societatea capitalist liberală și de societatea colectivistă a socialismului.”[23] Teoreticianul croat Ante Radić insista asupra faptului că țărănismul forma o „cale de mijloc” care respingea atât „exploatarea capitalistă” cât și „colectivizarea socialistă.”[24]
Aflați la putere, țărăniștii s-au dovedit a fi deosebit de ostili comunismului. Pentru Karl Marx, desigur, țărănimea reprezenta tot ceea ce el ura mai mult; îi considera pe țărani proști, înapoiați și ineficienți, mersul inexorabil al istoriei îi sortea pieirii. Viitorul agriculturii, pretindea Marx, era de partea marilor ferme de tip industrial. Gândind strategic, Lenin considera că bolșevicii „trebuiau să susțină revoltele țărănești în toate modurile, inclusiv să susțină cererile țăranilor de confiscare a pământurilor.” Totuși, bolșevicii urmau să se opună unor viitoare „proiecte mici burgheze” cum ar fi cooperativele. Lucrurile au luat însă o altă turnură decât cea dorită de Lenin. Guvernele țărăniste ale Bulgariei și Poloniei au fost cele care au oprit înaintarea bolșevică în Europa anului 1920: în Bulgaria, prin zdrobirea unei greve generale organizate de comuniști iar în Polonia prin înfrângerea Armatei Roșii în luna mai. Programul politic al țărăniștilor „a luat mult din caimacul reformist al comuniștilor.”[25] Nu era o simplă laudă când Stamboliski spunea că „pentru a-i combate pe comuniști, am adăugat mult la reformele sociale – așa cum ai pune niște saci cu nisip – așa încât pot să spun că i-am învins pe propriul lor teren, cutezând mai mult decât ei și contracarându-le ideile cu fapte.”[26] Eforturile bolșevice de a construi un rival, o Internațională Roșie Țărănească sau Krestintern, s-au soldat cu un eșec răsunător în 1923. Singura ei moștenire a fost implicarea activă a unui tânăr vietnamez marxist, Ho Chi Min.[27]
……………..
“Pământul trebuie să aparțină celor care îl muncesc”
Această cerere a țăranilor care vroiau pământ a alimentat o redistribuire masivă a terenului arabil între anii 1918 – 1930; proprietățile au trecut din mâinile regilor, nobililor, latifundiarilor, mănăstirilor și statului în cele ale familiilor fără pământ. Douăzeci de milioane de acri și-au schimbat proprietarii. În spatele acestei mișcări se afla concepția că agricultura țărănească nu va fi înlocuită de agricultura practicată pe întinderi mari. Stamboliski îl cita pe Edward Bernstein care remarca „încăpățânata” supraviețuire a țărănimii germane.”[28] Țărăniștii considerau reformele agrare și ca un act de dreptate, așa cum proclama unul dintre manifestele lor: „noi nu putem tolera existența unei mulțimi de țărani fără pământ, sau oameni cu prea puțin pământ, alături de existența marilor proprietăți latifundiare.”[29] În plus, țărăniștii își fundamentau această cerere pe teoria „proprietății de muncă,” care se opunea atât proprietății speculative a capitalismului cât și celei comunale a socialismului. După cum scria Dimitrov: „dreptul privat asupra roadelor propriei tale munci este adânc înrădăcinat în natura umană – este o caracteristică biologică. Potrivit teoreticianului bulgar Raiko Daskalov, redistribuirea pământului ar trebui să se facă după următoarele principii: „nimeni nu trebuie să aibă mai mult pământ decât îl poate munci familia sa. Fiecare familie să aibă suficient pământ pentru a oferi de muncă membrilor ei și pentru a fi auto-suficientă.”[30] Mai mult, în vreme ce agricultura industrială secătuiește solul, țăranul îl conservă; după cum explică Mitrany, „ cum ar putea un țăran, care se așteaptă ca generații întregi să trăiască pe același pământ să nu aibă grijă de el și să nu-l trateze ca pe un organism viu?“[31] Teoria „proprietății de muncă” susținea că valoarea pământului „nu ar trebui să depindă de prețul ei de piață” și nu ar trebui „supusă transferurilor speculative.″[32] Cantitatea de muncă furnizată, și nu cererea externă, ar fi trebuit să stabilească prețul pământului.
Toate familiile să aibă proprietate și să urmărească să fie auto-suficiente
Pentru țărăniști, țelul adevăratei libertăți nu putea fi atins decât atunci când toată lumea va deține proprietate; acesta era un imperativ politic. ”Dacă individul nu are proprietatea lui…nu-i liber,” declara Dimitrov.[33] Aceasta nu includea doar ferma agricolă dar și atelierul și sculele meșteșugarului precum și cărțile intelectualului, toate erau forme de „proprietate de muncă” și trebuiau garantate. Deși țărăniștii aveau un mare respect față de proprietate, ei negau dreptul de a acumula proprietate în mod nelimitat.
……….
Statul țărănist era favorabil unei industrializări raționale și moderate
Mulți comentatori, de ieri și de azi, au pus sărăcia rurală din Estul Europei pe seama suprapopulației sătești. Țărăniștii au afirmat că adevăratele cauze erau lipsurile sociale și nepăsarea clasei politice. Erau pe deplin conștienți că reforma agrară, doar ea singură, nu va putea rezolva toate problemele satului. Ei recunoșteau nevoia unei „industrializări raționale și moderate” menită „să îmbunătățească modul de viață al țăranului.”[34] Aceasta însemna, potrivit unui Manifest țărănist „industrii organizate pe cât posibil pe baze cooperatiste” care să fie „destinate în primul rând procesării produselor agricole și forestiere locale.”[35] Țărăniștii au respins politica industrială obișnuită în zona Balcanilor înainte de primul război mondial. Industria grea pe care se baza această politică „nu avea nici o șansă de a prospera pe piețele externe”, ea numai i-a „sărăcit” pe cei care ar fi trebuit să-i ajute și a creat „ cercul vicios, fără speranță, al dependenței față de stat și al statului corupt de către această dependență.”[36]
Statul țărănist era favorabil unui comerț mai puțin îngrădit
Prăbușirea imperiilor din Europa centrală a deschis calea reformelor agrare dar noile națiuni au fost tentate să ridice zidurile protecționismului tarifar. Profund conștienți de pierderea piețelor de desfacere, liderii țărăniști au acționat pentru micșorarea barierelor vamale și doreau crearea unei zone danubiene de comerț liber.[37] Economistul Virgil Madgearu scria că „țărănismul nu manifestă o tendință intrinsecă împotriva dezvoltării industriale, este însă împotriva industriilor create în mod artificial, trusturilor și cartelurilor.” Adevăratul progres economic „nu poate admite …un sistem tarifar prohibitiv care să mențină în viață în mod artificial anumite industrii” care nu ar putea niciodată să fie competitive dacă ar fi lăsate să se descurce singure.[38] În august 1929, guvernul țărănist al României a pus în acțiune aceste principii, legiferând o nouă politică tarifară, mai elastic, menită să reducă taxele. A redus taxele vamale pentru echipamentele agricole de import, taxele pentru bunurile de consum și a eliminat taxele care protejau anumite industrii. A deschis ușa investițiilor străine.[39]
Economia țărănească este împlinită prin cooperative
Teoreticianul Constantin Stere a descris economia țărănească în felul următor: „O țărănime stăpână pe pământul ei, dezvoltarea meșteșugurilor și a micii industrii, cu ajutorul unei intense mișcări cooperatiste la sate și orașe, monopol de stat asupra marii industrii (cu excepția unor cazuri speciale care nu prejudiciază economia națională): aceasta este formula pentru progresul nostru economic și social.”[40] Un Manifest Țărănist afirma că „țăranii înșiși trebuie să controleze marketing-ul, credit-ul și furnizarea de echipament agricol prin propriile lor instituții, organizate democratic.”[41] Economistul Madgearu lăuda cooperativele țărănești „care garantează profituri maxime și o organizare a vânzării menită să îi elimine pe intermediari și să ofere săteanului întreaga valoare a muncii sale.”[42] În 1919, guvernul țărănesc al Bulgariei a creat Consorțiul grânelor, o cooperativă care avea scopul de a ridica și stabiliza prețurile. Guvernul a înființat bănci cooperatiste, asemănătoare uniunilor de credit, pentru a furniza agricultorilor împrumuturi cu dobândă mică. A creat cooperative de pescuit care controlau vânzarea drepturilor de pescuit și furnizau credit pentru echipament.[43]
Pentru asigurarea dreptății sociale este nevoie de o reformă fiscală
Același guvern a introdus pentru prima dată în istoria Bulgariei sistemul de impozitare progresivă. În deceniile anterioare toată povara impozitelor căzuse asupra micilor gospodării țărănești care trebuiau să plătească și taxe ridicate pentru echipamentul agricol, atelaje și unelte. Noua lege impozita venitul personal cu nu mai mult de 35%. Corporațiile, băncile și companiile de asigurări trebuiau să plătească o taxă pe profit de până la 25%. După cum explică Dimitrov, „în acest fel, acea parte mai vulnerabilă a societății a fost scutită de o impozitare excesivă iar greul cădea pe clasele înstărite.”[44]
………….
Țărăniștii au urmărit un guvern descentralizat, localist
Timp de milenii, societățile agrare au privit „cu nemulțumire intruziunea unor autorități din afară.”[45] Peselj consideră acest fapt pozitiv, pledând în favoarea „celei mai extinse auto-guvernări locale care ar putea rezolva cel mai bine problemele locale, sociale, economice și culturale.”[46] Regimul țărănist al Bulgariei a promovat controlul local, reducând numărul și salariile birocraților din Sofia. A plasat școlile din regiunile rurale sub controlul satului și le-a permis sătenilor să decidă prin vot dacă un cadru didactic rămâne sau nu pe post după o perioadă de încercare de patru ani. Pentru a limita puterea tribunalelor naționale, a creat tribunale rurale care judecau disputele legate de terenurile agricole și de moșteniri. Judecătorii erau aleși pe plan local. Avocații nu aveau acces la aceste tribunale iar țăranii se apărau singuri în instanță.[47]
Educația este vitală pentru viitorul țărănimii
Departe de a se complace într-o stare de ignoranță barbară, așa cum au fost acuzați, țărăniștii s-au străduit să construiască noi școli, extinzând învățământul modern la toate grupurile școlare. Istoricul John Bell a constat că „țărăniștii au avut o încredere, cam la fel de mare precum cea a secolului al XVIII-lea, în puterea educației de a schimba societatea.”[48] Liderii țărăniști recunoșteau faptul că „țăranii cei mai educați din Europa – țăranii din Danemarca, Suedia și Elveția – erau și cei mai prosperi, sănătoși și dinamici. Erau țăranii cei mai înclinați să adopte tehnologii agrare îmbunătățite, noi varietăți de semințe, tehnici mai bune de recoltare și de conservare a solului, o mai bună abordare a igienei umane și animale.”[49]
În 1908, programul țărănist cerea o expansiune vastă a sistemului rural de învățământ și o dublare, la șase ani, a învățământului obligatoriu. După ce au ajuns la putere, în 1919, țărăniștii au început să transpună în practică aceste cerințe. Guvernul a mărit de șase ori, la 120 milioane de leva, fondul alocat construcției de noi școli în mediul rural. Pe parcursul a patru ani a construit 1,100 de școli noi. Țărăniștii au creat cinci noi școli normale, trei dintre ele în zonele rurale. Au reformat programa învățământului pentru a include subiecte practice, inclusiv agricultura și științele aplicate. Au creat o nouă formă de învățământ școlar, Realka, în cadrul căruia, la școlile din sate, se predau practicile agricole și artizanatul, la oraș, tehnicile industriale, silvicultura și tehnica pescuitului în anumite zone adecvate. Ministrul țărănist al educației, Stoian Omarchevski, credea în valoarea educativă a „contactului cu satul” și a muncii la fermele experimentale. Toți studenții din școlile elementare și secundare trebuiau să presteze „două săptămâni de muncă” în fiecare an școlar și „jumătate de zi de muncă” odată pe săptămână. Guvernul finanța școlile serale și de duminică pentru cetățenii mai în vârstă; analfabetismul a scăzut sub 3%. […] La Universitatea din Sofia, țărăniștii au revoluționat programa adăugând facultățile de medicină, de studii veterinare și agronomie; au acordat mai multă atenție limbilor străine, științelor naturii și contabilității.[50]
Țărăniștii cred în construcțiile și munca de utilitate publică
Progresul economic din zonele rurale cerea un program masiv de îmbunătățiri a infrastructurii: „energie hidro-electrică”; „racordarea fiecărei gospodării țărănești la rețeaua electrică”; „îmbunătățirea rețelei de transport”; „construirea de clinici în domeniul sănătății.”[51] Guvernul lui Stamboliski a introdus o inovație uimitoare în acest domeniu, Serviciul Național de Muncă, care a devenit „cea mai originală realizare” a țărăniștilor, de care „se mândreau cel mai mult”. Legea din 1920 le cerea tinerilor bulgari să-și servească patria; un an pentru tinerii bărbați; șase luni pentru femei. Fără excepție, bogații nu se puteau sustrage de la acest serviciu. Teoreticienii țărăniști considerau acest lucru ca o cale de a inculca în tineri un sens al datoriei; de a înlocui naționalismul cazon al vechiului serviciu militar cu pregătirea practică pentru viață; de a doborî barierele dintre sat și oraș. Bogații din orașe, „îngroziți de perspectiva ca odraslele lor să presteze muncă fizică” au apelat la presiuni internaționale pentru a dilua această măsură. Cu toate acestea, în 1921, primii treizeci de mii de trudovak erau gata să intre în acțiune. Îmbrăcați în uniforme, cu deviza „Prin muncă, pentru Bulgaria”, ei luau lecții de educație sanitară și igienă, lucrau la fermele de stat, construiau drumuri, pregăteau terasamentele de cale ferată și construiau școli la sate.”[52] Dimitrov scria că „tunurile și mitralierele au fost transformate în pluguri și secere, în cazmale și lopeți care au fost folosite la construcția de școli, spitale, biblioteci, drumuri și poduri.”[53] Proiectul avea și o componentă ce ținea de „drepturile femeii”. În Bulgaria, relațiile dintre bărbat și femeie erau marcate de dominația otomană care a durat veacuri întregi. Includerea tinerelor în Serviciul de Muncă era, în contextul timpurilor, o „ruptură profundă” cu vechiul fel de a fi al bulgarilor.[54]
Țărăniștii urmăresc pacea și dezarmarea
Liderii țărăniști au înțeles că în orice război copiii lor vor fi carnea de tun, așa după cum mărturisea un țăran basarabean: „oricine câștigă următorul război, țăranul pierde.” Rezultatul a fost o aderare sinceră la pacifismul autentic…După primul război mondial, atât în națiunile „câștigătoare” cât și în cele „învinse”, țărăniștii au mers pe calea pacifistă. În Iugoslavia, Stefan Radić a pus un nou accent pe platforma pacifistă a Partidului Țărănesc Croat. În Bulgaria, Stamboliski a salutat clauza din Tratatul de la Neuilly care cerea dezarmarea țării. A transferat cu entuziasm resursele din domeniul militar în cel civil, folosindu-le pentru dezvoltarea economică și construcția de școli.
Țărăniștii țin mult la credința lor, dar stau cu ochii pe slujitorii Bisericii
Într-o societate țărănească, religia se dovedește a fi „un apărător al sistemului familiei și nu un competitor al ei.”[55] Când agrarianismul a devenit politic, bisericile – mai ales Biserica romano-catolică, relativ centralizată – au pus o problemă delicată. În Croația, frații Radić au combinat credința profundă față de Dumnezeu cu un marcat anticlericalism, încercând să înlăture controlul exercitat de preoții de la sate asupra minții țăranilor.[56] În Bulgaria, Stamboliski s-a lovit de clerul ortodox care avea tendința să-i susțină pe „cămătari și politicianismul″ și de o biserică care avea mari moșii. Le-a cerut preoților să se preocupe și de construirea paradisului pământesc…Această abordare pragmatică, folosită în relația cu biserica, s-a extins și în relațiile cu populația evreiască din Estul Europei…partidele țărăniste din perioada interbelică, din Ungaria și România „opunându-se în mod deschis anti-semitismului virulent″ încurajat de alte grupări. [57]
Pericolele puterii și responsabilității
[…] Țărăniștii au ajuns la putere într-un număr de țări din Europa de Est între 1919 și 1939. Cum au dus-o din punct de vedere politic?
Fără îndoială, succesul cel mai mare l-a înregistrat conducerea țărănistă a Cehoslovaciei. În anul 1896, 85% din populația rurală din aceste teritorii habsburgice nu deținea nici un fel de pământ. O treime din pământul arabil era în mâinile a 150 de familii, mai ales austriece și ungurești. După prăbușirea Monarhiei duale, Dr. Milan Hodža din Slovacia și Antonín Švehla din Boemia au creat Partidul Republican Cehoslovak al Micilor Proprietari și al Țăranilor. Acest partid țărănesc va face parte din toate coalițiile guvernamentale dintre 1919 și 1938. Švehla a fost de trei ori prim ministru. Reforma agrară s-a dovedit a fi destul de ușor de înfăptuit; marile latifundii deținute de habsburgi și nobilimea „străină”, germană și ungară, au fost pur și simplu confiscate fără compensație. Până în 1931, 4.5 milioane de acri au fost distribuiți țăranilor cehi și slovaci. Numărul proprietăților funciare de 5 acri și mai puțin s-a micșorat; cel al proprietăților mai mari de 25 până la 100 de acri s-a multiplicat. Nouăzeci și cinci la sută dintre gospodării aveau 75 de acri sau mai puțin, ceea ce a creat o clasă de mijloc țărănească, relativ prosperă și un echilibru sănătos între oraș și sat. Doar trădarea Cehoslovaciei de către liderii britanici și francezi la Munchen a pus capăt acestui episod.[58]
Un experiment mai furtunos, mai fascinant dar la fel de tragic s-a desfășurat în Bulgaria. Stamboliski, liderul și principalul teoretician al Uniunii Agrare Populare Bulgare (BZNS) a petrecut cea mai mare parte a primului război mondial în închisoare. A fost eliberat după prăbușirea regimului monarhic bulgar în septembrie 1918. Într-o situație în care armata, monarhia și vechile partide politice fuseseră discreditate, doar BZNS și Partidul Comunist mai puteau să aibă sprijin popular. La alegerile din august 1919, BZNS, care obținuse 31% din voturi, a format un guvern minoritar împreună cu comuniștii, care aveau 18% din voturi. Profitând de situația haotică, comuniștii – care dispuneau de propriile lor formațiuni paramilitare – au plănuit o grevă generală pentru luna decembrie. Lipsit de sprijinul unei armate loiale, Stamboliski a făcut apel la consiliile locale ale partidului său, BZNS și a chemat în ajutor Garda Portocalie, țărani vânjoși înarmați mai mult cu ciomege. Zece mii dintre ei s-au adunat la Sofia în ziua de Crăciun; patru zile mai târziu comuniștii au lansat greva. Garda Portocalie a protejat cu succes instituțiile statului și a menținut trenurile în circulație. Stamboliski și-a trimis cadrele fidele la minele de cărbune și i-a arestat pe mineri. La mijlocul lui ianuarie, complotul comunist fusese dejugat. Pe 28 martie au avut loc noi alegeri și BZNS-ului i-au lipsit doar cinci mandate pentru a câștiga majoritatea parlamentară absolută. Stamboliski s-a folosit de niște scăpări din legea electorală pentru a invalida 13 mandate ale opoziției și a preluat controlul.
Cabinetul său era format din tineri devotați. Guvernul Stamboliski a lansat un program care prevedea patru direcții de acțiune: confiscarea marilor moșii și redistribuirea lor țăranilor, serviciul național de muncă, reforma învățământului și promovarea de cooperative. Legea din 1920 prevedea ca proprietățile funciare să nu depășească 75 de acri. Proprietățile mai mari de 75 de acri, inclusiv proprietățile monastice care nu erau lucrate direct de monahi, urmau să fie preluate de stat iar compensațiile urmau să se acorde conform unei scări descrescătoare. Pe măsură ce creștea popularitatea guvernului BZNS-ist, Stamboliski a luat măsuri – inclusiv unele de o legalitate îndoielnică – pentru a-și marginaliza oponenții politici. Alegerile din primăvara anului 1923 au marcat un „succes strălucitor” pentru partid care a câștigat 80% din locurile din parlament. În mai, peste 300.000 de BZNS-iști au jurat să apere guvernul cu prețul vieții. O mie de călăreți ai Garzii Portocalii au defilat prin Sofia. „Să nu credeți că va cădea guvernul,” declara un Stamboliski sigur pe sine, „ fiți însă siguri că va continua conducerea țărănistă încă timp de 25 de ani. Cine ne poate opri?”[59]
Cu o lună mai târziu, Stamboliski era mort, miniștrii guvernului său în închisoare sau pe fugă. Rezultatele alegerilor îi convinsese pe oponenții BZNS-ului că doar un puci putea pune capăt dominației țărăniste. Foști ofițeri, cărora nu le plăcea pacifismul lui Stamboliski, au format Liga Militară; au conspirat împreună cu rămășițele armatei bulgare și cu cele ale grupării „Rușilor Albi” ai generalului Wrangel, refugiați în Bulgaria. Liderii Bisericii ortodoxe au încuviințat puciul, fiind nemulțumiți de faptul că moșiile mănăstirilor fuseseră confiscate iar în programa școlară orele de religie fuseseră reduse. Birocrații erau nemulțumiți că li se tăiaseră lefurile iar Stamboliski le interzisese să dețină în același timp o poziție în guvern și una la universitate. Poliția se plângea de folosirea Gărzii Portocalii pentru a controla defilările. O organizație teroristă (Organizația Revoluționară Macedoniană Internă), care revendica Macedonia ca parte a Bulgariei, fusese înfuriată de atitudinea prietenoasă a lui Stamboliski față de Iugoslavia. Se pare că Țarul Boris al III-lea știa de puci dar nu a luat nici o măsură. În plus, Țarul îl admira pe Benito Mussolini care tocmai își consolidase puterea în Italia. Lansat pe 11 iunie, puciul l-a luat total prin surprindere pe Stamboliski. Capturat după câteva zile în care s-a ascuns din loc în loc, a fost omorât fiind mai întâi torturat îndelung într-un mod atroce. S-a încheiat astfel remarcabilul experiment al guvernării popular-țărăniste din Bulgaria.
Noua Polonie, îmbucată din părți mari ale imperiilor care se prăbușiseră, german, austro-ungar și rus, a început repede să instituie o reformă agrară la insistențele Partidului Țărănesc Polonez, condus de Wincenty Witos. În 1918, două treimi din pământul agricol a trecut în posesia familiilor țărănești, fiecare gospodărie având în medie 15 acri. Restul terenurilor formau mari latifundii. Legile date de guvernul țărănist din 1919 și 1925 stabileau dimensiunea maximă a unei ferme agricole la 750 de acri, ofereau compensație proprietarilor polonezi a căror domenii fuseseră confiscate și au atribuit 500.000 de acri anual polonezilor fără pământ. Decretul a creat și bănci agricole pentru a le oferi țăranilor împrumuturi cu dobîndă mică. Între 1920 și 1937, guvernul a împroprietărit 700.000 de familii cu 6.25 milioane de acri. În 1920, Witos a mobilizat tânăra lui națiune pentru a respinge Armata Roșie invadatoare. În 1926, elemente reacționare din cadrul armatei și a marilor moșieri, conduși de Mareșalul Pilsudsky, au dat o lovitură de stat. Partidul Țărănesc Polonez a dus „o luptă îndârjită” împotriva noii dictaturi. În timpul alegerilor din 1930, guvernul l-a arestat și închis pe Witos pe baza unor acuzații false. Un grup de tineri țărăniști l-au eliberat însă din închisoare și l-au ajutat să se refugieze în Cehoslovacia. În opinia lui David Mitrany, Partidul Țărănesc Polonez a eșuat „din cauza moderației sale”.[60]
În România, reforma agrară a început în 1917 ca un mijloc disperat de a ridica moralul armatei române în timpul primului război mondial și pentru a contracara ispitele bolșevice. Rămăsese puternic întipărită în memorie răscoala țărănească din 1907 și înăbușirea ei brutală.[61] Regele Ferdinand, vădit îngrijorat, le-a spus trupelor sale: „ați câștigat dreptul de a deveni stăpânii acestui pământ pe care luptați. Veți primi pământ! Eu, regele vostru, voi fi primul care va da exemplu și veți avea un rol important în viața publică.”[62] Decretul care a urmat, din decembrie 1918, le-a acordat țăranilor cinci milioane de acri de teren agricol care au fost luați din moșiile mai mari de 250 de acri cât și din domeniile coroanei, ale statului și ale cultelor religioase. Un lider țărănist, M. I. Mihalache a devenit ministrul agriculturii și a grăbit mult ritmul confiscării marilor moșii. După cum a declarat Mihalache: „Legislația noastră agrară este condusă de idealul că patria noastră este o țară de țărani…adică o țară a cărei viață economică trebuie să se bazeze pe agricultură, cu mica proprietate drept agentul ei tipic, cel mult, un număr limitat de proprietăți mijlocii; marea proprietate va fi abolită.” Iar comuniștilor le-a tăiat-o scurt: „până să ajungem în acel îndepărtat paradis socialist…țara trebuie să rămână mai întâi sub sub semnul țăranului.”[63]
În octombrie 1926, Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat s-au unit și au format Partidul Național Țărănesc. În noiembrie 1928, pe un „val de entuziasm național și optimism,” acest partid a câștigat 80% din voturi în primele alegeri cu adevărat libere din România. A format un guvern condus de Iuliu Maniu, un lider respectat pentru cinstea sa. Țărăniștii au început să stabilizeze moneda națională, să reducă tarifele protecționiste, s-au pornit să dezvolte cooperativele, să îmbunătățească drumurile și școlile rurale. Din păcate, efectele pozitive ale acestor reforme au fost diminuate de începutul Marii Crize economice. Grevele, provocate de comuniști, de la sfârșitul anului 1929 au dus la moartea a 20 de mineri și au dat apă la moară „unei campanii de presă murdare” îndreptată împotriva țărăniștilor. Prințul Carol s-a întors în România cu amanta sa, Lupeasca, cu gândul de a crea propria sa dictatură fascistă. Când Carol a refuzat, în octombrie, să se împace cu soția sa, Maniu și-a dat demisia, punând capăt, în cuvintele unui istoric, „scurtului experiment românesc al guvernării responsabile.”[64]
Un alt deznodământ politic tragic a avut loc în Croația. Frații Ante și Stefan Radić au pus bazele Partidului Țărănist Croat în 1905 sub deviza „Credință în Dumnezeu și în sapa țăranului.” Stefan Radić a fost principalul autor al constituției croate din 1921 care însă a avut o viață scurtă. Constituția din 1921 stipula „abolirea marilor moșii în favoarea proprietății private deținute de familie și a proprietății cooperatiste. De asemenea, constituția acorda importanță guvernării descentralizate, locale și auto-guvernării sătești. Speriat de potențialul tărăniștilor, regentul lugoslaviei, Alexander, a dat un decret în februarie 1919 prin care abolea ultimele rămășițe feudale, expropriind „toate marile moșii” în favoarea „acelor cetățeni care muncesc pământul dar nu dețin deloc teren arabil”. Țăranilor fără pământ „li s-a acordat doar atât teren cât să-l poată lucra împreună cu familia.”[65] Sârbii, care dominau noul Regat al Serbilor, Croaților și Slovenilor au interzis Partidul Țărănist Croat din cauza tendințelor lui separatiste. Deși se bucura de un sprijin foarte mare printre croați, nu a putut niciodată să ajungă la putere. Elementele reacționare de la Belgrad au subminat reforma agrară din 1919, amânând cu mai mult de un deceniu transferul real al proprietăților. În 1926, naționaliști iugoslavi l-au asasinat pe Stefan Radić.[66]
Cauzele eșecului
A fost oare sortită eșecului de la bun început încercarea de a construi și a menține în lumea modernă o ordine socială și economică agrară? Mulți comentatori cred că, da. Seton-Watson, după ce a trecut în revistă mizeria, iraționalitatea și sărăcia care îi caracteriza pe țăranii din țările agrare în perioada interbelică, a ajuns la concluzia că, la sfârșitul anilor 30, situația „țărănimii din Estul Europei era mai rea decât fusese în 1914.″[67] După Mark Thomson „reformele agrare din Estul Europei din perioada interbelică nu au adus prosperitate țărănimii.″[68] Rothschild afirmă că „inadecvarea generală a țărănismului a fost scoasă la iveală de către Marea Criză.″[69]
Inadecvare? Față de ce? Criza economică a anilor 30, de exemplu, „a scos la iveală” într-o măsură mult mai mare „inadecvarea” capitalismului liberal decât pe cea a țărănismului. Soluția alternativă, masive industrii urbane, puternic capitalizate, favorizată de „dictatorii din Estul Europei, naționaliștii din domeniul economiei, partidele comuniste, interesele militare și unii economiști influenți specialiști în dezvoltarea lumii occidentale s-a dovedit a fi în final o teribilă și murdară greșeală, una pentru care și acum se mai plătesc uriașe costuri economice, sociale și de mediu.”[70] Privind în retrospectivă, Bidileux și Jeffries „sunt întru totul de acord” cu țărăniștii că industrializarea în Estul Europei ar fi trebuit să se concentreze pe satisfacerea nevoilor de baza ale țărănimii.[71]
În mod paradoxal, mulțimea de dușmani ai țărăniștilor este o mărturie a potențialului lor real. Printre dușmanii lor monarhiști, fasciști, militariști, capitaliști, socialiști și comuniști, „mișcările țărăniste au rămas expresia cea mai înaltă și mai autentică atât a aspirațiilor populare cât și a celor a intelectualității în perioada interbelică.”[72] După cum scrie Mitrany: „Toată zarva era îndreptată împotriva lupilor bolșevici, dar ciobanii țărăniști fură cei omorâți în final, precum Stamboliski și Radić, sau aruncați în temniță și ostracizați, ca Witos, Maniu și mulți dintre adepții lor. Țară după țară, grupărilor de țărăniști li s-au tăiat prin înșelătorie accesul legitim la putere.”[73]
De ce acest rezultat? În mare parte datorită faptului că partidele țărăniste au funcționat sub constrângerea unui număr de greutăți inerente. Prin natura lor, țăranii sunt independenți, suspicioși și greu de organizat. Accedând la responsabilitatea politică după bulversările produse de primul război mondial, țărăniștii s-au confruntat cu noi granițe naționale, vechi rivalități și ranchiune care au împiedicat o necesară cooperare regională. Ajungând la putere prea devreme, fără cadre cu prea mare experiență, liderii țărăniști au fost nevoiți să se bazeze prea mult pe birocrațiile pe care le-au moștenit. Acestea musteau de resentimente și erau înclinate să saboteze fiecare mișcare a partidelor țărăniste. Deși au fost singura alternativă viabilă atât la fascism cât și la comunism, guvernele țărăniste ale Poloniei, Bulgariei și României nu au câștigat nici simpatia și nici sprijinul puterilor occidentale. Deplin conștienți că reformele agrare nu erau suficiente, țărăniștilor le-a lipsit resursele (și timpul) pentru a încuraja descentralizarea industriilor, pentru a construi drumuri, a extinde serviciile agronomice și a întări cooperativele care ar fi dezvoltat economia. Impunerea de către țărăniști a tarifelor mai scăzute și a comerțul liberalizat s-au lovit de „preferințele imperiale” și neomercantilismul puterilor străine, urmat de criza economică din 1929-30.
Dar mai ales, țărăniștii au eșuat fiindcă au fost prea drepți și cinstiți. Pe deplin atașați de regulile democrației, au refuzat să-și asuprească poporul pentru a rămâne la putere…Deplin încrezători în pacifism, le repugna violența și au evitat-o de câte ori a fost posibil. În plus, după cum explică Mitrany, programul politic țărănist, în concepția sa socială, era „mai revoluționar decât al socialiștilor, iar în fața unei opoziții furibunde, ar fi putut să fie dus la împlinire doar printr-o presiune politică la fel de necruțătoare.”[74] Spre meritul, dar și spre nenorocirea lor, țărăniștii au refuzat să facă acest lucru.
După cel de-al doilea război mondial, refugiați țărăniști din țările ocupate de comuniști s-au reunit la Washington, D.C. În 1947, au format Uniunea Țărănistă Internațională, noua Internațională Verde. A funcționat câteva decenii, în final devenind o curiozitate a Războiului Rece. Cu toate acestea, marele experiment al democrației agrariene dintre cele două războaie mondiale ne-a lăsat imagini de neuitat a unei ordini distributiste care, pentru câteva momente strălucite, a existat cu adevărat. Așa cum scria H. Hessell Tiltman despre una dintre aceste națiuni: „Bulgaria este un tărâm al țăranilor proprietari și acel tărâm este aproape exclusiv în mâinile celor care îl lucrează; Țăranul, care nu folosește brațe de muncă din afara familie sale, este mai stăpân pe soarta sa decât în orice altă țară din Europa.”[75] Poate această situație ar trebui văzută ca un paradis pierdut. Sau poate rămâne ca un model alternativ de viață și dezvoltare care este încă valabil pentru alte timpuri și locuri. Poate chiar pentru ale noastre.
[1] G. K. Chesterton, ″Introduction,˝ în Helen Dougla-Irvine, The Making of Rural Europe (London: George Allen & Unwin, 1923), 7-8.
[2] Douglas-Irvine, The Making of Rural Europe, 202
[3] Robert Bideleux și Ian Jeffries, A History of Eastern Europe: Crisis and Change (London and New York: Routledge, 1998), 445.
[4] Robert Redfield, Peasant Society and Culture: An Anthropological Approach to Civilization (Chicago: University of Chicago Press, 1956), 31.
[6] H. Hesell Tiltman, Peasant Europe (London: Jarrolds, 1936), 14-16, 18-19, 25.
[7] David Mitrany, The Land and the Peasant in Romania (London: Oxford University Press, 1930), 104.
[8] David Mitrany, Marx Against the Peasant: A Study in Social Dogmatism (London: George Weidenfeld and Nicolson, 1951), 139; vezi de asemeni 117, 140.
[9] Tiltman, Peasant Europe, 25, 158.
[10] Bideleux și Jeffries, A History of Eastern Europe, 443.
[11] Citat de Henry L. Roberts, Rumania: Political Problems of an Agrarian State (New Haven, CT: Yale University Press, 1951), 145.
[12] Citat de Mitrany, Marx Against the Peasant, 155, 157.
[14] Citat de Roberts, Rumania, 163.
[15] Citat de George D. Jackson Jr., Comintern and Peasant in Eastern Europe, 1919 – 1930 (New York: Columbia University Press 1966). 43.
[16] John D. Bell, Peasants in Power: Alexander Stamboliski and the Bulgarian Agrarian National Union, 1899 – 1923 (Princeton, NJ: Princeton University, 1977),160.
[17] Paul Gentizon, Le Drame bulgare (de Ferdinand de Bulgarie à Stamboulisky) (Paris, 1924): 136 – 63.
[18] Hugh Seton-Watson, Eastern Europe Between the Wars, 1918-1941 (Hamden, CT: Archon Books, 1962), 76, 92, 95-96.
[19] Joseph Rothschild, East Central Europe Between the Two World Wars (Seattle: University of Washington Press, 1974), 15-16, 18, 328.
[20] Jackson, Comintern and Peasant in Eastern Europe, 18, 20, 42.
[21] Bell, Peasants in Power, 155-66.
[22] George Dimitrov, „Agrarianism” în Feliks Gross., ed., European Ideologies: A Survey of 20th Century Political Ideas (New York: Philosophical Library, 1948), 410-11.
Este vorba de dr. George Mihov Dimitrov, în bulgară, Георги Михов Димитров (1903 – 1972 ), membru de frunte a Uniunii national-agrariene bulgare (BANU) în anii 30, și un aprig luptător antifascist și anticomunist. A nu se confunda cu faimosul comunist bulgar George Dimitrov Mihailov (1882-1949) – nota trad.
[23] Mitrany, Marx Against the Peasant, 131
[24] Branko Peselj, The Industrialization of Peasant Europe (New York: National Center for a Free Europe, 1953), 12.
Ante Radić (1868 – 1919), ideolog al Partidului Țărănesc Croat – nota trad.
[25] R. J. Crampton, Eastern Europe in the Twentieth Century (London and New York: Routledge, 1994), 153.
[26] Citat de Jackson, Comintern and Peasant in Eastern Europe, 8.
[27] Despre eforturile bolșevice, vezi ibid., 51-73.
[28] Bell, Peasants in Power, 71.
[29] „Programul țărănist”, adoptat la Londra, 9 iulie 1942; în Feliks Gross, ed. Crossroads of Two Continents: A Democratic Federation of Eastern-Central Europe (New York: Columbia University Press, 1945), 113
[30] Citat de Bell, Peasants in Power, 162. Bell remarcă faptul că John Locke avea o concepție similară privitoare la dreptul de proprietate. În Tratatul asupra guvernării civile, Locke scria: „Terenul aflat în proprietatea unui individ să fie atât cât el poate să-l are, să-l planteze și să-l îmbunătățească pentru a se bucura de roadele lui.″ Vezi Peasants in Power, 163.
[31] Mitrany, Marx Against the Peasant, 129.
[32] Dimitrov, ”Agrarianism”, 414.
[34] Peselj, The Industrialization of Peasant Europe, 18, 32.
[36] Mitrany, Marx Against the Peasant, 125.
37] Tiltman, Peasant Europe, 265, 269.
[38] Citat de Roberts, Rumania, 151.
[40] Ibid., 146. Sublinierea autorului.
[42] Citat de Roberts, Rumania, 151.
[43] Bell, Peasants in Power, 169.
[44] Dimitrov, ”Agrarianism”, 406.
45] Irwine Sanders, ”Characteristics of Peasant Societies” in Edmund de S. Brunner, Irwine T.Sanders, and Douglas Ensmiger, eds., Farmers of the World: The Development of Agricultural Extension (New York: Columbia University Press, 1945), 39.
[46] Peselj, The Industrialization of Peasant Europe, 11.
[47] Bell, Peasants in Power, 179, 182.
[49] Bideleux și Jeffries, A History of Eastern Europe, 450.
50] Bell, Peasants in Power, 81, 176 – 78.
[51] ”Peasant Program”, 115- 116.
[52] Ibid., 171-173
[53] Dimitrov, ”Agrarianism”, 422
[54] Bell, Peasants in Power, 175-76.
[55] Sanders, ”Characteristics of Peasant Society
[56] Jozo Tomasevich, Peasants, Politics, and Economic Change in Yugoslavia (Stanford, CA: Stanford University Press, 1955), 255.
[57] Mitrany, Marx Against the Peasant, 159
[58] Tiltman, Peasant Europe, 225-34; Dimitrov, ”Agrarianism,” 438-39.
[59] Citat de Bell, Peasants in Power, 228.
[60] Dimitrov, ”Agrarianism”, 440-44 și Mitrany Marx Against the Peasant, 148.
[61] Philip Gabriel Eidelberg, The Great Rumanian Peasant Revolt of 1907: Origins of a Modern Jacquerie (Leiden:E.J. Brill, 1974), 205–16.
[62] Citat de Mitrany, The Land and the Peasant in Romania, 101
[65] Citat de Tomasevich, Peasants, Politics and Economic Change in Yugoslavia, 347
[66] Ibid., 254-59; 309-15, 344-53, 411-29; and Dimitrov, “Agrarianism″ 427-29.
[67] Seton-Watson, Eastern Europe Between the Wars, 80.
[68] Citat de Bideleux și Jeffries, A History of Eastern Europe, 80
[69] Rothschild, East Central Europe Between the Two World Wars, 18.
[70] Bideleux și Jeffries, A History of Eastern Europe, 80
[74] Mitrany, Marx Against the Peasant, 148.
[75] Tiltman, Peasant Europe, 73.
Trad. dr. Ovidiu Hurduzeu
