În discursul său despre apocalipsa Europei, Paul Ghiţiu este eminamente milenarist. Atâta doar că poziţionează mileniul în coordonate temporale aleatorii, adică îl începe de unde pofteşte şi-i cântă prohodul unde se nimereşte. I se pare că peste Europa s-a abătut urgia necredinţei, însoţită de foc, cenuşă, sânge, abandon moral şi, vai, faliment spiritual. Par a nu lipsi din peisaj nici Gog şi Magog. Dar, oricum, Apocalipsa lui Ioan e şi mai înfricoşătoare… Poate şi întrucât n-are doar caracter provincial, ca al lui Ghiţiu, care-i oripilat de fenomenul migrator, ignorând că Angela Merkel, de pildă, poate cu întregul guvern federal, nu sunt deloc arieni puri, reprezentând un cocktail rasial format din goţi, vandali, saxoni, suevi, longobarzi, franci şi ce s-or mai fi perindat în migraţiile de început european după „apocalipsa” romană. Dar pentru un portret în oglindă al europeanului să nu-i uităm nici pe cei din al doilea val migrator (slavii, avarii, hunii, alanii, bulgarii) şi nici pe cei dintr-al treilea (arabii, chiar ei, normanzii, ungurii, maurii, turcii şi, poate, cei mai înspăimântători, mongolii). Mi s-ar putea reproşa însă că migraţiune nu-i termenul cel mai potrivit, cei de mai sus fiind invadatori, migraţia, un fel de transhumanţă planetară, presupunând întoarcerea la origini. Să ne ataşăm totuşi de Völkerwanderung -ul german, să uităm, deşi n-am avea prea multe motive, că tot nemţii au invocat, în urmă cu doar două generaţii, necesitatea spaţiului vital pentru ei, hotărând să-şi invadeze vecinii europeni, să atace armat vaste teritorii din Asia, Africa şi America. Mutatis mutandis, nu putem să nu ne gândim că aşa-zisul efect de domino al aşa-zisului Stat Islamic poate fi invocat pentru a justifica măsuri arbitrare, cotropiri dintre cele mai neaşteptate. Să nu uităm însă că momeala spaţiului vital, mai degrabă a confortului existenţial, pentru cei din Orientul Mijlociu şi Apropiat vine tot din Occidentul nostru, confruntat cu un vid demografic tot mai stânjenitor, încât comilitonii occidentali ai lui Paul Ghiţiu ar putea vorbi nu atât de Apocalipsă cât de Renaştere, în sensul biologic al termenului. Din această perspectivă, probabil că nu-i chiar lipsit de noimă să afirmăm că Europa s-a clădit pe migraţii. Iar dacă-i aşa, de ce n-ar continua să existe tot prin sedimentarea acestora… Şi, ca să fiu într-o actualitate adânc cicatrizată, fie-mi permis să afirm că ultimii migratori ai Europei, care nu s-au mai întors de unde au plecat, ungurii, n-ar avea nici un drept moral să se baricadeze cu garduri de sârmă ghimpată. Unde mai pui că sirienii ce-au cotropit gara Keleti din Budapesta n-aveau nici un chef să rămână pe-acolo. Erau sătui de „pusta” lor…
Precizez că aş putea tranşa cu Paul Ghiţiu polemica de mai sus, ca şi cea care eventual va urma, la un pahar de vin, dacă n-aş fi încredinţat că el face parte dintr-o categorie mai largă de fini intelectuali, puţin derutaţi de larma mediatică. Pentru că retorica lor e dominată de un misticism politic în accepţia lui fabulatorie tot mai tânguitoare. Ocolesc, cu bună ştiinţă sau nu, sintagme ale Internetului ca „război religios” sau „ciocnire a civilizaţiilor” pentru a le înlocui cu ceea ce Michel Certeau credea că dominase secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în ofensiva catolică, adică mistica politică. Una deosebit de activă, mult deosebită de „contemplaţia” lui Toma de Aquino. Aceasta dar şi altele, care fac deliciul teologiei mistice amintite, sunt preambalate doar în aparenţă în giulgiuri creştine, lipsindu-le, de astă dată, pioşenia de care declaraseră că se simt ataşaţi sufleteşte, spiritual, încât ne putem întreba dacă nu cumva ei pendulează între a fi şi a părea, între a părea că apără spaţiul vital al creştinismului, în realitate sacrificându-l pe altarul păgân al altor confruntări. Conştiinţa lor nu-i deloc impermeabilă. Dau târcoale ororilor lumii necreştine, căutând în ceţuri primordiale eroul eponim de care să se ataşeze, sperând să-l găsească pe Internet. În limbajul eroilor lui Caragiale, au sinceritatea lipsită de sinceritate a iezuiţilor, sancţionând prin aceasta cel puţin lipsa de claritate în intenţii. Adică ceva definit printr-o celebră frază a lui Rance, reformatorul: „Nu cunosc nimic mai demn de compasiune decât bieţii fanatici care îşi construiesc pietatea după propria lor modă şi care află, sub pretextul de a fi întru totul ai spiritului, secretul alcătuirii abstracţiilor şi al separaţiilor”. Poate că exagerez mult, poate cei la care mă refer n-au, nici pe departe, această năzuinţă benedictină. Poate se feresc de abstracţii ca dracul de tămâie. Dar nu şi de separaţii…
Valorile morale ale Occidentului sunt, cu siguranţă, laice. Multe dintre ele se dovedesc chiar apăsat atee. Însă Occidentul mult visat se prosternează, iată, la picioarele idolului bicefal tot mai des şi cu păcătoasă smerenie numit geopolitică. Chiar în aceste zile, bastioane ale dârzului Occident au absolvit Iranul de constrângeri economice, mult tentate de contractele de sute de miliarde de dolari cu Teheranul. Au fost şi momente tragi-comice în această soarea, la întâlnirile cu reprezentanţii singurului stat şiit din proximitate, Franţa dosind vinul, sângele lui Christos, iar Italia acoperind cu giulgiuri imaculate despuiatele statui care glorifică perfecţiune trupului omenesc dar jignesc retina şi sufletul urmaşilor califului Ali.
Dacă putem mima astfel concilierea, fie şi de moment, presupunând că am fi nevoiţi să acceptăm, chiar în Europa, fatalitatea convieţuirii cu seminţiile lui Mahomed, de ce ne-ar fi atât de frică de Islam? Oare şi pentru că între păcatele cardinale – aspru pedepsite nu doar de Dumnezeu ci de toţi califii şi imamii, prompt, uneori cu execuţii sumare – se numără luarea de camătă (şi mită!), mărturia mincinoasă (faţă de alegători!?) neascultarea părinţilor şi multe altele de felul acesta? Te ia cu frig numai la gândul că un DNA islamic ar putea face ordine în Europa lui Ghiţiu. Cât despre Grădina Maicii Domnului, România, ce să mai vorbim, probabil că ar fi redusă demografic la jumătate…
Dar să nu ne pierdem şirul… Dând posibilitate Iranului să se mişte cât de cât lejer în lume, Occidentul speră să-l scoată de sub protecţia Kremlinului, dar mai ales să „legitimeze” un conflict cu suniţii, spaţiu în care, de curând, a fost asasinat clericul şiit Seik Nimr. E adevărat că 85 la sută dintre islamişti sunt suniţi, dar, dintre aceştia, majoritatea nu trăiesc în lumea arabă, ci în Indonezia şi Malaezia, India şi Pakistan. (Excludem Turcia, şi ea sunită aproape sută la sută, întrucât n-are, statal vorbind, prea mare ardoare religioasă. Dar dă semne că s-ar putea radicaliza dacă i se barează accesul la structurile europene.) Dacă ar fi să simplificăm, în Siria rebelii sunt suniţi, iar preşedintele Assad e sectant şiit alawit, poate şi pentru ca nimeni să nu mai înţeleagă nimic din ce se întâmplă acolo.
În sfârşit, e de remarcat că Occidentul, ocupat vreme îndelungată cu instituirea unei veritabile potere menite să-i potolească pe cei care se abat de la principiile corectitudinii politice, după migraţiile ultimilor doi ani în Europa, pare a încuraja tocmai veştejirea hulitei corectitudini. E oare Paul Ghiţiu un exponent al breşei în Sistem? Şi dacă da, cine-i încurajează dârzenia, în afară de bunul său simţ nativ?
